Deliberând asupra recursului în casație declarat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 303 din 13 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2012, printre altele, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 23 lit. a și c) din Legea nr.656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 42 infracțiunii prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 365/2002.
În baza art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 5 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani cu începere de la data executării pedepsei principale.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 42 alin. (1) și (2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare.
În baza art. 24 alin. (2) teza I din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și lit. b C. pen., pe o durată de 3 ani cu începere de la data executării pedepsei principale.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 27 alin. (2) teza I din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a art. 34 lit. b art. 35 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca inculpatul A zis B, fiul lui (...), născut la data de (...), în (...), cu domiciliul în Bucureşti, bd. (...) și reședință în Bucureşti, str. (...), CI seria (...) nr. (...), studii 12 clase, cetățenia română, administrator, fără antecedente penale, CNP (...) (MAP nr. x din 31 august 2011 emis de Tribunalul Dolj în dosar nr.x/63/2011) să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și lit. b C. pen., pe o durată de 4 ani cu începere de la data executării pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive a inculpatului din 30.08.2011 la zi.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a dispus aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus menținerea stării de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 118 lit. e C. pen. raportat la art. 13 alin. (2) și (3) din Legea nr. 39/2003, s-a confiscat de la inculpat suma de 19.989 dolari USA.
S-a menținut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr.x/D/P/2010 din 02.09.2011 asupra sumei de 1350 euro.
Au fost obligați inculpații la câte 2000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Prin decizia penală nr. 526 din 11.04.2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/62/2012, printre altele, au fost admise apelurile declarate de DIICOT – Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul A împotriva sentinței penale nr. 303 din 13 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr.x/63/2012, și a fost desființată, în parte, hotărârea atacată sub aspectul laturii penale.
I. În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor comise, printre alții, de inculpatul A prin rechizitoriul parchetului, astfel:
-din infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) (3) din Legea nr.39/2003, în infracțiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) (3) din Noul C. pen.;
-din infracțiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;
-din infracțiunea prevăzută de art. 42 alin. (1) (2) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 360 alin. (1) (2) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;
-din infracțiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr.161/2003, în infracțiunea prevăzută de art. 365 alin. (2) din Noul C. pen.;
-din infracțiunea prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 311 alin. (2) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;
- din infracțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) teza I din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 313 alin. (1) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 396 alin. (5) din Noul Cod de procedură penală și art. 16 alin. (1) lit. c din Noul Cod de procedură penală, a fost achitat inculpatul A pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 365 alin. (2) din Noul C. pen., art. 311 alin. (2) din Noul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 din Legea nr. 365/2002.
În baza art. 367 alin. (1) (3) din Noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) din Noul C. pen. ca pedeapsă complementară.
În baza art. 47 din Noul C. pen. raportat la art. 360 alin. (1) (2) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C.pen. și art. 5 din Noul C. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 313 alin. (1) din Noul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 5 din Noul C. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) din Noul C. pen. ca pedeapsă complementară.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 27 alin. (2) teza I din Legea nr. 365/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 5 din Noul C. pen. a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a C. pen., art. 34 lit. b C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 din Noul C. pen. inculpatul A va executa pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) din Noul C. pen. ca pedeapsă complementară.
În baza art. 65 alin. (1) din Noul C. pen. i s-a interzis inculpatului A exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) din Noul C. pen. ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 72 din Noul C. pen. s-a scăzut din durata închisorii pronunțate perioada reținerii și arestului preventiv de la 30.08.2011 la 18.09.2012.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A, prin apărător ales, avocat C, la data de 20.12.2023.
Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.
În esență, recurentul a susținut, în ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, recurentul a arătat, referitor la infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută și pedepsită de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, respectiv s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea sa, că, în raport de exigențele descrierii situației de fapt reținută în considerentele hotărârii, aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii. În acest sens, a menționat că, în raport de declarațiile inculpaților și ale martorilor audiați în faza de urmărire penală, de interceptările telefonice a căror transcriere a fost atașată la dosarul cauzei, nu s-a făcut vreo descriere pentru a se putea aprecia latura obiectivă a acestei infracțiuni, nefăcându-se referiri în ce modalitate ar fi fost săvârșită, textul de lege prevăzând patru posibilități normative, respectiv inițierea, constituirea, sprijinirea sau aderarea, alternativ sau singular, a unui grup ori grup infracțional organizat.
