Discriminare. Limitele investirii Consiliului National pentru Combaterea discriminării

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Combaterea discriminării

Index alfabetic:

• Consiliul National pentru combaterea Discriminării
• Principiul disponibilității
• Principiul rolului activ

 

Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, art. 20  alin. (6) și (7)

Dispoziţiile prevăzute de art. 20 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare impun persoanei interesate să prezinte ,,fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări”. Norma juridică solicită deci persoanei vătămate să prezinte CNCD situația de fapt litigioasă, fără însă a limita analiza Consiliului doar la încadrarea juridică pretinsă de petiționar a exista cu privire la acea situație factuală.

Altfel spus, nu poate fi opusă verificării efectuate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării doar încadrarea juridică pretinsă de petiționar, sub motiv de aplicare a unui principiu de disponibilitate în raport de sesizarea formulată, ci analiza CNCD se circumscrie situației de fapt descrise de persoana interesată, a cărei încadrare juridică revine autorității publice a fi efectuată.

Spre a consolida argumentația expusă anterior, Înalta Curte, reamintind formularea textului art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000 vizând conținutul sesizării persoanei interesate, observă că, în cazul hotărârii CNCD, art. 20 alin. (7) din același act normativ impune autorității publice să arate ,,obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director”. Dacă petiționarului îi revine să arate o situație factuală, CNCD îi incumbă să prezinte atât motivele de fapt, cât și motivele de drept ale hotărârii sale, acestea din urmă implicând realizarea unei încadrări juridice.

În concluzie, Consiliul National pentru combaterea discriminării nu este ținut de temeiurile juridice expuse în cuprinsul sesizării, astfel că nu se poate reține că s-ar fi depășit limitele învestirii sale. 

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 799 din 14 februarie 2024

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10.09.2021, sub dosar nr. x/2/2021, reclamanții A. şi B. au solicitat anularea Hotărârii nr.602/28.07.2021 pronunțate de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în dosarul nr. x/2021, sub aspectul aplicării sancțiunii avertisment pentru presupusa reținere a faptei de discriminare și hărțuire pe criterii de handicap, cu consecința respingerii plângerii formulate de către pârâtul C. și înlăturarea sancțiunii avertismentului.

2.Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1080 din data de 10 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții A. şi B. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C., ca neîntemeiată; totodată prima instanţă a obligat reclamanții A. şi B. la plata către pârâtul C. a cheltuielilor de judecată în valoare de 4.165 de lei.

3.Calea de atac exercitată în cauză

  Împotriva sentinței civile indicate, reclamanta B. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ.

  În motivare, partea recurentă-reclamantă a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv motivul de casare / nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

  Astfel, Curtea, în soluţionarea cererii în anulare, a constatat legalitatea Hotărârii CNCD, deşi recurenta a arătat că Hotărârea CNCD nr. 602/28.07.2021 este nelegală, cuprinde motive contradictorii şi vizează presupuse fapte (hărţuirea) ce au fost reţinute cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

  Prin apărările susţinute, A. şi B. au arătat contextul în care a intervenit necesitatea mutării biroului (pandemia Sars Cov 2), baza legală în baza căreia s-a făcut mutarea (Ordinul MTS nr. 1410/10.11.2020).

  CNCD, după ce a reţinut punctele de vedere ale fiecărei părţi, se limitează la a constata faptul că există un tratament nepotrivit faţă de pârât, constând în discriminare pe criteriu de dizabilitate conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 şi hărţuire pe criteriu de dizabilitate conform art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000.

  Hotărârea cuprinde reţineri contradictorii ce îi afectează legalitatea, raportat la considerentele de la punctele 48 şi 49, respectiv punctele 53 şi 55. Deşi echipa de investigaţie a constatat că existau condiţii corespunzătoare atât în biroul alocat în noiembrie, cât şi în biroul alocat în februarie, Consiliul motivează contrar propriilor reţineri.

  Cu privire la acest aspect de nelegalitate, Curtea a apreciat în mod eronat că nu este o contradicţie între reţinerile CNCD, considerând că aspectele reţinute vizează momente distincte în care au fost analizate cele două birouri, noiembrie, respectiv februarie. Curtea nu a observat susţinerile recurentei şi anume că există contradicţie între reţinerile de la punctele 48 alături de 49 şi punctul 53 şi 55 al Hotărârii, iar nu între punctele 48 şi 49.

