Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
1.Circumstanțele cauzei
Prin decizia nr. 2198 din 25 aprilie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Contencios Administrativ și Fiscal, a respins cererea de suspendare a executării sentinței nr. 135 din 24 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca rămasă fără obiect.
A admis excepția lipsei calității procesuale active în recurs invocată din oficiu și a respins recursul declarat de A ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
A admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României și recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței nr. 135 din 24 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și fiscal.
A casat în tot sentința recurată și rejudecând cauza a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și, pe cale de consecință, a respins cererile de suspendare, respectiv de anulare a Hotărârii Curții Constituționale a României nr. 32 din 6 decembrie 2024, formulate de reclamanta B, ca inadmisibile.
2.Calea de atac formulată în cauză
Prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2025, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta B a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2198 din 25 aprilie 2025 în dosarul nr. x/42/2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei contestate, fixarea unui termen pentru judecata recursului propriu, precum și fixarea unui termen pentru judecata recursurilor promovate de Curtea Constituțională a României și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu obligarea recurentei Curtea Constituțională a României la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate prevederile art. 503 alin. (1), art. 159 , art. 490 alin. (2) rap. la art. 471 ind. 1 alin. (3) și 5 și art. 6 alin. (1) Cod de procedură civilă.
În motivare, a arătat că, în dosarul nr.x/42/2025, având ca obiect suspendare executare și anulare act administrativ, Curtea de apel Ploiești - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a pronunțat, la data de 24.04.2025, sentința nr. 135, prin care a admis capătul de cerere privind suspendarea executării actului administrativ contestat fiind astfel suspendată executarea Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024, până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională a României cu consecința anulării Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 70 de lei.
Sentința civilă i-a fost comunicată prin email la data de 25.04.2025 ora 13:40.
Potrivit mențiunilor din dispozitivul sentinței, împotriva acesteia avea dreptul să formuleze recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, cu îndreptarea erorii materiale pe care a solicitat-o, întrucât art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prevede că hotărârea pronunțată în ce privește cererea de suspendare poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar dreptul de recurs în ce privește hotărârea de anulare este de 15 zile de la comunicare (art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004).
Așadar, consideră că, în cazul său nu s-au respectat disp. art. 159 teza I C. proc. civ., nefiind citată și nefiind-i comunicate recursurile declarate de Curtea Constituțională a României și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, așa cum prevede expres art. 490 alin. (2) rap. la art. 471 1 alin. (3) Cod de procedură civilă.
În continuare, contestatoarea a susținut incidența în cauză a prevederilor art. 471 alin. (1) I alin. (3) Cod de procedură civilă: ”După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit alin. (2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum și a motivelor de apel intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișate la prima instanță, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării”, subliniind că art. 490 alin. (2) Cod de procedură civilă dispune expres în sensul că termenul de la art. 471 ind. 1 alin. (3) se dublează în cazul recursului.
Or, învederează aceasta, în afară de faptul că nu a fost citată cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată, cu încălcarea prevederilor art. 159 C. proc. civ., nici nu i-au fost comunicate cele două recursuri și nici nu i s-a acordat un termen cel puțin rezonabil, dacă nu de 30 de zile, pentru a putea formula întâmpinare.
Mai arată că, potrivit art. 471 ind. 1 alin. (5) și 6 Cod de procedură civilă, judecătorul căruia i s-a repartizat aleatoriu recursul, avea obligația ca, numai după depunerea întâmpinării sau la expirarea termenului de depunere, să fixeze termen pentru judecata recursului, însă termenul a fost stabilit fără a se fi respectat nicio normă de procedură civilă, fiindu-i încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO și de art. 47 din CDFUE.
3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:
Prin rezoluția din 28 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2025, ora 12, în ședință publică cu citarea părților.
La termenul de judecată stabilit, contestatoarea, prin reprezentant legal, a precizat verbal și un alt temei al contestației în anulare, respectiv art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., depunând la dosarul cauzei cererea de recurs ce a constituit obiectul dosarului nr. x/1/2025 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal.
De asemenea, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de petenta C, care a fost soluționată în sensul celor menționate în practicaua prezentei decizii.
Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele:
Examinând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.
Prealabil, se reține că pe calea contestației în anulare, procedură extraordinară care poate fi exercitată numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, părțile interesate se pot prevala de nelegalitatea hotărârii judecătorești numai dacă susțin și dovedesc încadrarea în motivele prevăzute de lege.
