Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2021, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CAI FERATE „CFR” S.A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR – CĂLĂTORI” S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.032.515,43 lei, reprezentând penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, actualizată cu indicele de inflație până la momentul plății efective. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 449 din 11 martie 2022, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” S.A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A., astfel cum a fost precizată; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.920.627,47 lei (reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor TUI) și suma de 111.887,96 lei (reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor non TUI), ambele sume urmând a fi actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței facturilor deduse judecății, până la momentul plății efective; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 25.033,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.
Împotriva acestei sentinței, au declarat apel ambele părți.
Prin apelul formulat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” S.A. a fost contestată soluția tribunalului de stabilire a modului de calcul al termenelor prevăzute la art. 5.2, respectiv art. 5.4 din contractul de acces pe infrastructură feroviară nr. 158/12.12.2019 prin raportare la prevederile art. 2553 alin. (1) C. civ.
Pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A. a criticat soluția instanței de admitere a cererii accesorii constând în actualizarea pretențiilor cu indicele de inflație.
Prin decizia nr. 374/2024 din 7 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2021, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. și de apelanta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A. împotriva sentinței civile nr. 449 din 11 martie 2022 a Tribunalului București – Secția a VI-a civilă.
La data de 16 mai 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/3/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. împotriva deciziei nr. 374/2024 din 7 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă.
Reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii în totalitate a cererii formulate și obligării pârâtei la plata sumei de 25.279,69 lei, respectiv a sumei de 707,72 lei, reprezentând diferențe de penalități de întârziere la plata facturilor TUI și non TUI, sume actualizate cu indicele de inflație, până la momentul plății efective.
Sub un prim aspect, autoarea căii de atac a afirmat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.
În dezvoltarea ipotezei de casare, fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța de apel a făcut o cercetare sumară a pretențiilor cu care a fost învestită, nu a verificat calculul propus de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A. și a expus considerente contradictorii în hotărârea atacată.
Al doilea motiv de recurs invocat de recurentă vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 2553 și art. 2554 C. civ., cu referire la faptul că instanța de apel a motivat eronat în considerente, încălcând astfel voința părților exprimată în prevederile contractului nr. 158/2019. Astfel, s-a arătat că instanța nu a analizat prevederile contractuale, care stabilesc la art. 1 pct. 1.10 că termenul de «zi» este interpretat ca fiind zi calendaristică.
Potrivit recurentei, este evident că «zilele lucrătoare» sunt excluse de la calcul termenelor de scadență și al perioadei de curgere a penalităților, atâta timp cât în cuprinsul contractului orice referire la noțiunea de zi are în vedere ziua calendaristică. Validarea în aceste condiții a calculului pârâtei SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A. care a prorogat termenul de scadență împlinit într-o zi nelucrătoare, pentru prima zi lucrătoare constituie atât o încălcare a voinței părților exprimată liber și neviciat prin contractul de acces încheiat care constituie lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 C. civ., cât și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2553 și art. 2554 C. civ.
Așadar, recurenta-reclamantă a pretins că, prin validarea poziției pârâtei, curtea de apel a nesocotit voința părților exprimată în art. 5.2, 5.4 și 5.6 din contractul de acces, de a deroga de la dreptul comun în materia calculului termenelor, în sensul determinării acestora pe zile calendaristice, iar nu în conformitate cu Codul civil, pe zile libere.
O altă critică a vizat interpretarea art. 5.6 din contractul de acces, clauză penală care, în viziunea autoarei căii de atac, ar fi permis calculul penalităților de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, adică a treizecea zi, iar nu cu ziua următoare sau cu prima zi lucrătoare, concluzie susținută și prin indicarea art. 5.4, potrivit căruia „facturile vor avea termen de scadență 30 de zile calendaristice de la data emiterii”.
Recurenta-reclamantă a apreciat că acest mod de interpretare contravine dispozițiilor art. 1268 și art. 1272 C. civ.
A menționat că între părți a fost încheiat în mod valabil contractul nr. 158/2019 care are putere de lege, potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (principiul pacta sunt servanda).
Din conținutul clauzei contractuale detaliate la art. 5.6, rezultă că părțile contractante au înțeles să stipuleze o clauză penală reglementată prin art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligațiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă va plăti penalități de întârziere pentru depășirea termenului de plată al facturilor.
Acest termen este prevăzut în mod expres în contract ca fiind „prima zi după expirarea termenului de plată”.
În speță, sintagma „prima zi după expirarea termenului de plată” coroborată cu sintagma „termen de scadență 30 zile calendaristice de la data primirii/emiterii” se interpretează în sensul că ultima zi de plată se împlinește în a 30-a zi, iar nu în ziua următoare sau, în prima zi lucrătoare.