  În continuare, partea recurentă arată că prima instanţă interpretează în mod eronat dispoziţiile art. 14 alin. (6), art. 22 alin. (6) şi art. 397 Cod procedură civilă  (drept comun în materie) şi apreciază în mod nelegal că CNCD nu şi-a depăşit limitele învestirii. Astfel, Hotărârea CNCD nu cuprinde motivele şi temeiul legal în baza cărora Consiliul a extins cercetările cu privire la posibila faptă de hărţuire pe criteriu de dizabilitate, faptă reţinută de către Consiliu şi sancţionată cu avertisment, deşi sesizarea intimatului viza fapta de discriminare pe criteriu de handicap ca urmare a mutării biroului.

  Consiliul a depăşit limitele învestirii prin petiţia nr. 1023/09.02.2021 şi nici nu a pus în discuţie o extindere a cercetărilor din oficiu cu privire la această faptă pentru a putea permite reclamanţilor să formuleze apărările corespunzătoare, fiind încălcat dreptul recurentei la apărare.

  Mai mult, cu ocazia reţinerii faptei de hărţuire, nici Consiliul şi nici Curtea nu indică şi nu motivează constatarea existenţei acestei fapte, relaţia dintre dizabilitatea pârâtului şi presupusul act de hărţuire, fiind evident din dispoziţiile legale ale art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000 că hărţuirea poate fi reţinută doar dacă are la bază exclusiv un criteriu de discriminare. Atât Consiliul, cât şi Curtea s-au limitat doar a face referire la aceste dispoziţii legale şi la faptul că intimatului, persoană cu handicap, i-a fost mutat biroul fără acordul acestuia.

  De asemenea, Curtea procedează la o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000 şi constată existenţa unei fapte de discriminare pe criteriu de handicap în condiţiile în care din considerentele hotărârii CNCD rezultă fără echivoc că nu s-a putut dovedi că mutarea petentului din biroul Contabilitate a avut la bază dizabilitatea sa, potrivit paragrafului 49 din decizia litigioasă.

  Totodată, Curtea realizează o interpretare greşită şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, apreciind nelegal că există o faptă de hărţuire pe criteriu de dizabilitate prin mutarea intimatului C. în alt birou, fără a i se propune să aleagă un alt birou în care să funcţioneze şi având în vedere că la nivelul conducerii A. existau nemulţumiri cu privire la activitatea prestată de către angajat, fără a se indica legătura de cauzalitate dintre mutare şi handicapul intimatului.

  Curtea a apreciat nelegal probatoriului, încălcând dispoziţiile art. 264 Cod procedură civilă, fără a avea în vedere aspecte relatate de către martorul D. în faţa Consiliului, care a declarat că la nivelul Clubului nu existau spaţii libere de birou, inclusiv martora declarând că are biroul amenjat într-un hol de trecere, micuţ, fără lumina naturală, birourile care au fost create pentru respectarea Ordinului MTS privind distanţarea pentru prevenirea răspândirii virusului Covid fiind create prin redistribuirea acestora, în funcţie de posibilităţi.

  Faptul că reclamantul a fost mutat într-un birou în care îşi desfăşurau activitatea alţi salariaţi (care şi-au pierdut biroul la acel moment pentru că nu li s-a putut oferi un alt birou) nu echivalează cu săvârşirea unui act de hărţuire pe bază de handicap.

  Nici în hotărârea CNCD, nici în hotărârea pronunţată de Curte nu este evidenţiat şi motivat că presupusa discriminare sau hărţuire invocată de către salariat a avut la bază handicapul de care acesta suferă, fiind încălcate dispoziţiile alin. (1), cât şi alin. (5) ale art. 2 din OG nr. 137/2000. Norma juridică invocată vizează existenţa unui criteriu, în speţa de faţă cel al handicapului, care prin atingerea adusă să încalce un drept al persoanei, criteriu care trebuie să aibă legătură cu actul de discriminare sau comportamentul de hărţuire.

  De asemenea, fapta de discriminare/hărţuire pe criteriu de handicap nu există.

  Nemulţumirile intimatului legate de modul în care este tratat de către conducerea recurentei sunt aspecte care ţin de dreptul muncii, de litigiile de muncă şi nicidecum de cele privind existenţa unor fapte de discriminare.