Ipotezele legale de formulare a contestației în anulare nu pot fi interpretate extensiv și aplicate unor situații care nu se încadrează în text, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu deschide o nouă cale de control asupra hotărârii judecătorești, afară de cazul în care sunt evidente erorile săvârșite de instanță din perspectivă procedurală, care influențează în mod cert soluția pronunțată.
I. În cauză, temeiul inițial al contestației în anulare l-a reprezentat art. 503 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata”.
În dezvoltare, contestatoarea a arătat, în esență, că nu a fost citată în mod legal pentru termenul de judecată din 25.04.2025, ora 16:00, termen la care nu a fost prezentă, nefiind posibil să se judece recursurile formulate, în condițiile în care hotărârea atacată fusese publicată cu 32 de minute în urmă.
De asemenea, a susținut că ipoteza prevăzută de art. 159 alin. (1) C. proc. civ. privind scurtarea termenului de comunicare a actelor de procedură nu se referă și la scurtarea termenului de exercitare a recursului. Astfel, termenul pentru exercitarea recursului în dosarul nr. x/42/2025 era de 5 zile de la data pronunțării hotărârii atacate sub aspectul suspendării, iar, cu privire la aspectele de fond, termenul pentru exercitarea recursului era de 15 zile de la data comunicării. Mai mult decât atât, dat fiind că incidentă era în ipoteza prevăzută de art. 490 alin. (2) Cod de procedură civilă, termenul pentru exercitarea recursului era de 30 zile cu privire la aspectele ce țineau de fondul cauzei.
Analizând decizia contestată, Înalta Curte constată că procedura de soluționare a recursului răspunde cerințelor imperative ale legii, ceea ce face ca motivele invocate de contestotoare, ce vizează nelegala sa citare în fața instanței și/sau nerespectarea termenelor procedurale să nu-și găsească incidența în speță.
Contrar susținerilor contestatoarei, din contextul factual incident cauzei pendinte rezultă că judecata s-a realizat conform procedurii de urgență specifice cauzelor în materie electorală, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, reținute, ca atare și de prima instanță, atât în cuprinsul sentinței, cât și al încheierii de ședință de respingere a cererii de preschimbare a termenului de judecată.
Potrivit art. 68 din Legea nr. 370/2004, „(1) Judecarea de către instanțe a cererilor prevăzute de prezenta lege se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanța președințială, cu participarea obligatorie a procurorului.” (subl. n.)
În ceea ce privește regulile stabilite de lege pentru ordonanța președințială, dispozițiile art. 999 alin. (1) C. proc. civ. prevăd următoarele:
„(1) În vederea judecării cererii, părțile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere și de pe actele care o însoțesc. Întâmpinarea nu este obligatorie.”
(2) Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților. În caz de urgență deosebită, ordonanța va putea fi dată chiar în aceeași zi, instanța pronunțându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii și actelor depuse, fără concluziile părților.
(3) Judecata se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat. Dispozițiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile”.
Dispozițiile art. 1000 alin. (4) C. proc. civ., incidente soluționării recursului, fac trimitere la prevederile art. 999 alin. (1) C. proc. civ., care se aplică în mod corespunzător.
Mai reține Înalta Curte că, potrivit art. 154 alin. (6) indice 1 C. proc. civ., „Comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop.”
În speță, în calea de atac a recursului, comunicarea actelor de procedură s-a făcut cu respectarea condițiilor art. 154 alin. (6) C. proc. civ., enunțate anterior, prin intermediul poștei electronice, dat fiind caracterul urgent al cauzei, văzând și solicitarea expresă formulată în acest sens de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
A susținut contestatoarea că nu s-a respectat termenul de 5 zile pentru legala sa citare, astfel cum este reglementat de art. 159 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.
Într-adevăr, potrivit acestui text ”Citația și celelalte acte de procedură, sub sancțiunea nulității, vor fi înmânate părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată”.
Însă, teza a doua a art. 159 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. arată că „În cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres, judecătorul poate dispune scurtarea termenului de înmânare a citației ori actului de procedură, despre aceasta făcându-se mențiune în citație sau în actul de procedură”.
Or, în calea de atac a recursului, judecătorul a dispus scurtarea termenului pentru efectuarea actelor de procedură, făcând mențiune expres în acest sens în rezoluția aplicată și în cuprinsul actelor de procedură întocmite în vederea judecării cauzei cu celeritatea impusă de caracterul deosebit de urgent al pricinii.
Iar caracterul extrem de urgent este justificat de împrejurarea că, prin sentința atacată, judecătorul de fond a dispus nu numai anularea, ci și suspendarea executării unui act de existența și validitatea căruia depindea buna și normala desfășurare a actualelor alegeri președințiale, procedură aflată în curs.
