Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A, constată următoarele:
Prin sentința nr. 35/10.04.2024, pronunțată în dosarul nr. x/101/2021, printre altele, Tribunalul Mehedinți, în temeiul art. 396 alin. (1) alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A la pedeapsa principală rezultantă de 5 ani și 2 luni închisoare, în regim de detenție, și la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a b), h) și n) C. pen., pe o durată de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, prev. de art. 32 alin. (1) rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., în concurs real cu infracțiunea de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen.
A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a b), h) și n) C. pen.
A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A durata reținerii și arestului preventiv din data de 19.08.2021 până la data de 04.11.2021 și durata arestului la domiciliu din data de 04.11.2021 până la data de 15.07.2022.
A menținut față de inculpatul A măsura preventivă a controlului judiciar dispusă prin încheierea din data de 13.07.2022 în dosarul nr. x/101/2021/a8 al Tribunalului Mehedinți, definitivă prin necontestare, până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 60 de zile.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 19 C. proc. pen. și la art. 1349 1357- 1358, 1382, 1387-1390 C. civ., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă B și a obligat pe inculpat la plata către aceasta a sumei de 29.002,85 lei, reprezentând daune materiale, și la plata sumei de 50.000 lei reprezentând daune morale.
În baza art. 25 alin. (1) și a art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 1357, 1391 alin. (2) C. civ., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C și a admis în totalitate acțiunea civilă exercitată de partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean D și a obligat pe inculpatul A la plata către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C a sumei de 3.706,19 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate de spitalizarea persoanei vătămate B pe perioada 18.08-20.08.2021, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data efectivă a plății și către partea civilă Serviciul de Ambulanţă Judeţean D a sumei de 771 lei, reprezentând contravaloare cheltuielilor ocazionate de deplasarea echipajului medical de urgență.
A obligat pe inculpat la plata cheltuielilor de judecată către stat și către partea civilă B conform dispozitivului.
Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpatul A și partea civilă B.
Prin decizia penală nr. 1546 din data de 12 decembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de inculpatul A și de partea civilă B împotriva sentinței penale nr. 35/10.04.2024 pronunțată de către Tribunalul Mehedinți, a desființat, în parte, sentința atacată și, rejudecând, a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, a reținut în favoarea inculpatului dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. b C. pen. pentru ambele infracțiuni, a redus durata pedepsei principale aplicată inculpatului A pentru infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., cu art. 75 alin. (2) lit. b C. pen. de la 5 ani închisoare la 3 ani și 4 luni închisoare, menținând pedepsele complementare și accesorii aplicate pentru această infracțiune.
A redus durata pedepsei principale aplicate inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., cu art. 75 alin. (2) lit. b C. pen. de la 6 luni închisoare la 3 (trei) luni închisoare.
În temeiul art. 38 alin. (1) art. 39 alin. (1) lit. b C. pen., a recontopit pedepsele aplicate, condamnând pe inculpatul A la pedeapsa rezultantă principală de 3 ani și 5 luni închisoare, în regim de detenție, și la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a b), h) și n) C. pen., pe o durată de 2 ani.
A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b), h) și n) C. pen.
A redus cuantumul daunelor morale acordate părții civile B de la 50.000 de lei la 30.000 de lei.
A majorat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță părții civile B (onorariu avocat ales) de la 3.000 de lei la 5.950 de lei.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate, care nu sunt contrare prezentei decizii.
Cheltuielile judiciare din apel avansate de către stat, precum și onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu au rămas în sarcina statului.
În temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., a respins cererea părții civile B de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor de judecată din apel (onorariu apărător ales).