  Cu privire la criteriul discriminatoriu indicat de către intimat, în contextul în care acesta a fost mutat în alt birou în vederea prevenirii şi răspândirii virusului SARS COV 2, se indică art. 5 alin. (3) din Codul muncii.

  Astfel, deşi intimatul în susţinerea plângerii a pretins că a fost discriminat în mod direct, fiind pus în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea în condiţii normale de muncă, aceste afirmaţii nu au suport probatoriu, iar fapta descrisă de către acesta nu contravine dispoziţiilor legale.

  Totodată, din ansamblul probelor dosarului, se constată că, prin dispoziţiile comunicate intimatului de către personalul ierarhic superior, angajatorul nu a procedat la izolarea intimatului sau la discriminarea/hărţuirea acestuia, sarcinile trasate fiind circumscrise organizării activităţii în cadrul unităţii, stabilirii atribuţiilor fiecărui salariat şi implicit exercitării controlului privind îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

  În plus, printre drepturile angajatorului, astfel cum sunt enumerate în cuprinsul art. 40 alin. 1 Codul muncii, se regăseşte şi dreptul acestuia de a da dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor, precum şi prerogativa constatării abaterilor disciplinare şi aplicării eventualelor sancţiuni.

  Or, salariatul nu are dreptul de a cenzura hotărârile conducerii, având obligaţia de a respecta disciplina muncii, prevederile regulamentului intern şi contractului individual de muncă, precum şi de a îndeplini sarcinile de serviciu, putând refuza doar executarea unor ordine vădit nelegale.

  Prin urmare, având perspectiva textelor de lege anterior expuse şi în raport de situaţia particulară a prezentei cauze, intimatul nu a făcut dovada unei acţiuni care să vizeze izolarea discriminatorie a acestuia de restul colectivului sau hărţuirea acestuia printr-un comportament dictatorial.

  Conform doctrinei şi jurisprudenţei în materie, discriminarea şi hărţuirea la locul de muncă presupun interzicerea de a vorbi cu persoana vizată, împiedicarea persoanei vizate să se adreseze altei persoane, ignorarea prezenţei fizice, supunerea la îndeplinirea unor sarcini umilitoare sau a unei acţiuni care să vizeze compromiterea sănătăţii, precum încredinţarea unor sarcini periculoase şi nocive pentru sănătate, ameninţarea cu violenţe fizice, agresarea fizică uşoară a victimei, agresarea fizică gravă sau neplăceri la locul de muncă sau la domiciliu.

  În speţă nu se întrunesc toate condiţiile prevăzute de lege, în vederea constatării actelor/faptelor de discriminare, prezentate de către intimat şi însuşite de către Curte, aşa cum sunt definite de prevederile O.G. nr. 137/2000, mai exact nu se poate reţine o legătură de cauzalitate între criteriul indicat şi presupusul tratament diferit imputat persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă.

  Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, legat de aplicabilitatea art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

  Instanţa europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit că persoana plasată în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

  După cum reiese din susţinerile părţii recurente şi declaraţiile martorilor, situaţia administrativă la nivelul A. este limitată, birourile nu sunt suficiente, mulţi angajaţi lucrând în spaţii fără lumină naturală, spaţii care au funcţionat ca debara sau hol, decizia de mutare a pârâtului neavând legătură cu persoana sau afecţiunea sa.

  În sfârşit, în momentul în care în biroul Contabilitate au fost eliberate două birouri, directorul adjunct a solicitat conducerii A. relocarea pârâtului în fostul birou.

4.Apărările formulate în cauză 

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în esență, intimatul-reclamant a arătat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, făcând o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită.

Astfel, intimatul-reclamant subliniază că prin intermediul recursului nu poate fi verificată decât legalitatea sentinței recurate, nu și aspecte de temeinicie.

Curtea de Apel București a dezvoltat un raționament juridic coerent, analizând cauza sub toate aspectele acesteia printr-o motivare riguroasă a hotărârii, nefiind nici un aspect care să susțină ideea că s-ar fi realizat o aplicare greșită a normelor de drept material.

În acest din urmă sens, prima instanță s-a raportat la dispozițiile relevate din OG nr. 137/2000, observând situația proprie părții reclamante.

Intimatul-reclamant subliniază faptul că nu a solicitat acordarea unui tratament preferențial, ci doar asigurarea unor condiții normale de muncă, exact ca ale colegilor săi.

În consecință, s-a solicitat respingerea recursului.