Mai mult, trebuie avut în vedere că în procedura ordonanței președințiale, ale cărei reguli se aplică și în cazul de față, este permisă soluționarea cauzei chiar fără aplicarea regulilor comune în materia citării și a înmânării actelor de procedură, existând inclusiv posibilitatea pronunțării soluției în aceeași zi cu înregistrarea cererii și chiar fără citarea părților, legiuitorul înțelegând să facă o excepție de la regula citării prevăzute de art. 153 C. proc. civ., dar și de la principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 din același cod, având în vedere circumstanțele deosebite ale speței care impun emiterea ordonanței președințiale. Iar, aceste reguli speciale sunt incidente atât în faza de fond, cât și în calea de atac exercitată împotriva hotărârii de admitere sau respingere a cererii de emitere a ordonanței președințiale, astfel cum rezultă din prevederile art. 1000 alin. (4) C. proc. civ., cu singura diferență că, în calea de atac, legiuitorul nu a mai prevăzut în mod expres posibilitatea soluționării cauzei fără citarea părților.
Însă, chiar dacă în apel/recurs este necesară citarea părților, aceasta nu are semnificația realizării procedurii de citare întotdeauna în conformitate cu regulile generale, câtă vreme textul de lege anterior amintit prevede că apelul/recursul se judecă de urgență și cu precădere, iar dispozițiile art. 999 alin. (4) sunt aplicabile, în ceea ce privește termenul de 24 de ore de amânare a pronunțării și termenul de 48 de ore de motivare a hotărârii.
Cum legiuitorul a menținut caracterul urgent al procedurii și în calea de atac, atunci și citarea părților se face în condițiile unor termene prescurtate, în raport de termenele de judecată fixate, la fel ca în fața instanței de fond.
În cauza de față, așadar, instanța de recurs a dispus stabilirea unui termen scurt de soluționare a căii de atac, în acord cu prevederile art. 999 și urm. C. proc. civ. și cu termenele speciale stabilite de Legea nr. 370/2004, împrejurare care, în contextul regulilor speciale de procedură anterior menționate, se circumscrie legalei îndepliniri a procedurii de citare.
În aceeași linie de argumentație, câtă vreme procedura ordonanței președințiale presupune, eo ipso, un termen de citare prescurtat, chiar și pentru aceeași zi, iar procedura electorală se judecă potrivit regulilor ordonanței președințiale în ambele faze procesuale, contestatoarea a avut reprezentarea împrejurării că termenele de înmânare a citațiilor către părți sunt reduse, în condițiile în care într-un astfel de context nu este și nu poate fi obiectiv aplicabilă procedura generală de predare a citației cu 5 zile anterior termenului de judecată.
Or, o astfel de modalitate de acordare a termenului de judecată permitea, în condițiile manifestării unei minime diligențe din partea contestatoarei, prin consultarea inclusiv a informațiilor de interes public disponibile pe site-ul Internet al instanței supreme, să constate că intervalul de timp dintre data înregistrării dosarului și data ședinței de judecată era mai scurt de 5 zile, implicând o reducere de către judecător a termenului de înmânare a citației.
În plus, contestatoarea avea posibilitatea de a transmite în intervalul de timp de la comunicarea citației, ora 15,07 (fila 231 vol. I recurs), iar nu 15,28, după cum a susținut aceasta (când i s-au comunicat alte înscrisuri), până la ora 16,00, când s-a desfășurat judecata, o cerere de amânare a judecării cauzei, dacă aprecia necesar a-și pregăti apărarea, depunerea întâmpinării nefiind, oricum, obligatorie în materia ordonanței președințiale.
Nereale sunt și susținerile acesteia, potrivit cărora nu i s-ar fi comunicat recursurile declarate de părțile adverse, în dosar existând o mențiune în sens contrar (fila 185 vol. I dosar recurs).
Iar criticile conform cărora instanța de recurs ar fi fost obligată să soluționeze căile de atac declarate de Curtea Constituțională a României și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești numai după expirarea termenului de recurs, în primul rând, nu intră în sfera vizată de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., după cum nu sunt nici întemeiate, câtă vreme reclamanta era cea care își câștigase dreptul în primă instanță și, în principiu, nu avea interes să declare o cale de atac.
De asemenea, Înalta Curte constată că fără legătură cu motivul de contestație în anulare analizat sunt și aspectele referitoare la termenul de recurs.