Latura obiectivă a infracțiunii, în oricare dintre acțiunile sale alternative, trebuie să aibă ca finalitate un grup infracțional organizat, care să-și propună săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni dintre cele prevăzute de art. 2 din Legea nr 39/2003. Cu excepția modalității inițierii, grupul infracțional organizat trebuie să fie structurat și să îndeplinească cumulativ 2 condiții: în primul rând este necesar ca grupul să fie format din 3 sau mai multe persoane și să funcționeze pe o anumită perioadă de timp și în mod coordonat.
O a doua condiție esențială pentru existența grupului organizat este aceea ca el să nu aibă un caracter ocazional, ci să fie constituit pe baza unui „studiu" prealabil, care să aibă în vedere anumite calități, însușiri și specializări ale membrilor acestuia. În fapt, grupul trebuie să aibă o structură determinată, adică anumite componente cu sarcini complementare în realizarea activității infracționale și reguli de comportare specifice unei unități structurate. În opinia recurentului, în descrierea faptei, Curtea de Apel, ca de altfel și instanța de fond, a reținut o situație de fapt fără să facă referiri la acțiuni ce pot fi subsumate conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute în legea specială, cu referire la Legea nr. 39/2003, care este incidentă numai dacă obiectivul grupului criminal organizat constă în săvârșirea uneia dintre infracțiunile grave menționate expres în legea specială. Astfel, a apreciat că nu se regăsesc descrise, în concret, actele materiale întreprinse de către fiecare inculpat în realizarea laturii obiective și subiective a infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003. Reținerea unei situații de fapt se face prin descrierea faptei care trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod și scop în care a fost săvârșită fapta, aspecte ce au consecințe asupra încadrării juridice reținute.
Conform normei de drept invocate, existența grupului infracțional organizat implică în mod necesar îndeplinirea cumulativă a cerințelor legate de numărul membrilor grupului, de structurarea acestuia (de regulă în formă piramidală) și asumarea unor roluri prestabilite (care să reflecte poziția exactă a fiecărui membru în structura grupării), de necesitatea subzistenței grupului pe o perioadă suficientă de timp, de modul coordonat de acțiune al membrilor săi (ca expresie a concepției unice și disciplinei statornice a acestora) și de obiectivul comun al comiterii unor infracțiuni grave, în vederea obținerii de beneficii financiare sau materiale.
Absența oricăreia dintre condițiile anterior enumerate face ca o grupare de persoane să nu poată fi caracterizată ca o pluralitate constituită, ea fiind lipsită de periculozitatea necesară pentru a fi incriminată ca faptă de sine stătătoare. În acest sens, teza a II-a a art. 2 lit. a din Legea nr. 39/2003 prevede în mod expres că nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional, în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Or, deși instanța de apel a reținut fapta ca fiind infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 367 alin. (1) (3) din Noul C. pen., situația de fapt reținută de instanța de apel se referă la fapte ale altor inculpați, nefiind prezentată vreo activitate de natură penală în raport de fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecata.
Totodată, s-a arătat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 par. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.
Așadar, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei soluții legale și temeinice și constatând că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, instanța să dispună în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (l) lit. b C. proc. pen. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul a susținut că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În acest sens, recurentul a precizat că faptele pentru care s-au aplicat pedepsele sunt concurente, însă acesta se afla în stare de recidivă post executorie, astfel că revocarea/menținerea revocării și adăugarea restului neexecutat a dus la aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În final, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel, recursul în casație vizând greșita soluționare a laturii penale și civile, încălcarea dispozițiilor imperative ce reglementează judecata în apel, efectul devolutiv și limitele judecății în raport de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 371 art. 375 art. 396 art. 408 și următoarele C. proc. pen.. Totodată, în temeiul art. 441 C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării hotărârii penale atacate.
Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație la data de 03.04.2024.
La data de 01.04.2024 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent desemnat. Potrivit raportului, cererea de recurs în casație este formulată în termenul prevăzut de lege și respectă dispozițiile art. 434 alin. (1) art. 436 art. 437 lit. a b), c) și d) și art. 438 C. proc. pen., însă numai cu privire la susținerile care vizează lipsa unui element constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) (3) din Noul C. pen., în condițiile în care nu se contestă situația de fapt, ci se solicită o verificare în drept a acesteia.
Prin încheierea din data de 03.04.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/63/2012, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 526 din data de 11 aprilie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/63/2012.