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării și intimatul-reclamant A. nu au formulat întâmpinare.

II. Soluțiile instanței de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată) prevede: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”; totodată, potrivit art. 483 Cod procedură civilă „(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că lectura atentă a art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu denotă că legiuitorul ar fi înţeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia şi soluţiile în caz de admitere a recursului. În consecinţă, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 şi art. 488 Cod procedură civilă este aplicabil şi în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ,  astfel că partea recurentă nu este îndreptăţită şi la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituţională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că ,,În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului.”.

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

Observând aspectele de fapt stabilite de prima instanță, Înalta Curte nu poate conchide că acele concluzii ale Curții de Apel București ar fi arbitrare, ci se întemeiază pe probele administrate în cauză, inclusiv aspectele învederate de părți.

În proces, dincolo de unele referiri la situația de fapt, recurenta-reclamantă a dezvoltat prin memoriul de recurs critici susceptibile de a se circumscrie motivelor de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, lecturând atent sentința atacată, Înalta Curte constată existenţa raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţia pronunţată.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Curtea de apel a soluţionat acţiunea cu care a fost învestită, detaliind motivele de fapt şi de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

În concret, prima instanță a argumentat atât existența faptei de discriminare, cât și relația dintre respectiva fapta și criteriul dizabilității.

În acest din urmă sens, judecătorul fondului a arătat explicit că, în speţă, condiţii legale ale faptei reţinute în sarcina reclamanţilor sunt îndeplinite, din prisma intenţiei indirecte, deoarece acţiunea de mutare a angajatului C., persoană încadrată în grad de handicap 2 accentuat, cu caracter permanent, nerevizuibil, din biroul pe care îl ocupa de aproximativ 3 ani, fără acordul acestuia şi fără a i se fi pus la dispoziţie opţiunile existente în cadrul spaţiilor de birouri deţinute de A., deşi a avut un caracter aparent neutru, în contextul implementării unor măsuri de prevenire a răspândirii virusului SARS-COV- 2, a avut ca efect dezavantajarea acestuia în baza criteriului handicapului, în condiţiile în care mijloacele de atingere a scopului afirmat nu au fost proporționale, adecvate și necesare.

A mai arătat prima instanță că din situaţia de fapt reţinută a rezultat că biroul pus la dispoziţie a fost inadecvat activităţilor prestate de angajat şi situaţiei personale a acestuia, imediat acesta reclamând faptul că nu există căldură şi nu are condiţii de lucru, fiind înconjurat de unelte, materiale și scule mecanice, ceea ce îi poate afecta starea de sănătate. Împrejurarea că ulterior angajatului i-a fost atribuit un alt birou, având condiţii corespunzătoare, nu este de natură a exonera de răspundere conducerea A., ci constituie o dovadă a faptului că reorganizarea spaţiilor de lucru trebuia să se facă în mod transparent, cu informarea şi consultarea salariatului cu privire la această intenţie, pentru a-i da posibilitatea acestuia să-şi exercite dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă.

În sfârșit, Curtea de Apel București a învederat că, având în vedere încadrarea în grad de handicap a angajatului, conducerea clubului sportiv era obligată să ia măsuri pozitive, pentru a-i asigura accesibilizarea locului de munca şi adaptarea sarcinilor în conformitate cu potenţialul său funcţional. În lipsa unei consultări prealabile cu privire la măsura mutării, respectiv în lipsa unei centralizări a opţiunilor disponibile, nu se poate considera că s-a luat o astfel de măsură pozitivă prin asigurarea ulterioară a unui spaţiu adecvat, cât timp angajatul a fost nevoit să suporte o înrăutăţire a condiţiilor de lucru, creându-se un mediu intimidant, ostil, degradant sau ofensator.

Or, considerentele detaliate anterior lămuresc atât relația dintre dizabilitatea pârâtului și fapta contravențională, cât și existența acesteia din urmă.

De asemenea, Curtea de Apel București a analizat și apărările părții reclamante privind consemnările pretins contradictorii din conținutul hotărârii CNCD litigioase vizând spațiile de lucru alocate intimatului-pârât și constatarea legăturii cu dizabilitatea persoanei fizice respective.