Așadar, voința părților la momentul încheierii contractului a fost clară, de stabilire a unor termene de scadență care să se calculeze pe zile calendaristice, a căror împlinire nu poate fi în niciun caz decalată în situația în care cade într-o zi nelucrătoare, până la prima zi lucrătoare.
Clauza penală de plată a penalităților a fost încheiată tocmai pentru a preveni și a sancționa ulterior un comportament abuziv al profesionistului, care, ignorând obligațiile contractuale asumate, încearcă să impună alte reguli de calcul al termenelor, care să-l absolve de plata penalităților. Or, instanța de apel prin validarea calculului prezentat de intimata-pârâtă, fără a efectua o minimă verificare a numărului de zile de întârziere care se stabilește pe zile calendaristice, iar nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare atât a contractului valabil încheiat, cât și a prevederilor legale, care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte.
Prin art. 1272 C. civ. legiuitorul a stabilit o limită, în sensul că, raportat la natura contractului și la conduita părților, nu se poate denatura intenția lor reală, astfel încât să dobândească alte drepturi și obligații, în speță alte termene de scadență, la care nu au consimțit în mod efectiv. Mai mult, în raporturile contractuale desfășurate cu pârâta termenul de împlinire a scadenței facturilor fiscale a fost calculat pe zile calendaristice, iar nu pe zile libere/lucrătoare, fiind un mod de lucru acceptat și recunoscut de pârâtă.
Recurenta-reclamantă a afirmat că a administrat dovezi, respectiv facturi fiscale și extrasele de cont aferente, din care rezultă că practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, care se împlinește în a 30-a zi, iar nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, aspect ignorat de instanță de apel. De altfel, în niciun contract încheiat între profesioniști nu se stipulează termene care să se calculeze prin eliminarea primei și ultimei zile a termenului, întrucât acestea sunt în mod clar stabilite de legiuitor pentru reglementarea litigiilor, iar nu a raporturilor contractuale.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 21 iunie 2023, intimata-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI „CFR CĂLĂTORI” S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta-reclamant COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.
Prin rezoluția din 17 iulie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
O primă ipoteză de casare de care s-a prevalat reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. este cea prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În ipoteza valorificării acestui caz de casare, legala motivare a căii de atac impune părții, pe de o parte, să individualizeze ipoteza de nemotivare de care se prevalează și, totodată, să precizeze inechivoc statuările împotriva cărora se îndreaptă critica, dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin pricinii al considerentelor.
În contrast, prin calea extraordinară de atac de față, recurenta nu expune considerentele atacate și nu indică în ce constă caracterul lor contradictoriu sau lacunar; simpla citare a modului în care instanța de apel a dat eficiență art. 2553 alin. (1) C. civ. și afirmația generică privind cercetarea sumară a motivelor de apel de către instanța de prim control judiciar nu decelează respectarea exigențelor de motivare a recursului.
În aceste condiții, Înalta Curte înlătură argumentele circumscrise acestui motiv de casare, constatând că a fost invocat formal.
Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit modalitatea de calcul a penalităților de întârziere pe zile libere, în conformitate cu dispozițiile art. 2553 și art. 2554 C. civ., contrar voinței părților, care au derogat de la aceste prevederi legale și au stabilit, prin art. 1 pct. 1.10 din contractele încheiate, că termenul de «zi» trebuie interpretat ca fiind zi calendaristică, cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1268, art. 1270 alin. (1) și art. 1272 C. civ.
Analizând critica recurentei-reclamante din această perspectivă, Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ., „Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”. Regulile stabilite de Titlul III „Calculul termenelor”, din Cartea a VI-a a Codului civil, se aplică pentru calculul oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura și izvorul lor, fie că sunt legale sau convenționale.
Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor stabilite în Cartea a VI-a, Titlul III C. civ. se aplică și contractului nr. 158/2019, în măsura în care părțile nu au convenit altfel.
În ce privește termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., modalitatea de calcul, respectiv a stabilit că „nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului”.
Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).
În cauză, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut, în aplicarea principiului libertății de a contracta, faptul că părțile pot deroga de la modalitatea de calcul al termenelor reglementate de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale privind calculul termenelor.
Faptul că, în cuprinsul clauzei de la art. 5.2 din contract, s-a menționat că termenul scadent pentru plata facturilor TUI este de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturilor, nu înseamnă că părțile au înțeles să deroge de la dispozițiile art. 2553 alin. (1) C. civ., în condițiile în care prin contract nu s-a prevăzut un alt mod de calcul al termenului de plată decât cel stabilit de lege, iar din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 5.6 rezultă că penalitățile de întârziere se calculează începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, ceea ce înseamnă că nu este luată în calcul ultima zi a termenului de plată. Prin urmare, la calculul termenului nu se ia în considerare nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârșește (dies ad quem).
Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziția de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare. Altfel spus, din adăugarea cuvântului „calendaristic” nu se poate desprinde concluzia că prima și ultima zi trebuie să fie luate în calcul, față de semnificația acestui cuvânt.
Așa fiind, se reține că instanța de apel în mod judicios a reținut că termenul de plată fixat pentru plata facturilor TUI și non TUI a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., fără a se lua în calcul prima și ultima zi a termenului, cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale și convenționale.
Critica recurentei-reclamante potrivit căreia practica statornicită între părți este de a achita contravaloarea prestațiilor în termenul de scadență de 30 de zile calendaristice, care se împlinește în a 30-a zi, iar nu ulterior acesteia, independent de faptul că ziua este nelucrătoare, nu poate fi primită, întrucât, conform dispozițiilor art. 1 C. civ., uzanța este izvor subsidiar de drept și poate fi aplicată numai în condițiile inexistenței unor dispoziții legale sau convenționale, alin. (2) și (3) al articolului indicat, stipulând faptul că: „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”, respectiv „în materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea”. Or, în cauză, momentul de la care sunt datorate și trebuie calculate penalitățile de întârziere este prevăzut de lege, care nu trimite în mod expres la uzanțe.
Înalta Curte confirmă decizia recurată, convergentă și cu propria jurisprudență consolidată, evidențiată în Decizia nr. 24/2022, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind modalitatea de interpretare a incidenței dispozițiilor art. 2551-2553 C. civ. în cazul termenelor stabilite pe zile calendaristice în convenția părților; instanța de unificare a reținut că, în aplicarea principiului libertății contractuale, părțile pot deroga de la modalitatea de calcul a termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, însă, în lipsa unei asemenea derogări exprese, se aplică normele generale de calcul al termenelor.
Prin urmare, deși este nedisputat că, potrivit art. 1169 C. civ., părțile unui contract sunt libere să stabilească nu numai termenele convenționale – astfel cum dispune art. 1411 alin. (2) C. civ. –, ci și modalitatea lor de calcul, chestiunea de care depinde dezlegarea recursului de față este a stabili dacă în cauză se verifică o atare abatere de la dispozițiile legii civile.
Instanța supremă reține că dreptul comun în materie – definit de art. 1416 C. civ., potrivit căruia „calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a” – consacră, în cazul termenului stabilit pe zile, sistemul exclusiv, în care nici ziua în care a început să curgă și nici cea în care s-a împlinit termenul nu intră în calcul, concordant cu adagiul dies a quo non computatur in termino, dies ad quem non computatur in termino (ziua punctului de plecare a unui termen nu este cuprinsă în acel termen, ziua când acesta se sfârșește nu este cuprinsă în acel termen).
Însă, pentru a reflecta o derogare expresă de la modul de calcul amintit, înțelegerea părților trebuie să fie inechivocă, obiectivată printr-o reglementare convențională diferită în conținut și substanță cu norma legală de la care părțile decid să se abată.
O astfel de stipulație trebuie să fie suficient de caracterizată pentru a reflecta un alt sistem de calcul, fie cel inclusiv – în care se socotește atât prima, cât și ultima zi a termenului, fie cel intermediar în care numai una dintre zile – cea în care a început să curgă, dies a quo, sau cea în care s-a împlinit, dies ad quem, – se calculează în termen.
Dimpotrivă, clauzele de care se prevalează autoarea căii de atac nu prefigurează o exceptare de la Codul civil, ci pot coexista în aplicare cu sistemul exclusiv prevăzut de art. 2553 C. civ.; art. 5.2 și art. 5.4 din contractul de acces reflectă numai că zilele avute în vedere de părți sunt calendaristice, iar nu lucrătoare, ceea ce nu este nici de esența sistemului inclusiv și nici a celui intermediar.
De altfel, deși recurenta afirmă antinomia noțiunilor zi calendaristică și zi liberă, nu își însoțește aserțiunea de o argumentație care să poată face obiectul verificării instanței de recurs.
În consecință, Înalta Curte înlătură critica, reținând că din moment ce contractul părților nu reflectă o derogare de la dreptul comun reglementat de art. 1416 raportat la art. 2553 alin. (1) C. civ., scadența facturilor stabilită de art. 5.2 și art. 5.4 din contractul de acces se calculează cu excluderea primei și a ultimei zile a termenului și, în consecință, soluția instanței de apel este legală.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. împotriva deciziei nr. 374/2024 din 7 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.