Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A împotriva încheierii din data de 21 ianuarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția Penală, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 21 ianuarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.2. s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit art. 29 alin. (3) nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Prin urmare, Înalta Curte a reținut că excepția a fost invocată de o parte din proces, în fața unei instanțe de judecată, vizează dispoziții legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Totodată, a reținut că excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f din Legea nr.135/2010 privind C. proc. pen. și art. 68 alin. (2) din Legea nr. 135/2040 privind C. proc. pen., invocate de către recurent, nu au legătură cu soluționarea cauzei în sensul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr.47/1992.
În acest sens s-a arătat că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.
Or, în acest context argumentativ, având în vedere dispozițiile legale criticate de către recurentul petent A, Înalta Curte a constatat că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată neavând legătură cu soluționarea cauzei, în raport cu obiectul pricinii, respectiv recurs împotriva încheierii din data de 13.11.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală în dosarul nr. x/4/2023/a1.2, prin care s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată de recurentul A.
În continuare, s-a arătat că dispozițiile legale criticate de autorul excepției se referă la incompatibilitatea judecătorului, și la procedura de soluționare a abținerii sau recuzării prevăzută de art. 68 alin. (2) C. proc. pen.: Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată.
Cum obiectul prezentei cauze în cadrul căreia s-au invocat excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor legale anterior menționate, este constituit de recursul formulat de recurent împotriva încheierii prin care, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr.47/1992, a fost respinsă cererea petentului A de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de acesta, Înalta Curte constată că în cauza de față în mod evident nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei ce formează obiectul prezentului dosar.
Pe de altă parte, instanța a constatat că, prin excepția invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, recurentul A este nemulțumit de prevederile legale enumerate, relativ la modul de reglementare a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f C. proc. pen., a cărui completare o solicită recurentul întrucât consideră că în actuala formă acest caz nu este clar, cert, precis și pe înțelesul oricărei persoane sau se contestă modul de soluționare a incidentelor procedurale, în speță, a cererii de recuzare, recurentul considerând că un judecător nu poate analiza cu imparțialitate o cerere de recuzare formulată împotriva unui alt judecător de la aceeași instanță, nefiind antamată, în realitate, o chestiune de constituționalitate, ci de modificarea sau completare unor texte de lege pe care autorul excepției le contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu și Curții Constituționale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.
Pe cale de consecință, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, având în vedere că, din examinarea argumentelor invocate de autorul excepției în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constatat că, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurentul A în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, astfel încât cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f și art. 68 alin. (2) C. proc. pen., s-a apreciat a fi inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs recurentul A, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală la data de 04 februarie 2025.
Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării căii de atac a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
La data de 21 ianuarie 2025, ora 14.00, Înalta Curte a pronunțat încheierea ce face obiectul prezentei căi de atac.
La data de 27 ianuarie 2025, recurentul A a formulat recurs împotriva încheierii din data de 27 ianuarie 2025 prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de acesta, cererea fiind depusă personal, de recurent, la Serviciul Registratură al Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și înregistrată sub nr.646/27.01.2025 (filele 3-24 din volumul instanței supreme).
În contextul acestor elemente factuale, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României poate fi atacată la instanța imediat superioară în termen de 48 de ore de la pronunțare.
În lipsa unor dispoziții exprese și derogatorii, termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, se calculează conform art. 269 alin. (1) și (2) C. proc. pen., normă procesual penală cu caracter general.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) C. proc. pen.: „(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește.”
În raport de aceste dispoziții exprese, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul A este tardiv, calea de atac fiind declarată la data de 27 ianuarie 2025, după expirarea termenului de 48 de ore de la data pronunțării a încheierii din data de 21 ianuarie 2025, ora 14.00, a Înaltei Curți, Secția Penală.
Prin urmare, exercitarea recursului după expirarea celor 48 de ore de la pronunțarea hotărârii atacate atrage, în speță, incidența dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.
Pe cale de consecință, constatând întemeiată excepția tardivității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul A împotriva încheierii din data de 21 ianuarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.2.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 21 ianuarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/4/2023/a1.2.1.2.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2025.