Astfel, judecătorul fondului a argumentat că pasajele la care se face referire privesc circumstanţe factuale diferite, respectiv, se compară caracterul adecvat/inadecvat al birourilor în succesiunea temporală a ocupării acestora de către angajatul C., conchizând că, în mod clar, s-a reţinut că biroul repartizat în luna noiembrie 2020 era inadecvat, comparativ cu cel ocupat anterior, respectiv cu cel repartizat în luna februarie 2021, în urma reclamaţiilor angajatului. În plus, s-a mai arătat că, deşi activitatea de investigaţie a avut loc în luna martie 2021, consemnările respectă succesiunea temporală, fără a exista contradicţii sau constatări străine de obiectul investigaţiei.

Totodată, prima instanță s-a referit și la aspectul pretins că nu s-ar fi dovedit că mutarea petentului din biroul Contabilitate a avut la bază însăşi dizabilitatea sa, dezvoltând apoi ample considerente în sensul demonstrării că nu exista vreo contradicție, deoarece legea sancţiona şi forme de discriminare indirectă.

Așadar, Curtea de Apel București nu a ignorat criticile părții recurente-reclamante prezentate cu privire la problemele amintite, ci le-a verificat în substanța lor, argumentând de manieră amplă invalidarea lor.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

În mod corespunzător, acest motiv de casare / nelegalitate nu este întemeiat.

Motivul de casare / nelegalitate invocat de partea recurentă-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Observând sentința recurată, Înalta Curte constată că prima instanță a arătat punctual motivul pentru care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu și-a depășit limitele învestirii prin hotărârea  emisă. În acest sens, judecătorul fondului a menționat că autoritatea publică a fost învestită cu sesizarea petentului, respectiv cu fapta expusă în cuprinsul acesteia, nefiind ţinută de temeiurile juridice expuse în cuprinsul acesteia, astfel că nu se poate reţine că a depăşit limitele învestirii.

În orice caz, prin dispozitivul hotărârii CNCD nr. 602/28.07.2021 s-a decis că sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin.(5) din OG nr. 137/2000, norma legală stabilind ,,Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.”.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai arată în acest context că (1) hărțuirea constituie una dintre formele discriminării, alături de (2) discriminarea directă,  (3) discriminarea indirectă și (4) victimizare, premisa tuturor acestora constând în esenţă într-un comportament de nerespectare în raport de o altă persoană a principiului tratamentului egal în considerarea unui criteriu relevant.

Așadar, faţă de situația de fapt constatată de CNCD, sancționarea recurentei-reclamante a intervenit pentru o faptă de discriminare în forma hărțuirii, anume pentru un comportament pe criteriu de handicap care a dus la crearea unui cadru intimidant și ostil.

Nu este de natură să determine anularea actului administrativ-jurisdicțional litigios faptul că, în urma expunerii situației de fapt în raport de care a formulat sesizarea, intimatul-pârât C. a susținut că în discuție ar fi o faptă de discriminare directă.

Astfel, art. 20 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare impune persoanei interesate să prezinte ,,fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări”. Norma juridică solicită deci persoanei vătămate să prezinte CNCD situația de fapt litigioasă, fără însă a limita analiza Consiliului doar la încadrarea juridică pretinsă de petiționar a exista cu privire la acea situație factuală.

Altfel spus, nu poate fi opusă verificării efectuate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării doar încadrarea juridică pretinsă de petiţionar, sub motiv de aplicare a unui principiu de disponibilitate în raport de sesizarea formulată, ci analiza CNCD se circumscrie situației de fapt descrise de persoana interesată, a cărei încadrare juridică revine autorității publice a fi efectuată.

Spre a consolida argumentația expusă anterior, Înalta Curte, reamintind formularea textului art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000 vizând conținutul sesizării persoanei interesate, observă că, în cazul hotărârii CNCD, art. 20 alin. (7) din același act normativ impune autorității publice să arate ,,obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director”. Dacă petiționarului îi revine să arate o situație factuală, CNCD îi incumbă să prezinte atât motivele de fapt, cât și motivele de drept ale hotărârii sale, acestea din urmă implicând realizarea unei încadrări juridice.

În concluzie, în mod legal a conchis prima instanță că autoritatea publică intimată-pârâtă nu este ţinută de temeiurile juridice expuse în cuprinsul sesizării, astfel că nu se poate reţine că s-ar fi depăşit limitele învestirii.