Astfel, a susținut aceasta că, sub aspectul suspendării, avea la dispoziție un termen de exercitare a recursului de 5 zile, respectiv un termen de 15 zile privind aspectele de fond ale cauzei sau chiar de 30 de zile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
Acestea nu pot face, însă, obiectul analizei în cadrul motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., care privește nelegala citare a părții.
De altfel, nici nu sunt întemeiate.
Una dintre regulile generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor de atac este legalitatea acestora, care reprezintă un principiul deosebit de important, a cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural.
Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
În cauză, termenul pentru exercitarea recursului era de 5 zile și curgea de pronunțarea hotărârii, așa cum corect s-a făcut mențiune în acest sens în dispozitivul sentinței.
Este termenul instituit de art. 1000 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu procedura în care s-a judecat cauza – ordonanța președințială și cu specificul căii de atac în materia contenciosului administrativ (a se vedea Decizia nr. 17/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii).
Potrivit prevederilor legale enunțate mai sus, « dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, ordonanța este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor ».
Prin urmare, potrivit acestor dispoziții legale, termenul general în materia procedurii ordonanței președințiale, aplicabil cererii este de 5 zile, momentul de la care acesta începe să curgă fiind diferențiat de legiuitor în raport cu modalitatea de soluționare a unei cauzei de acest gen, respectiv cu sau fără citarea părților.
În speță, procedura de soluționare a cauzei a fost parcursă cu citarea părților, astfel că, în acord cu prevederile legale mai sus redate, termenul de exercitare a căii de atac curge de la pronunțare, iar nu de la comunicarea hotărârii primei instanțe, cum greșit susține contestatoarea, indiferent că era vorba despre soluția asupra cererii de suspendare ori chiar a acțiunii în anulare.
A considera altfel, precum susține contestatoarea ori de a i se oferi un termen de 30 zile pentru a formula întâmpinare (când formularea acesteia nu este obligatorie) fără a se avea în vedere regimul juridic al acțiunii stabilit prin prevederile legilor speciale în materie, înseamnă a permite acesteia să nesocotească tocmai dispozițiile legale special edictate, sub temei constituțional, pentru acest tip particular de situație juridică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că procedura de citare cu intimata la termenul la care s-a desfășurat judecata căii de atac a recursului a fost legal îndeplinită prin raportare la regimul procedurii de ordonanță președințială, nefiind încălcate garanțiile unui proces echitabil ori ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO.
Legile prevăzute de procedura specială au suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun și, fără să diminueze accesul la justiție, au perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În contextul normativ al legilor speciale, este de subliniat și faptul că dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competență exclusivă a legiuitorului în a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât regulile speciale de procedură, cât și modalitățile de exercitare a drepturilor procesuale. În cadrul procedurii judiciare reglementate de legile speciale, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în condițiile și pe căile prevăzute expres de norma specială.
II. Analizând, în continuare, cel de-al doilea motiv contestației în anulare, cel reglementat în art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost precizat verbal în ședința publică de judecată de astăzi, Înalta Curte reține:
Sub un prim aspect, se va aprecia ca fiind admisibilă completarea (nu precizarea) contestației în anulare cu acest nou motiv, câtă vreme contestatoarea se afla în termenul prevăzut de lege pentru declararea căii extraordinare de atac, contrar celor solicitate de reprezentantul Ministerului Public.
În continuare, se are în vedere că, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (…) instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză”.
Premisa acestui motiv de contestație în anulare este situația în care instanța a fost sesizată cu mai multe recursuri, principale, incidentale sau, după caz, provocate, însă instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate.
În cauză, contestatoarea susține că situația sa s-ar circumscrie textului indicat, deoarece a formulat și ea un recurs împotriva sentinței civile nr. 135/24.04.2025, însă au fost judecate numai căile de atac declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Curtea Constituțională a României.
Susținerile acesteia nu pot fi primite, motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. făcând trimitere expresă la recursurile declarate în cauză, fiind obligatoriu ca recursul contestatoarei să fi fost declarat în același dosar, la momentul soluționării celorlalte recursuri formulate în cauză.
Or, recursul acesteia nu era declarat în dosarul nr.x/42/2025 la momentul soluționării celor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Curtea Constituțională a României.
Este adevărat că aceasta a înțeles să exercite și ea calea de atac a recursului, dar, fiind primit după soluționarea celor ale recurenților-pârâți, a fost înregistrat în dosar separat și a primit o dezlegare corespunzătoare în acesta.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea B.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea B împotriva deciziei nr. 2198 din 25 aprilie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/42/2025, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 29 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.