Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Pretenția dedusă judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 29.09.2023, sub nr. x/299/2023, contestatoarea A S.R.L., în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, a formulat contestație la executare împotriva executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. x/2015, respectiv a actelor de executare reprezentate de Decizia de anulare totală sau parțială a actelor de executare silită nr. x/07.09.2023 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice prin care s-a dispus anularea Deciziei de ridicare a măsurilor de executare silită nr. 7009/01.09.2021 emisă de AJFP Buzău – SFO Pătârlagele, Decizia de anulare totală sau parțială a actelor de executare silită nr. y/07.09.2023 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice prin care s-a dispus anularea Deciziei de ridicare a măsurilor de executare silită nr. 7008/01.09.2021 emisă de AJFP Buzău – SFO Pătârlagele, precum și a oricăror acte de executare subsecvente. Totodată, contestatoarea a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 260 - 261 din C. proc. fisc. și art. 712 și următoarele C. proc. civ.
2. Hotărârile care au generat conflictul de competență
Prin sentința civilă nr. 3425/2024 din data de 10.05.2024, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal.
Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut, în esență, că obiectul litigiului dintre părți îl constituie contestație împotriva deciziilor prin care s-a dispus anularea deciziilor de ridicare a măsurilor de executare silită a creanțelor bugetare ce fuseseră înscrise în tabelul definitiv întocmit de administratorul judiciar în cadrul procedurii falimentului. Mai reține că prin deciziile contestate în cadrul acestui dosar s-a urmărit revitalizarea unor acte de executare efectuate cu privire la creanțele bugetare ce fuseseră înscrise în tabelul definitiv de creanțe.
Raportându-se la dispozițiile art. 712 C. proc. civ., cele ale art. 120 C. proc. civ. precum și cele ale art. 40 și art. 41 lit. r) din Legea nr. 85/2014, prima instanță sesizată a apreciat că în cauză este vorba despre o executare silită specială, realizată în cadrul procedurii insolvenței, astfel încât judecătorul sindic este competent a verifica legalitatea actelor de executare emise.
În acest context, a apreciat că instanța competentă să soluționeze contestația la executare nu este judecătoria, nefiind aplicabil art. 651 C. proc. civ., ca normă generală, ci normele speciale prevăzute la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
Judecătoria Sectorului 1 București a reținut prin analogie și considerentele Deciziei nr. 17 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 20.07.2020, prin care s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 260 alin. (1) și (4) din C. proc. fisc., art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) și art. 719 alin. (1) și (7) C. proc. civ., competența materială de soluționare a contestațiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 aparține judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvență în care se formulează respectivele contestații, potrivit art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
La data de 4 iulie 2024 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/299/2023.
Prin sentința civilă nr. 30 din 9 ianuarie 2025, Tribunalul Buzău – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, raportându-se la dispozițiile art. 712, cele ale art. 714 alin. (1) și art. 651 C. proc. civ., precum și la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 85/2014 a reținut că, în privința executării silite, în integralitate, competența revine judecătoriei, iar nu Tribunalului.
Precizează instanța de conflict că cele două decizii care fac obiectul contestației la executare sunt, în mod evident, acte de executare silită, fiind emise în cadrul unui dosar de executare silită, în speță, dosarul de executare silită nr. x/2015.
De asemenea, a reținut că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 17 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 20.07.2020, în dosarul nr. x/1/2020, întrucât prin aceasta s-a stabilit că „(…) competența materială de soluționare a contestațiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 aparține judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvență în care se formulează respectivele contestații, potrivit art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014”.
Interpretarea extensivă a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, nu este permisă, acest lucru fiind interzis implicit, potrivit art. 521 alin. (1) C. proc. civ.
În speță este aplicabilă regula generală în materia competenței materiale de a soluționa o contestație la executarea silită, astfel că aceasta trebuie depusă la instanța de executare stabilită de art. 651 alin. (1) C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă la data de 22 ianuarie 2025.
3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:
Constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect contestație la executare împotriva executării silite ce face obiectul dosarului de executare nr. x/2015, respectiv a actelor de executare reprezentate de Decizia de anulare totală sau parțială a actelor de executare silită nr. x/07.09.2023 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice prin care s-a dispus anularea Deciziei de ridicare a măsurilor de executare silită nr. 7009/01.09.2021 emisă de AJFP Buzău – SFO Pătârlagele, Decizia de anulare totală sau parțială a actelor de executare silită nr. y/07.09.2023 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice prin care s-a dispus anularea Deciziei de ridicare a măsurilor de executare silită nr. 7008/01.09.2021 emisă de AJFP Buzău – SFO Pătârlagele, precum și a oricăror acte de executare subsecvente.
În cauză, prima instanță de conflict a reținut incidența normei de competență exclusivă prevăzută la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, apreciind că este vorba despre o executare silită specială, realizată în cadrul procedurii insolvenței.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că potrivit art. 45 din Legea nr. 85/2014, competența judecătorului-sindic include controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și soluționarea proceselor și cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.
Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.
Or, în speță, se reține, față de cele solicitate de către reclamantă prin cererea introductivă, că acțiunea are ca obiect contestație la executare, deci, nu este o acțiune de realizare a creanțelor creditorului îndreptată împotriva debitorului, ci o veritabilă acțiune de drept comun.
Deși este adevărat că acțiunea este promovată de către debitoarea aflată în insolvență, instanța supremă reține că această împrejurare nu este suficientă pentru a plasa litigiul în competența de soluționare a judecătorului-sindic, care nu are atribuții în dezlegarea unor operațiuni neprevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2014.
În egală măsură, instanța supremă constată că nu sunt aplicabile nici considerentele Deciziei nr. 17 din 20 iulie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Contrar opiniei primei instanțe sesizate, se observă că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că soluționarea contestațiilor la executarea silită începută în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 revine în competența judecătorului - sindic, întrucât acestea au natura unor cereri aferente procedurii insolvenței, fiind indisolubil legate de creanțele curente ale creditorilor, născute în derularea acestei proceduri. Astfel, instanța supremă s-a raportat strict la dispozițiile art. 143 alin. (1) din Legea 85/2014.
Speța de față, însă, nu cade sub incidența acestui text de lege, întrucât nu vizează creanțe născute în timpul procedurii insolvenței, ci creanțe anterioare deschiderii procedurii neputând justifica atragerea competenței de soluționare a unei cereri fundamentate pe dispozițiile art. 260 - 261 din C. proc. fisc. și art. 712 și următoarele C. proc. civ.
Așadar, în cauza dedusă judecății, pentru a determina competența materială de soluționare a cauzei, Înalta Curte se va raporta la temeiurile de drept invocate de reclamanta prin acțiunea introductivă, respectiv prevederile art. 260 - 261 din C. proc. fisc. și art. 712 și următoarele C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor art. 714 C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, iar potrivit prevederilor art. 651 alin. (1) teza I din același act normativ instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Dispoziția legală citată instituie o competență prioritară a judecătoriei în circumscripția căreia se află, la data sesizării organului de executare, sediul sau domiciliul debitorului.
În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei sectorului 1 București, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2025.