În egală măsură nu se poate aprecia că intervine încălcarea principiului contradictorialității potrivit art. 14 alin. (6) Cod procedură civilă, a rolului judecătorului în aflarea adevărului în condițiile art. 22 alin. (6) Cod procedură civilă sau a obligației de soluționare a cauzei în baza art. 397 alin. (1) Cod procedură civilă, câtă vreme recurenta-reclamantă a cunoscut situația de fapt descrisă de intimatul-pârât prin sesizarea adresată CNCD, fiind astfel în măsură să își formuleze apărările pe care le considera necesare în combaterea faptei ce îi era imputată.

De altfel, potrivit art. 20 alin. (6) teza a doua din OG nr. 137/2000, îi revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea ,,de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament”, acesta fiind cauza care nu permite angajarea răspunderii sale contravenționale, iar nu simpla combatere a încadrării în drept efectuate de petiționar în una dintre formele discriminării în raport de situația de fapt prezentată.

În aceste condiții, criticile recurentei-reclamante sub motiv de extindere nepermisă din oficiu a verificărilor, efectuată de CNCD, omit cadrul legal de soluționare a sesizărilor în materie de discriminare, autoritatea publică intimată-pârâtă acționând în limitele faptei descrise prin cererea de învestire a sa.  

În orice caz, chiar prin cererea de recurs partea recurentă-reclamantă recunoaște că în discuție este o faptă de discriminare pe criteriu de handicap ca urmare a mutării biroului, ceea ce nu exclude hărțuirea ca formă a discriminării, astfel că dreptul său la apărare a fost respectat. În plus, odată cu emiterea hotărârii CNCD, recurenta-reclamantă a cunoscut încadrarea juridică în hărțuire a faptei de discriminare, putând să prezinte instanței judecătorești toate apărările pe care le aprecia oportune împotriva reținerii acelui temei juridic.

În continuare, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă speculează pe marginea unui singur paragraf din hotărârea CNCD, anume paragraful nr. 49 prin care se afirma că «nu s-a putut dovedi că mutarea petentului din biroul Contabilitate a avut la bază dizabilitatea sa».

Or, lectura actului litigios trebuie să surprindă ansamblul probator disponibil autorității publice intimate-pârâte, care a fost mult mai amplu și, de asemenea, nu trebuie omis faptul că prima instanță a efectuat verificări prin administrare de probe, consecutiv cărora a dezvoltat un amplu raționament prin care a confirmat fapta de hărțuire la care a fost supusă persoana fizică intimată-pârâtă.

Cât privește o pretinsă apreciere nelegală a probatoriului, cu referiri punctuale la declarația martorului D., Înalta Curte subliniază că în discuție este o critică de netemeinicie a sentinței recurate, incompatibilă cu specificul recursului, cale de atac limitată la un control de legalitate asupra hotărârii primei instanțe.

În orice caz, pornind de la aspectul de fapt învederat de recurenta-reclamantă, anume că nu ar fi existat alte spații libere de birouri, sens în care chiar martorei amintite i-a fost alocat un birou improvizat într-un hol de trecere, fără lumină naturală, totuși Înalta Curte arată că în continuare nu rezultă explicația rezonabilă a reclamanților sub aspectul atribuirii în favoarea persoanei discriminate a unui birou corespunzător abia ulterior declanșării de către acesta a demersurilor de contestare a măsurii de mutare într-un spațiu necorespunzător. Altfel spus, dat fiind că la un moment ulterior a fost identificat un spațiu adecvat situației intimatului-pârât C. pentru desfășurarea muncii acestuia, totuși nu reiese cauza lipsei de diligență din partea reclamaților în a proceda astfel încă de la început. Așadar, dacă la un moment ulterior s-a acceptat de reclamați schimbarea biroului alocat angajatului intimat-pârât, concluzia logică nu poate fi decât aceea că încă de la început s-a înțeles de către persoanele reclamate situația necorespunzătoare a spațiului de lucru în care a fost mutată persoana cu dizabilități și, cel puțin, s-a acceptat posibilitatea vătămării sale în contextul cadrului intimidant și ostil creat, biroul său fiind mutat dintr-un spațiu în care se desfășurau activități de contabilitate într-un alt spațiu lipsit de căldură, plin cu unelte, materiale și scule mecanice.