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, în drept, fapta inculpatului A constând în aceea că, în data de 18.08.2021, în jurul orei 08:29, în timp ce conducea autoturismul marca X, cu nr. de înmatriculare (...), pe bulevardul (...), din Dr. Tr. Severin, județ Mehedinți, a lovit cu intenție autoturismul marca Y, cu nr. de înmatriculare (...), condus de persoana vătămată B, după care prin geamul portierei stânga-față a lovit persoana vătămată, în două rânduri cu un corp tăietor – despicător (topor/toporișcă/secure), producându-i o plagă tăiată transversală de circa 4 cm, pe fața posterioară a brațului stâng, cu secțiune parțială mușchi triceps brahial, leziuni care necesită pentru vindecare 25-30 zile de îngrijiri medicale, și a produs distrugerea gemului autoturismului persoanei vătămate (distrugeri în valoare de 28732,85 de lei), întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor, faptă prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și 2 C. pen., în concurs real cu cele ale infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen.
La data de 12 ianuarie 2025 (prin email), inculpatul A a declarat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 1546 din data de 12 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, prin apărător ales, av. E, cu împuternicire avocațială aflată în original la dosar.
În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a considerat că hotărârea atacată este nelegală si netemeinică, întrucât din situația factuală/elementele care au circumstanțiat comiterea infracțiunii de tentativă la omor reținute în sarcina sa, așa cum a fost stabilită de instanța de apel în baza analizei mijloacelor de probă administrate, aspectele de drept incidente în cauză sunt diferite de cele reținute de instanța de apel, apreciind că a fost condamnat pentru o faptă penală care nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de tentativă la omor, fiind incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin.(l) pct. 7 C. proc. pen.
Astfel, după prezentarea unui scurt istoric al cauzei, apărarea a apreciat că nu există corespondentă între situația factuală rezultată din probele administrate în cauză, situația factuală reținută de instanță si configurarea legală a infracțiunilor pentru care a fost condamnat inculpatul A.
Cu alte cuvinte, în argumentarea căii de atac promovate, apărarea a susținut că se poate constata că există o neconcordanță majoră între situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză și situația de fapt reținută de instanță, fapt ce a dus la condamnarea inculpatului A pentru o faptă care nu îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii de tentativă la omor, prev. de art. 32 rap. la art. 181 alin. (l) C. pen.
În concret, a făcut trimitere la art. 2 C. pen. și a susținut că infracțiunea de tentativă la omor presupune, în mod obligatoriu, intenția făptuitorului de a ucide, rezultat pe care îl prevede, fie ca o consecință sigură a faptei, fie ca o eventualitate pe care o acceptă, rezultat care însă nu se mai produce. Apărarea a apreciat că, sub aspectul laturii obiective, este necesară existența, ca element material, a unei acțiuni a inculpatului îndreptată împotriva victimei.
Sub aspectul situației de fapt, apărarea a susținut că, așa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, pe fondul unei stări conflictuale permanente inițiate de victima B, în dimineața zilei de 18.08.2021 orele 8:28-8:29, inculpatul A a ieșit din curtea imobilului situat în Drobeta Turnu Severin pe B-dul (...) și s-a urcat în autoturismul proprietate personală cu numărul de înmatriculare (...), moment în care a constatat că și vecinul său, victima B (proprietar al imobilului situat pe același Bulevard (...) la nr.(...) -între cele două proprietăți fiind doar un teren liber) s-a urcat la volanul autoturismului său (...).
A apreciat că se impune a se menționa că, cele două autoturisme erau parcate fiecare în dreptul imobilelor antereferite pe așa zise porțiuni denumite generic „podețe”.
În acest context factual, inculpatul A a efectuat manevra de întoarcere a autoturismului spre sensul de mers Drobeta Turnu Severin când, la un moment dat, a realizat că a intrat în coliziune cu un alt autoturism, respectiv al victimei.
Totodată, făcând trimitere la considerentele instanței de apel și la declarația de martor a agentului de politie F, apărarea a apreciat că situația factuală reținută de curtea de apel, pe de o parte, nu este confirmată de imaginile video surprinse de camera de luat vederi amplasată la imobilul persoanei vătămate B, imagini care surprind faptul că inculpatul lovește o singură dată geamul și portiera ușii șoferului, și nicidecum faptul că i-ar fi aplicat în mod direct victimei două lovituri cu un obiect tăietor-despicător în zona capului, iar pe de altă parte, este contradictorie cu cele reținute la secțiunea încadrarea în drept a faptei.
