Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023 şi, ulterior, în urma regulatorului de competenţă, sub nr. x/2023* reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea Hotărârii nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptată de aceasta din urmă, prin care a fost respinsă propunerea Institutului Naţional al Magistraturii de numire a sa în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene şi, în consecinţă, obligarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii să dispună numirea reclamantei în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene.
La data de 11 iulie 2023, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că atacă şi Hotărârea nr. 110 din 15 iunie 2023, a aceluiaşi emitent, prin care s-a respins plângerea prealabilă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 87/F-CONT din 11 aprilie 2024, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost modificată, introdusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi cu citarea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată – în ceea ce priveşte Hotărârea nr. 185 din 22 decembrie 2022 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi, ca inadmisibilă - în ceea ce priveşte hotărârea de soluţionare a plângerii prealabile formulate împotriva acesteia.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 87/F-CONT din data de 11.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 185/22.12.2022, cu obligarea Plenului CSM la numirea sa în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că prima instanţă nu a analizat argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, referitoare la excesul de putere şi discriminarea, precum şi la încălcarea drepturilor sale, câştigate în urma parcurgerii procedurii administrative.
Referitor la cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa s-a limitat la a arăta, în contradicţie cu toate înscrisurile administrate, că nu a făcut dovada că a fost aprobată propunerea de numire în calitate de formator colaborator a unui alt judecător ce se află într-o situaţie comparabilă cu a sa, adică funcţionează în cadrul aceleiaşi secţii a Curţii de Apel Bucureşti. Rezultă astfel că instanţa nu a analizat probele administrate, respectiv hotărârile emise de intimatul-pârât cu privire la judecătorii B., C., D., E., F., G., H., I., din care rezulta contrariul. Astfel, a considerat recurenta, au fost încălcare dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., civ.
Cât despre ultimul motiv de casare invocat, a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 19 alin. (1) din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 914/10.10.2018, art. 114, 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, precum şi art. 15 şi capitolul III alin. (21) din Statutul personalului de instruire al Institutului Naţional al Magistraturii.
În acest sens, a arătat că, opus aprecierilor instanţei de fond, consideră că atribuţiile Plenului C.S.M. erau pur formale, de numire în calitate de formator colaborator, în condiţiile în care prevederile art. 19 alin. (1) din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 914/10.10.2018 prevăd doar aprobării de către Consiliu a propunerii de numire. Un argument în plus, a adăugat recurenta, este că, spre deosebire de situaţia în cauză, în cazul detaşării ca formator cu normă întreagă legea a prevăzut obligaţia obţinerii avizului secţiei corespunzătoare anterior înscrierii în procedură.
În continuare, a pretins că, şi în ipoteza în care s-ar fi apreciat că actul administrativ a fost emis în exercitarea unui vot de oportunitate, instanţa nu a oferit nicio explicaţie pentru care necesitatea unei bune organizări a resurselor umane se opune numirii sale în calitate de formator colaborator, dar nu se opune numirii în aceeaşi calitate a a cel puţin 6 judecători sau chiar detaşării ca formatori cu normă întreagă a cel puţin încă 3 judecători, toţi aceştia din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
Totodată, a învederat că prima instanţă a omis să observe că dreptul de a fi numită în calitate de formator colaborator este un drept câştigat în urma unei proceduri de concurs, care nu poate fi pierdut ca urmare a respingerii cererii de către Plenul C.S.M., această etapă finală fiind o pură formalitate. Procedând astfel, şi, mai mult, aplicându-i şi un tratament diferit, nejustificat obiectiv, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, intimatul-pârât a încălcat art. 1 Protocolul 1 şi art. 1 Protocolul 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În fine, recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea criticată face corp comun cu hotărârea prin care s-a respins plângerea prealabilă, astfel că soluţia de respingere a acesteia ca inadmisibilă este nelegală, solicitând admiterea căii de atac şi sub acest aspect.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nemotivare a recursului declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei promovate împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă. În rest, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În acest din urmă sens, a arătat că recurenta-reclamantă nu a identificat nicio regulă de procedură pretins încălcată de către instanţa de fond, criticile vizând doar modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului, ceea ce excedează cadrului căii de atac promovate.