Făcând trimitere la ampla argumentație dezvoltată de instanța de fond cu privire la relațiile dintre angajat și angajator, care infirmă criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte reamintește că art. 20 alin. (6) din OG nr 137/2000 impune persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea ,,de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament”. Or, recurenta-reclamantă nu a oferit nicio justificare cu caracter rezonabil pentru a explica de ce  a procedat la mutarea unei persoane cu dizabilități dintr-un spațiu de birouri în care munca desfășurată era preponderent intelectuală într-un spațiu specific desfășurării unor munci fizice. Totodată, recurenta-reclamantă nu a exemplificat cu alte situații în care a procedat la o astfel de schimbare cu caracter radical a mediului de lucru, situația asociată martorei D. nereieșind a fi asemănătoare, în ciuda caracterului aparent necorespunzător al locului în care acesta din urmă și-a desfășurat activitatea.

Nu pot fi primite nici criticile părții recurente-reclamante care pretinde că situația intimatului-pârât ar privi exclusiv reglementarea dreptului muncii, iar nu și normele juridice în materie de discriminare. Astfel, textul art. 2 alin. (5) și sancțiunile aferente comportamentului descris prin acea normă juridică se regăsesc în conținutul OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, motiv pentru care hărțuirea ca formă a discriminării își găsește aplicabilitate în acest proces.

În plus, după cum s-a arătat anterior, discriminarea directă și hărțuirea constituie forme distincte ale discriminării, astfel că, în condițiile în care părții recurente-reclamante i-a fost reținută în sarcină doar o faptă de hărțuire, potrivit dispozitivului și considerentelor hotărârii CNCD nr. 602/2021, apărările formulate prin prisma altor forme de discriminare sunt nerelevante. 

În acest din urmă sens, spre a se da coerență hotărârii litigioase și a exista concordanță între dispozitivul hotărârii CNCD nr. 602/2021 și considerentele acesteia, Înalta Curte subliniază că în raportul juridic dintre recurenta-reclamantă și intimatul-pârât petiționar fapta de discriminare constată de autoritatea publică este cea vizată de art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, referirile Consiliului la alte forme de discriminare constituind expresia unor considerente supraabundente în conținutul actului administrativ-jurisdicțional litigios.

Cât despre fapta de hărțuire imputată recurentei-reclamante și relevanța acordată criteriului handicapului, Înalta Curte arată că în mod corect a reținut judecătorul fondului că, în speţă, condiţii legale ale faptei reţinute sunt îndeplinite, din prisma intenţiei indirecte, deoarece acţiunea de mutare a angajatului C., persoană încadrată în grad de handicap 2 accentuat, cu caracter permanent, nerevizuibil, din biroul pe care îl ocupa de aproximativ 3 ani, fără acordul acestuia şi fără a i se fi pus la dispoziţie opţiunile existente în cadrul spaţiilor de birouri deţinute de A., deşi a avut un caracter aparent neutru, în contextul implementării unor măsuri de prevenire a răspândirii virusului SARS-COV- 2, a avut ca efect dezavantajarea acestuia în baza criteriului handicapului, prevăzut de alin. 2 al aceluiaşi articol, în condiţiile în care mijloacele de atingere a scopului afirmat nu au fost proporționale, adecvate și necesare.

De asemenea, prima instanță a mai învederat legal că, având în vedere încadrarea în grad de handicap a angajatului, conducerea clubului sportiv era obligată să ia măsuri pozitive, pentru a-i asigura accesibilizarea locului de munca şi adaptarea sarcinilor în conformitate cu potenţialul său funcţional. În lipsa unei consultări prealabile cu privire la măsura mutării, respectiv în lipsa unei centralizări a opţiunilor disponibile, nu se poate considera că s-a luat o astfel de măsură pozitivă prin asigurarea ulterioară a unui spaţiu adecvat, cât timp angajatul a fost nevoit să suporte o înrăutăţire a condiţiilor de lucru, creându-se un mediu intimidant, ostil, degradant sau ofensator.

În baza probelor administrate, Curtea de Apel București a constatat că este dovedită precaritatea condiţiilor din biroul atribuit de către conducerea clubului sportiv, având aspectul unui atelier tehnic, fără căldură și lumină naturală, fără condiții de lucru, plin cu unelte, materiale și scule mecanice. Din simpla comparare a fotografiilor biroului iniţial ocupat de către pârât rezultă că acesta a suferit o înrăutăţire a condiţiilor de lucru, atât din perspectiva locaţiei biroului, aflat în afara clădirii iniţiale (undeva lângă bazinul din incinta clubului), cât şi din perspectiva spaţiului asigurat ocupanţilor şi a modalităţii în care era ocupat cu alte materiale.