Astfel, apărarea a apreciat că, deși instanța retine că inculpatul A a comis infracțiunea de tentativă la omor dat fiind faptul că „ a intrat cu intenție în autoturismul condus de persoana vătămată”, acest eveniment rutier, așa cum este reglementat de art. 75 lit. a c) și d) din OUG 195/2002, nu poate fi circumscris tipicității obiective a infracțiunii prev. de art. 32 rap la art. 188 alin.(l) C. pen., având în vedere că nu s-a făcut dovada faptului că autovehiculul a fost folosit drept mijloc de suprimare a vieții victimei.
Faptul că inculpatul A a acționat cu intenție, în sensul că a lovit cu un levier geamul de la portiera stângă față a autoturismului victimei, geam ce a fost deteriorat, nu se poate conchide că implicit a intenționat să suprime viața victimei.
În opinia apărării, acest element factual se poate circumscrie doar tipicității obiective a infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. (1) C. pen., nu și tipicității obiective a infracțiunii de tentativă la omor.
În ceea ce privește mecanismul de producere a leziunilor suferite de victima B, apărarea a făcut trimitere la concluziile formulate în cuprinsul raportului medico-legal nr. x/A/235 din 18.08.2021 încheiat de Serviciul de Medicină Legală Mehedinți, raportului de expertiză medico-legală nr. x/A5/30.03.2023 efectuat de Institutul de Medicină Legală Craiova, la declarațiile părții civile și a susținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută și pedepsită de art. 193 alin. (2) C. pen.
Astfel, apărarea a apreciat că pentru a putea fi caracterizată activitatea infracțională a unei persoane ca fiind tentativă de omor, sub aspectul laturii obiective este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiții, folosirea unui obiect vulnerant, apt să producă moartea, iar acțiunile persoanei să vizeze organe vitale, fiind esențială și intensitatea loviturilor aplicate.
Or, transpunând aceste condiții cumulative la situația faptică, rezultă, în opinia apărării, că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ după cum urmează:
- obiectul vulnerat apt să producă moartea - în cauză obiectul vulnerat nu a fost identificat, iar concluzia că ar fi fost un topor sau o toporișcă nu se bazează decât pe supoziții;
- acțiunile persoanei să vizeze organe vitale - situația factuală descrisă chiar de persoana vătămată relevă faptul că inculpatul a lovit geamul portierei stângi față a autoturismului în care se afla victima, ceea ce denotă intenția de distrugere a autovehiculului și nicidecum de lovire a unei zone vitale.
Apărarea a apreciat că este de notorietatea că raportat la tipul de autoturism, dimensiunile conducătorului auto (înălțime, greutate, etc.), modul de așezare a scaunului (ridicarea șezutului/rabatarea spătarului etc.) în dreptul geamului portierei stângi față nu se află poziționată doar zona vitală a capului, ci si umărul, mâna etc., astfel că a conchide că inculpatul a lovit geamul portierei vizând zona capului persoanei vătămate nu reprezintă decât o ignorare a aspectelor ante referite.
Mai mult, persoana vătămată a afirmat că a ridicat brațul stâng deasupra capului pentru a bara lovitura, în timp ce s-a lăsat pe locul din partea dreaptă față, astfel că a fost lovit pe partea externă a bățului stâng, fapt ce denotă de asemenea, o imposibilitate obiectivă ca inculpatul să o lovească de două ori și să-i producă leziunea descrisă în raportul medico-legal.
- intensitatea loviturilor - potrivit practicii constante în materie, intensitatea presupune repetabilitatea loviturilor, forța cu care sunt aplicate, aspecte ce decurg din leziunile produse.