Contrar celor susţinute de recurentă, hotărârea primei instanţe a fost motivată corespunzător, judecătorul fondului structurându-şi argumentele în funcţie de motivele de nulitate invocate, fiind analizate succesiv criticile referitoare la legalitatea actului administrativ atacat, la oportunitatea emiterii acestuia, precum şi cele vizând pretinsa discriminare invocată în cauză.
În continuare, a arătat că aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii este o condiţie de eficacitate a hotărârii Consiliului Ştiinţific al Institutului, astfel încât dreptul său de apreciere a fost exercitat în limitele competenţelor prevăzute de lege. Corelativ, anterior emiterii hotărârii de numire nu se poate pune problema existenţei unui drept câştigat.
De asemenea, a pretins că în mod corect a reţinut prima instanţă că soluţia dispusă prin actul administrativ nu a fost expresia unui exces de putere. Din contră, actul a fost întemeiat pe considerente de oportunitate, prin luarea în considerare a momentului şi impactului asupra activităţii instanţei la care recurenta îndeplineşte funcţia de judecător.
A mai precizat că nu sunt îndeplinite nici cerinţele unei discriminări întrucât, pe de o parte nu a existat o restrângere a drepturilor recurentei, iar pe de alta prin hotărârea contestată Plenul Consiliului Superior la Magistraturii a respins toate propunerile Institutului Naţional al Magistraturii privind numirea unor formatori colaboratori, în considerarea aceloraşi argumente.
5. Procedura de soluţionare a recursului
5.1. În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.12.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
5.2. La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepţia de nemotivare şi a încuviinţat recurentei-reclamante proba cu înscrisuri, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
6.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Litigiul de faţă a supus analizei primei instanţe legalitatea Hotărârii nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă propunerea Institutului Naţional al Magistraturii de numire a reclamantei în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene. Corelativ, reclamanta a solicitat şi anularea Hotărârii nr. 110 din 15 iunie 2023, al aceluiaşi emitent, prin care s-a respins plângerea prealabilă.
Prima instanţă a apreciat că Hotărârea nr. 110 din 15 iunie 2023 nu are natura unui act administrativ, astfel încât a respins această solicitare, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată. În acest sens, judecătorul fondului a constatat legalitatea hotărârii atacate, reţinând că intimatul-pârât era îndreptăţit să aprobe sau, după caz, să respingă propunerile de numire în calitate de formator a persoanelor ce au parcurs procedura de selecţie. În ceea ce priveşte oportunitatea adoptării actului, prima instanţă a reţinut că autoritatea publică nu acţionat cu exces de putere, de vreme ce a urmărit satisfacerea interesului public, în cazul de faţă reprezentat de derularea activităţii instanţei la care recurenta-reclamantă activează în condiţii optime. Din aceeaşi perspectivă, s-a arătat că reclamanta nu a dovedit că ar fi fost aprobată propunerea de numire în calitate de formator colaborator a unui alt judecător ce se află într-o situaţie comparabilă cu a sa, adică funcţionează în cadrul aceleiaşi secţii precum reclamanta, a aceleiaşi curţi de apel.
6.2. Analiza recursului şi a apărărilor corelative
În ceea ce priveşte soluţia dată solicitării de anulare a actului administrativ, se constată că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de recurs, în primul rând, cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1). 5 şi 6 C. proc. civ. În esenţă, recurenta a pretins că prima instanţă nu a reţinut situaţia de fapt pe baza probelor administrate şi că nu i-a oferit răspuns criticilor referitoare la excesul de putere şi discriminarea, hotărârea fiind astfel insuficient motivată.
Având a analiza aceste critici, Înalta Curte reaminteşte că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se poate cere casarea hotărârii judecătoreşti şi pentru următoarele considerente:,,5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde numai motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;,,.
De asemenea, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă, "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, " iar în conformitate cu art. 264 alin. (1) C. proc. civ. "instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor,,.
Se constată astfel că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu pe baza probatoriului administrat, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Din analiza considerentelor sentinţei recurate, se constată că aceasta nu respectă dispoziţiile art. 264 alin. (1) şi art. 425 C. proc. civ., neclarificând de o manieră neechivocă problema litigioasă dedusă judecăţii.
