Deliberând asupra recursului în casație declarat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 450 din data de 13.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022, Tribunalul București – Secția I Penală a hotărât următoarele:
În temeiul art. 396 alin. (1) și 6 C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f teza a II-a C. proc. pen., cu aplicarea art. 153 alin. (1) C. pen., art. 154 alin. (1) lit. b C. pen. și art. 5 C. pen., a dispus încetarea procesului penal început față de inculpatul A (fiul lui ..., născut la data de ..., în București, CNP ..., domiciliat în București, str. ...), pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 52 alin. (3) teza I C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., raportat la art. 309 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19 și 25 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 C. civ., a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu inculpatul A, și, în consecință, a obligat inculpatul la plata către partea civilă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, a sumei de 9.714.022 lei, reprezentând debit principal, și a dobânzii legale aferente debitului principal, calculată până la data achitării integrale a acestuia.
A respins în rest, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată de partea civilă, în contradictoriu cu inculpatul, respectiv cu partea responsabilă civilmente Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen., raportat la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurător, instituită prin ordonanța din data de 25.10.2021, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției, în dosarul nr. x/P/2019, asupra bunurilor inculpatului A, până la concurența sumei de 9.714.022 lei.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen., raportat la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a ridicat măsura sechestrului asigurător, instituită prin ordonanța din data de 25.10.2021, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției, în dosarul nr. x/P/2019, asupra bunurilor inculpatului A, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare în cuantum de 17.200 lei.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen., raportat la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a ridicat măsura sechestrului asigurător, instituită prin ordonanța din data de 25.10.2021, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției, în dosarul nr. x/P/2019, asupra bunurilor numitului B.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen., raportat la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a ridicat măsura sechestrului asigurător, instituită prin ordonanța din data de 25.10.2021, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției, în dosarul nr. x/P/2019, asupra bunurilor numitului C.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C. proc. pen., raportat la art. 249 alin. (1) C. proc. pen., a ridicat măsura sechestrului asigurător, instituită prin ordonanța din data de 25.10.2021, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției, în dosarul nr. x/P/2019, asupra bunurilor numitului D.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de Ministerul Public, privind restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală a Raportului de evaluare întocmit de inculpatul A în dosarul nr. x/CC/2009 și a Deciziei CCSD nr. x/01.06.2011 și a Titlurilor de conversie ANRP nr. x, y și z/11.07.2011 și nr. x/08.08.2011, emise pe numele cesionarilor B, C, E și D.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc.pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpatul A și partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
Prin decizia penală nr. 1699/A din 28.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022 (x/2023), Curtea de Apel București a decis următoarele:
În baza art. 421 pct. 2 lit. b din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, de inculpatul A și de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței penale nr. 450/13.04.2023 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. x/3/2022.
A desființat, în parte, sentința penală nr. 450/13.04.2023, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. x/3/2022.
A înlăturat în totalitate dispozițiile referitoare la modalitatea de soluționare a acțiunii civile, precum și cele privitoare la restabilirea situației anterioare, la desființarea de înscrisuri și la măsurile asigurătorii (cu excepția dispoziției de ridicare a sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului, în vederea garantării cheltuielilor judiciare în cuantum de 17.200 lei) .
A trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul București, sub aspectul acțiunii civile și a solicitărilor Ministerului Public privind confiscarea specială, desființarea de înscrisuri și restabilirea situației anterioare.
În temeiul art. 424 alin. (4) din C. proc. pen., a decis că, cauza se va relua de la momentul începerii cercetării judecătorești.
A menținut dispozițiile sentinței penale atacate referitoare la soluția de încetare a procesului penal față de inculpat, la ridicarea măsurii asigurătorii asupra bunurilor inculpatului în vederea garantării cheltuielilor judiciare în cuantum de 17.200 lei și la cheltuielile judiciare.
Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, la data de 28.12.2023.
Prin cererea de recurs în casație formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., întrucât în mod greșit Curtea de Apel București a menținut dispozițiile instanței de fond referitoare la soluția prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
A considerat că în mod greșit instanța de apel nu a dat prioritate dreptului comunitar în materie de prescripție, apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă și fără a avea în vedere că, în cazul prescripției răspunderii penale, Curtea Constituționala a României a pronunțat două decizii contradictorii (nr.297/2018 și nr.358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.
A arătat că, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, existând acte de întrerupere a termenului general de prescripție de 10 ani care au fost comunicate suspectului.
A arătat că CJUE a stabilit în Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 24.07.2023 - Cauza C-107/23 PPU, după ce a consacrat încă o dată supremația dreptului Uniunii Europene, faptul că instanțele naționale nu sunt ținute să respecte deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și nici decizia ICCJ nr. 67/2022, în condițiile în care prin aplicarea acestora ar fi împiedicată aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, creându-se astfel un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni.
Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind stabilit termen pentru verificarea admisibilității în principiu la data de 20.03.2024.
La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație era îndeplinită.
La data de 19.03.2024, a fost întocmit raportul de către magistratul asistent desemnat, care a apreciat că, din perspectiva dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție apare ca fiind admisibilă în principiu.
Prin încheierea din data de 20.03.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/3/2022, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1699/A din data de 28 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. x/3/2022(x/2023).
A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. x.
A fost fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 17.04.2024, cu citarea părților.
La termenul din data de 17.04.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casație declarat de procuror, cauza rămânând în pronunțare.
Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit Codului de procedură penală, recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel sau de Înalta Curte, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.
În prezenta cauză, parchetul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură penală, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”, caz de casare ce este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e - j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.
Se reține că, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f Cod de procedură penală, fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.
Prin urmare, instanța de recurs în casație va evalua problema intervenirii prescripției răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și la decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dar și incidența hotărârii C-107/24.07.2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în prezenta cauză.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.
Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale.
Din conținutul deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, se desprind următoarele:
anterior deciziilor instanței de control constituțional, art. 155 alin. (1) C. pen. a avut următorul conținut: „Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”;
prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei „oricărui act de procedură în cauză”, întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31). Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 (paragraful 61), Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen.. Referirea din considerentele Deciziei nr. 297/2018 la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72);
de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, „fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”, rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);
ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) C. pen. a avut următorul conținut: „Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea”(Decizia nr. 358/2022, paragraful 76);
prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60, 75) și, așa cum s-a arătat anterior, a fost lămurită natura și semnificația Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018;
prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022, au fost modificate dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., prevăzându-se „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.
În raport cu efectele deciziilor Curții Constituționale, astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituția României, Înalta Curte reține că între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022) și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) C. pen. a avut conținutul „Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea”.
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 C. pen.
În consecință, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.
Așadar, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 C. pen.
Raportat la infracțiunea dedusă judecății, respectiv cea prev. de art. 52 alin. (3) teza I C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen., rap. la art. 309 C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b din C. pen, și s-a împlinit la data de 19.04.2021.
Având în vedere cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect a fost menținută de către instanța de apel soluția de încetare a procesului penal față de inculpatul A, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.
Cu privire la incidența în cauză a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene C-107/23 din 24.07.2023, Înalta Curte reține că sfera de aplicare a deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA, atât în cuprinsul motivelor de recurs în casație, cât și pe parcursul dezbaterilor, se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.
După cum prevăd dispozițiile art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene „Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...”.
Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 181 art. 185 din noua secțiune denumită „Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene” introdusă în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în anul 2003, prin Legea nr.161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr.161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenției și incriminează infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare și sfera subiecților vizați de noua reglementare.
Astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii CJUE mai sus menționată, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul „infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene”, având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).
Infracțiunile de corupție intră sub incidența dreptului Uniunii numai în cazul în care comportamentul fraudulos aduce atingere intereselor financiare ale UE sau se află în legătură strânsă cu astfel de fapte (pct.185-186 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034).
De altfel, noțiunile de „corupție activă” și „corupție pasivă” sunt definite de art. 2 3 din Convenția PIF, art. 4 lit. a b) din Directiva 1371 și sunt circumscrise acțiunilor funcționarilor neconforme cu legea care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii Europene.
Ulterior, prin Directiva 1371 din 2017 (transpusă prin Legea nr.283/2020, respectiv Legea nr.234/2022), infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt extinse și la fraudele împotriva sistemului comun privind TVA.
Aplicând aceste coordonate speței de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea de corupție ce face obiectul cauzei iese de sub incidența Hotărârii CJUE anterior menționată, atât în baza interpretării acesteia, cât și a jurisprudenței anterioare a Curții de Justiție.
Infracțiunea de abuz în serviciu pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A și în raport de care s-a reținut cauza de încetare a procesului penal este una de serviciu, fiind prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., ce face parte din Titlul V- Capitolul II „Infracțiuni de serviciu” C. pen., cu reținerea art. 132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, text de lege cuprins în secțiunea privitoare la infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție (Secțiunea 3).
Schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei „infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene” și extinderea lui la infracțiunile de corupție care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, așa cum a solicitat recurenta Direcția Națională Anticorupție, ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.
În acest context, în raport de argumentele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că litigiul de față nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).
În motivele scrise de recurs în casație și în timpul dezbaterilor, Direcția națională Anticorupție a făcut referire și la Hotărârea Curții din 21 decembrie 2021 (cauza SC Euro Box Promotion SRL C 357/19). Înalta Curte reține că această hotărâre este dată, pe de o parte, în interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, în prezent abrogată, de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, și, pe de altă parte, în interpretarea art. 325 alin. (1) din TFUE și art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene.
Referitor la Decizia 2006/928, interpretarea a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, în special cu art. 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu art. 2 din Convenția PIF, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate în primă instanță de completuri de judecată specializate în această materie sau în apel de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri pronunțate în apel și rămase definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel.
Totodată, a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, pe de o parte cu art. 2 și cu art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și cu Decizia 2006/928 și, pe de altă parte, cu principiul supremației dreptului Uniunii, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale referitoare la admisibilitatea anumitor probe și la legalitatea compunerii completurilor de judecată care se pronunță în materie de corupție, de fraudă în domeniul TVA-ului și de răspundere disciplinară a magistraților și, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din respectivele decizii, deși consideră că această jurisprudență este contrară dispozițiilor dreptului Uniunii.
Așadar, hotărârea menționată nu are incidență în cauza de față, pentru că are în vedere alte situații, cu referire la compunerea completelor de judecată, precum și alte decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României, decât cele incidente în prezenta cauză.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1699/A din 28 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2022(x/2023) privind pe intimatul - inculpat A.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție vor rămâne în sarcina statului.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 680 lei, se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1699/A din 28 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/3/2022(x/2023) privind pe intimatul - inculpat A.
Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 680 lei, se plătește din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2024.