Or, în prezenta cauză inculpatul A a lovit o singură dată geamul portierei stângi față, astfel că nu se poate vorbi de o intensitate a loviturilor ca o condiție cumulativă cerută de legiuitor pentru subzistenta infracțiunii prev. de art. 32 raportat la art. 188 alin.(l) C. pen.
Nu în ultimul rând, apărarea a susținut că se poate observa că aceleași elemente faptice reținute ca întrunind latura obiectivă a infracțiunii de distrugere au fost reținute de instanța de apel și ca elemente ce se circumscriu tipicității obiective a infracțiunii de tentativă la omor, deși în realitate ne aflăm doar în prezenta infracțiunii de distrugere raportat la elementele factuale așa cum rezultă din cele inserate la pag. 14 paragrafele 6 și 7 redate în cuprinsul cererii de recurs în casație.
Analizând latura obiectivă a infracțiunii (fapta comisă în dauna persoanei vătămate B), instanța a reținut că elementul material constă în acțiunea inculpatului de a lovi cu intenție autoturismul persoanei vătămate marca Y cu nr. de înmatriculare (...) provocând distrugeri conform devizului de lucrări ( f. 99-101 vol. dos UP ) și de a distruge geamul de la portiera stânga față, cauzând astfel un prejudiciu în cuantum de 28.732,85 lei.
În cazul de față, instanțele de fond și apel au reținut infracțiunea de tentativă de omor în concurs cu infracțiunea de distrugere, deși situația de fapt relevă, așa cum s-a menționat anterior, un accident rutier, definit prin chiar prescripția normativă ca fiind un eveniment (art. 75 lit. a c) și d) din O.U.G. nr. 195/2002) urmat de comiterea unei infracțiuni de distrugere, prev. de art. 253 alin.(l) C. pen. (lovirea geamului portierei stângi față) în concurs cu infracțiunea de lovire și alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.
Raportat la argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării de către instanța de apel.
În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Cu privire la cererea de recurs în casație formulată de către recurentul A nu au fost depuse concluzii scrise.
După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul Secției penale, la data de 12.02.2025, sub nr. x/101/2021.
Prin referatul din 12.02.2025, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 13 martie 2025.
Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 11 martie 2025.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1546 din data de 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori., din perspectiva dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal „Admiterea în principiu”, dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.
Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A este introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.
Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 436 alin. (1) și 6 C. proc. pen., precum și a cerințelor de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a b), d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului, hotărârea care se atacă, domiciliul, precum și semnătura apărătorului ales al recurentului.
Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, notează prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.
Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.
Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În cauza de față, recurentul inculpat A a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Înalta Curte reține că sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea.
În ceea ce privește lipsa vinovăției prevăzute de lege, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b teza a II-a C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a art. menționat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen. potrivit căruia ”infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.
Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., se constată că deși recurentul și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casație invocat.
În concret, se reține că motivele invocate în cererea de recurs în casație vizează o presupusă motivare contradictorie a hotărârii instanței de apel, lipsa elementului subiectiv al infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor, prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și 2 C. pen., aplicarea principiului in dubio pro reo fundamentat pe reevaluarea probelor administrate în cauză, cu precădere reaprecierea rapoartelor medico-legale întocmite în cauză, precum și a declarațiilor date de partea civilă și a declarației de martor a agentului de politie F, reținerea unei alte situații de fapt și schimbarea de încadrare juridică din infracțiunea de tentativă la infracțiunea de omor în infracțiunea de lovire și alte violențe.
Or, reevaluarea laturii subiective, solicitarea de reapreciere a probatoriului administrat, cu consecința schimbării situației de fapt reținută de instanța de apel, precum și schimbarea de încadrare juridică nu se subsumează cazului prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., precum niciunui alt caz de casare din cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare ce atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speță.
Ca atare, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că, în raport de motivele cererii de recurs în casație coroborat cu prevederile art. 447 C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.
În consecință, se reține că în cauză nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1546 din data de 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea recurentului, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1546 din data de 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori.
Obligă pe recurent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2025.