Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii. Hotărârea instanței de fond
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 19.07.2023, reclamantul A a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea prevederilor art. 287 alin. (5) și alin. (6) din Anexa la Ordinul Ministrului Justiției nr. 4800/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Prin Sentința civilă nr. 507 din 9 noiembrie 2023, Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea criticilor de recurs, recurentul-reclamant a susținut că Ministerul Justiției, în cuprinsul dispozițiilor art. 287 alin. (5) și alin. (6) din Anexa la Ordinul Ministrului Justiției nr. 4800/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, și-a depășit competența legală, stabilită de legiuitor prin dispozițiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 254/2013.
Recurentul-reclamant a apreciat că, a restricționa, chiar și cu caracter temporar, folosirea unor bunuri de către persoanele private de libertate nu are elemente de compatibilitate cu siguranța deținerii și, mai important, are legătură cu procedura de păstrare și folosire a categoriilor de bunuri.
Or, raportat la dispozițiile art. 70 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, legiuitorul primar a trasat această competență legală în sarcina Guvernului.
În cuprinsul sentinței recurate, prima instanță a enumerate toate activitățile ce țin de scopul asigurării penitenciarelor, conform prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a și alin. (2) din HG nr. 157/2016, însă niciuna nu se referă la modul de folosire/păstrare a bunurilor.
Totodată, a arătat că, deși judecătorul fondului a reținut că măsurile stabilite nu prezintă un caracter evident disproporționat, raportat la caracterul temporar al transferului, precum și la mijloace de transport utilizate pentru transferarea persoanelor private de libertate de la un loc de deținere la altul, fiind totodată adecvate și necesare pentru garantarea siguranței penitenciarelor și a locurilor de deținere, prima instanță a statuat că nu se poate substitui organului administrativ emitent și nu poate face o analiză de oportunitate a actului, ci doar de legalitate.
Recurentul-reclamant a mai susținut că, contrar reținerilor instanței de fond, dispozițiile art. 109 din HG nr. 157/2016 au legătură cu criticile de nelegalitate, deoarece prevederile stabilesc faptul că persoanele private de libertate transferate temporar își exercită toate drepturile, în raport de regimul de executare în care sunt clasificate.
Astfel, o persoană transferată, pentru câteva zile, într-un alt penitenciar, are dreptul la cumpărături, pachetul/pachetele suplimentare acordate prin sectorul vizită.
Or, operând această limitare prevăzută de art. 287 alin. (5) și alin. (6) din actul normativ, persoana nu-și va putea exercita respectivele drepturi în unitatea de destinație.
Concluzionând, având în vedere că prima instanță a aplicat/interpretat greșit normele de drept substanțial incidente, solicită admiterea recursului.
3. Apărările formulate
Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurentul-reclamant A a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și a apărărilor formulate de intimatul-pârât.
4. Alte aspecte
Astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, constatând că acesta conține critici ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând sentința recurată, actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurentul-reclamant și cu apărările intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Instanța de contencios administrativ a fost învestită de recurentul-reclamant A cu o cerere prin care a solicitat anularea parțială a Ordinului Ministrului Justiției nr. 4800/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, respectiv a prevederilor art. 287 alin. (5) și alin. (6) din Regulament.
Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată, recurentul-reclamant formulând critici de nelegalitate din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a normelor de drept substanțial incidente, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.
În ceea ce privește criticile referitoare la depășirea competenței de reglementare de către emitentul actului, se reține că recurentul-reclamant a susținut că Ministrul Justiției, în cuprinsul dispozițiilor art. 287 alin. (5) și (6) din Anexa la Ordinul Ministrului Justiției nr. 4800/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, și-a depășit competența legală, stabilită de legiuitor prin dispozițiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, încălcând prerogativele legale atribuite Guvernului prin dispozițiile art. 70 alin. (2) din Legea nr. 254/2013.
Dispozițiile art. 287 alin. (5) și alin. (6) din Anexa la Ordinul Ministrului Justiției nr. 4800/C/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, a căror anulare se solicită, au următorul conținut:
„(5) În cazul în care persoana privată de libertate este transferată temporar, pentru a fi prezentată în fața organelor judiciare sau pentru a fi internată într-un penitenciar spital, aceasta va fi însoțită doar de bagajul de mână, a cărui greutate nu va depăși 10 kg.
(6) Bagajul de mână are un număr limitat de obiecte și bunuri personale, cazarmament și îmbrăcăminte specifică anotimpului, obiecte de igienă personală, țigări și alimente ce nu ar putea fi păstrate până la înapoierea din transfer. La bagajul de mână, persoana privată de libertate are acces doar în locurile de deținere de tranzit.”
Înalta Curte constată că Ordinul Ministrului Justiției nr. 4800/C/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor a fost emis în temeiul prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere prevederile art. 13 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, cu modificările și completările ulterioare, precum și art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 15 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 prevede că: „Măsurile necesare pentru siguranța penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiției”.