A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. x.
A fost fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 17.04.2024, cu citarea inculpatului și asigurarea apărării.
Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte a constatat că numai criticile recurentului privind lipsa de tipicitate a faptelor în sensul că nu corespund modelului abstract de incriminare, respectiv cele care vizează lipsa unui element constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) (3) din Noul C. pen., se circumscriu cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 434 C. proc. pen., s-a arătat că, sub acest aspect, recursul în casație este admisibil în principiu.
La termenul din data de 17.04.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casație declarat de inculpat, cauza rămânând în pronunțare.
Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A, Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.
Așadar, se constată că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, precum și stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor, dar și încadrarea juridică dată acestora și, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un „apel deghizat”.
Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpatul A prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C.pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.
Prin încheierea din data de 03.04.2024, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpat exclusiv pentru motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și numai cu privirire la criticile care vizează lipsa unui element constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) (3) din Noul C. pen., inculpatul apreciind că, deși instanța de apel a reținut fapta ca fiind infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 367 alin. (1) (3) din Noul C. pen., situația de fapt reținută se referă la fapte ale altor inculpați, nefiind prezentată vreo activitate de natură penală în raport de fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecata a inculpatului.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că baza factuală, în modalitatea în care a fost reținută de către instanța de apel, se suprapune riguros peste elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) (3) C. pen., reținute în sarcina inculpatului A, criticile acestuia fiind neîntemeiate.
Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii atacate că „din actele de la dosarul cauzei, reiese că suntem în prezența unui grup infracțional organizat, alcătuit din mai multe subgrupuri, al cărui lider a fost inculpatul D și că fiecare dintre membrii grupului aveau sarcini precis stabilite (unii dintre inculpați se ocupau de procurarea unor dispozitive de citire a benzii magnetice a cardurilor (D, A), alții se ocupau de montarea acestor dispozitive la bancomate (E, F, G), iar alții se ocupau cu retragerea de numerar, prin utilizarea neautorizată a datelor de identificare a cardurilor falsificate (H, I).
În acest sens, la dosarul cauzei există note privind supravegherea operativă a inculpaților D, A, J, E, I, G, K, din cuprinsul cărora reiese că între aceștia au avut loc mai multe întâlniri, dar și faptul că unii dintre ei (H și E) s-au deplasat împreună în străinătate (filele 37, 45, 52, 61, 70, 88, 117, 123, 124, 126 și 160 din vol.3 dosar u.p.)”.
De asemenea, instanța de apel a reținut că „inculpatul A i-a determinat pe unii dintre inculpații din prezenta cauză să monteze fără drept dispozitive de citire a cardurilor în scopul obținerii datelor de identificare și să efectueze retrageri frauduloase de numerar prin utilizarea neautorizată a datelor de identificare și a primit și transmis instrumente de plată electronică falsificate, în vederea punerii în circulație.
Astfel, la dosarul cauzei există convorbirea inculpatului A cu o persoană neidentificată din data de 20.07.2011 din cuprinsul căreia reiese că acesta a deținut și transmis membrilor grupului cărți de credit falsificate și i-a cerut interlocutorului său să cumpere echipamente de skimming, nota privind supravegherea operativă din 29.08.2011 din cuprinsul căreia rezultă că inculpatul A s-a întâlnit cu inculpatul J, procesul-verbal de percheziție domiciliară de la domiciliul inculpatului J din data de 30.08.2011 din cuprinsul căruia rezultă că la domiciliul inculpatului J s-au găsit carduri pe numele lui A, procesul-verbal de percheziție domiciliară din data de 30.08.2011 din cuprinsul căruia rezultă că la domiciliul inculpatului A s-au găsit zeci de carduri pe numele altor persoane, procesul-verbal de percheziție informatică din data de 18.11.2011 precum și planșe foto conținând imagini cu componentele electronice găsite la domiciliul inculpatului A (fila 160 vol.3, fila 64 vol.6, fila 302 vol.8 u.p.).”
Așadar, în speță, în raport cu situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, în conținutul căreia au fost reținute și activitățile de natură penală întreprinse de inculpatul A, anterior detaliate, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) (3) C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat.
Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul - inculpat A nu a evidențiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală.
Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 526 din data de 11 aprilie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/63/2012.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva Deciziei penale nr. 526 din data de 11 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/63/2012.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2024.