În acest sens, Înalta Curte observă că, pentru a dovedi că intimatul-pârât a emis actul administrativ contestat cu depăşirea marjei de apreciere, reclamanta a propus spre administrare proba cu înscrisuri, constând în hotărâri emise de acesta cu privire la numirea ca formatori ai Institutului Naţional al Magistraturii a altor judecători care activau în cadrul Curţii de Apel Bucureşti . Respectivul mijloc de probă a fost încuviinţat reclamantei în integralitate la termenul de judecată din data de 11 aprilie 2024. Cu toate acestea, în considerentele sentinţei atacate, judecătorul fondului nu a făcut nico referire la această probă şi la mijloacele încuviinţate pentru susţinerea acesteia, rezumându-se la a reţine că reclamanta nu a dovedit cele pretinse. Or, aceasta reprezintă o argumentaţie generală, pur formală, care nu relevă faptul că prima instanţă şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 264 alin. (1) C. proc. civ., respectiv de a examina proba propusă.
Contrar apărărilor intimatului, în cauză nu se pune problema unei greşite aprecieri a probatoriului ceea ce, într-adevăr, ar fi excedat cadrului motivelor de casare, ci a neexaminării totale a unei probe încuviinţate, contrar obligaţiei legale impuse de art. 264 alin. (1) C. proc. civ.
· Procedând de această manieră, judecătorul fondului, deopotrivă, nu a cercetat în mod efectiv toate motivele de fapt invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. În acest sens, nu a analizat argumentele expuse prin care, invocându-se conduita intimatului - pârât în situaţii pretins echivalente şi alegat dovedite printr-o serie de alte acte administrative depuse la dosar, s-a susţinut că, eventualul drept de apreciere de care s-ar fi bucurat acesta a fost exercitat prin discriminarea reclamantei şi, implicit, prin depăşirea unui raport rezonabil de proporţionalitate între măsura luată şi scopul urmărit, ceea ce corespunde ipotezei excesului de putere, instituţie juridică reglementată de către dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Corelativ, nu a fost cercetată una dintre apărările esenţiale ale intimatului-pârât, respectiv că, prin aceeaşi hotărâre contestată, a procedat la fel şi faţă de alţi magistraţi, referitor la care s-a apreciat că numirea în calitate de formatori colaboratori nu ar fi oportună, din perspectiva volumului de activitate cu care se confruntau instanţele de judecată sau unităţile de parchet la care aceştia activau.
Astfel, au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Or, nemotivarea sentinţei creează o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi compensată prin analiza instanţei de control judiciar, în condiţiile în care echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei.
În aceste condiţii, vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
În consecinţă, se constată că ambele motive de casare invocate sunt fondate.
Această concluzie şi efectele sale care se răsfrâng asupra întregii hotărâri cu privire la solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii vor lăsa de prisos cercetarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. sub toate aspectele în privinţa căruia a fost invocat.
Totodată, casarea sentinţei se impune şi în ceea ce priveşte soluţia dată solicitării de anulare a hotărârii prin care a fost respinsă plângerea prealabilă.
În primul rând, contrar celor invocate de intimat, se constată că recurenta a motivat şi critica acestei soluţii, susţinând în cuprinsul cererii de recurs că prima instanţa nu a observat că răspunsul la plângerea prealabilă face corp comun cu actul administrativ atacat.
Alegaţia recurentei este justă. Într-adevăr, chiar dacă în mod corect judecătorul fondului a apreciat că respectiva hotărâre nu reprezintă un act administrativ în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, acesta a omis să facă şi aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) şi 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care consacră contencisoul administrativ de plină jurisdicţie, drept garanţie a celui vătămat prin actul administrativ nelegal, de a obţine înlăturarea tuturor consecinţelor produse. Printre acestea se numără şi actele derivate, care nu-şi pot justifica existenţa în circuitul juridic în cazul anulării actului administrativ dedus judecăţii. Or, acesta este şi cazul răspunsului la plângerea prealabilă.
Prin urmare, în privinţa soluţiei de inadmisibilitate a solicitării de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă, prima instanţă a încălcat prevederile art. 8 alin. (1) şi 18 din Legea nr. 554/2004, ceea ce face ca motivul de casare insituit de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. să fie fondat.
7. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi ale art. 20 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 87/F-CONT din 11 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, curtea de apel va cerceta fondul cauzei, prin prisma tuturor motivelor invocate de către reclamantă şi apărărilor corelative expuse de pârât, făcând şi analiza mijloacelor de probă administrate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 87/F-CONT din 11 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.