În mod judicios s-a conchis prin sentință că, deşi se poate reţine că a existat un context obiectiv pentru a justifica reorganizarea spaţiilor de lucru, având în vedere Ordinul MTS nr. 1410/10.11.2020 [referitor la măsuri de distanțare socială la locul de muncă] şi situaţia generată de pandemia cu virusul Sars-Cov-2, precum şi în raport de dispoziţiile art. 40 din Codul muncii, care recunosc angajatorului o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea activităţii sale, totuși nu s-au luat suficiente măsuri pentru a exclude o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale angajatului C. Din probele administrate a rezultat că angajatorul nu a emis un act prin care să fi stabilit un plan centralizat de reorganizare a spaţiilor de lucru, însoţit de o evidenţă a acestora, de lista angajaţilor vizaţi de schimbarea condiţiilor de lucru şi nu a pus la dispoziţia pârâtului o listă a spaţiilor pentru a opta, corespunzător situaţiei acestuia. În plus, prima instanță mai reține și că, în contextul existenței unor nemulţumiri ale conducerii A. legate de activitatea acestui angajat, exista premisa ca, pentru un observator extern obiectiv, o măsură precum mutarea din birou fără acordul său, în condiţii dezavantajoase, să fie privită drept o consecinţă a acestei nemulţumiri.

Fără a contesta dreptul angajatorului de a lua măsuri pentru organizarea activității și a asigura distanțarea socială la locul de muncă în contextul pandemiei de Sars-Cov-2, Înalta Curte subliniază că astfel de măsuri nu pot avea efectul creării unui cadru ostil și intimidant la adresa angajatului, având în vedere și contextul dizabilității sale. Altfel spus, în discuție nu este dacă angajatul este îndreptățit să cenzureze măsuri aflate în oportunitatea angajatorului, ci efectul de discriminare al acestor din urmă măsuri și atingerea adusă drepturilor angajatului prin hărțuire. 

Utilizarea de către partea recurentă-reclamantă prin memoriul de recurs a unor situații de exemplificare a hărțuirii la locul de muncă nu are semnificaţia epuizării prin acele enumerări a tuturor faptelor ce se pot circumscrie art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, câtă vreme reglementarea amintită nu constă într-o detaliere exhaustivă a împrejurărilor ce se încadrează în această formă de discriminare, ci într-o normă cu caracter general, a cărei incidență se determină prin identificarea elementelor constitutive ale contravenției în raport de situația de fapt concretă. 

Cât despre legătura de cauzalitate între criteriul handicapului și conduita recurentei-reclamante, contestarea acesteia nu poate consta într-o simplă negare a sa, ci presupune demonstrarea de către acesta a absenței oricărui efect discriminatoriu al comportamentului respectiv.

Or, partea recurentă-reclamantă, cunoscând dizabilitatea intimatului-pârât, a acceptat posibilitatea ca acesta din urmă să fie afectat de cadrul intimidant și ostil creat prin mutarea biroului său într-un mediu necorespunzător. În orice caz, legătura dintre cele două elemente nu poate fi exclusă, analiza efectuată de Curtea de Apel Bucureşti demonstrând existenţa sa, mai ales ca urmare a absenţei oricărei măsuri pozitive luate de conducerea clubului sportiv care să-i fi permis angajatului intimat-pârât adaptarea mediului de lucru la situaţia sa, precum şi consecinţa certă - angajatul a fost nevoit să suporte o înrăutăţire a condiţiilor de lucru.

Față de cele arătate în precedent, observând art. 496 Cod procedură civilă raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

Totodată, potrivit art. 494 Cod procedură civilă raportate la art. 451 și următoarele din același act normativ, Înalta Curte a obligat recurenta-reclamantă A. la plata către intimatul-pârât C. a sumei de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariul de avocat dovedit prin factura nr. 380/09.01.2023 și extrasele de cont ataşate. În acest din urmă sens, din moment ce mecanismul procesual declanşat de recurenta-reclamantă a fost invalidat prin respingerea căii de atac, îi incumbă în mod corespunzător obligaţia de a repara prejudiciul suferit de partea adversă, anume echivalentul onorariului de avocat achitat pentru exercitarea dreptului la apărare prin avocat.