Conform art. 13 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin HG nr. 157/2016:
„(1) Activitățile desfășurate de administrația penitenciară pentru realizarea siguranței deținerii constau în luarea măsurilor de pază, escortare, însoțire, supraveghere, precum și de menținere a ordinii și disciplinei în rândul deținuților urmăresc ca: a) toate penitenciarele să fie conforme în ceea ce privește sistemele de siguranță perimetrului, a secțiilor de deținere și a locurilor în care au acces deținuții; b) accesul și circulația deținuților în interiorul și în afara penitenciarului să se efectueze în conformitate cu dispozițiile legii; c) accesul și circulația altor persoane și a autovehiculelor în interiorul penitenciarului să fi limitate la strictul necesar; d) locurile și momentele vulnerabile din penitenciar să fie gestionate în mod eficient; e) amenințările la adresa securității penitenciarului să fie descurajate prin luarea unor măsuri specifice, inclusiv prin efectuarea de percheziții; f) controlul antiterorist și de specialitate să se efectueze asupra tuturor persoanelor și autovehiculelor care intră în penitenciar; g) folosirea mijloacelor de constrângere și imobilizare să fie autorizată numai în cazuri strict prevăzute de lege; h) bunurile și valorile aflate în administrare să fie păzite și apărate.
(2) Măsurile necesare pentru siguranța locurilor de deținere, precum și amenajările dispozitivele, personalul și dotarea acestuia, mijloacele tehnice pentru supraveghere și controlul perimetrelor, a spațiilor interioare și a căilor de acces sunt stabilite prin regulamentul prevăzut la art. 15 alin. (3) din Lege”.
Potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal:
„(1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi bunuri și de a efectua cumpărături.
(2) Numărul și greutatea pachetelor, categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate și folosite de către persoanele condamnate, precum și procedura de primire, păstrare si folosire se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi”.
Având în vedere dispozițiile legale sus expuse, în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că normele cuprinse la art. 287 alin. (5) și alin. (6) din Regulamentul privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor au fost adoptate în limitele competenței recunoscute de lege Ministrului Justiței, abilitarea ministrului în acest domeniu fiind prevăzută, atât în cuprinsul art. 15 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, cât și la art. 13 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016.
Totodată, instanța de control judiciar are în vedere că art. 70 din Legea nr. 254/2013 se referă la procedura de primire, păstrare si folosire a bunurilor primite și cumpărate de persoanele private de libertate, or, normele criticate vizează un domeniu distinct, respectiv siguranța penitenciarelor și a locurilor de deținere, instituind reguli privind organizarea și executarea serviciului de pază, escortare, însoțire și supraveghere a persoanelor private de libertate din locurile de deținere aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, critica recurentului-reclamant sub acest aspect urmând a fi respinsă.
Referitor la criticile privind încălcarea art. 70 din Legea nr. 254/2013, recurentul a susținut că restricționarea folosirii unor bunuri de către persoanele private de libertate, chiar și cu caracter temporar, nu are elemente de compatibilitate cu siguranța deținerii, ci are legătură cu procedura de păstrare și folosire a categoriilor de bunuri, iar instanța de fond, deși a enumerate toate activitățile ce țin de scopul asigurării penitenciarelor, niciuna nu se referă la modul de folosire/păstrare a bunurilor.
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși alin. (1) al art. 70 din Legea nr. 254/2013 consacră dreptul persoanelor condamnate de a primi, cumpăra și deține bunuri, iar alin. (2) al acestui articol stabilește că „Numărul și greutatea pachetelor, categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate și folosite de către persoanele condamnate, precum și procedura de primire, păstrare și folosire se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”, impunerea unor restricții privind bunurile care pot însoți persoanele private de libertate pe timpul unui transfer temporar este o măsură legală, luată în îndeplinirea atribuțiilor legale prevăzute de art. 15 din Legea nr. 254/2013, în scopul menținerii siguranței penitenciarelor și a locurilor de deținere.
Potrivit art. 148 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, cu modificările și completările ulterioare:
„(1) Deținuții au dreptul de a primi, cumpăra, păstra și de a folosi pe perioada detenției bunuri de natura celor prevăzute în anexa nr. 1.
(2) Modalitatea de intrare în posesia fiecăruia dintre bunurile care pot fi păstrate și folosite este prevăzută în anexa nr. 1.
(...)
(4) Deținuții au dreptul de a primi, lunar, un pachet cu produse alimentare în greutate de maximum 10 kg, la care se poate adăuga o cantitate de maximum 6 kg de fructe și legume.
(5) Pachetele prevăzute la alin. (4), precum și bunurile și obiectele prevăzute în anexa nr. 1 se primesc cu ocazia efectuării vizitelor.
(6) Primirea, folosirea și păstrarea bunurilor, inclusiv a celor alimentare, se fac cu respectarea regulilor de igienă și a măsurilor de siguranță impuse de administrația penitenciarului.
(...)”.
Înalta Curte constată că, din cuprinsul art. 70 din Legea nr. 254/2013 și cel al art. 148 din Regulamentul de aplicare a legii, nu rezultă că dreptul de a primi bunuri și de a efectua cumpărături poate fi exercitat în mod discreționar, acesta fiind supus unor limitări inerente, care interesează atât siguranța penitenciarelor, cât și normele de siguranță sanitară ori de sănătate publică.
Mai mult, din analiza dispozițiilor legale în discuție, respectiv a art. 287 alin. (5) și alin. (6) din OMJ nr. 4800/C/2018, pe de-o parte, și a art. 70 din Legea nr. 254/2013, pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că dispozițiile criticate de recurentul-reclamant nu conțin nicio limitare a dreptului de a primi, cumpăra sau deține bunuri, acesta rămânând proprietarul/posesorul bunurilor, indiferent dacă acestea sunt în penitenciarul în care își execută pedeapsa ori dacă acestea sunt parțial în acel penitenciar și parțial (în limita a 10 kg), împreună cu deținutul în penitenciarul în care a fost transferat temporar.
Greutatea de 10 kg a bagajelor este corelată cu greutatea pachetelor pe care le pot primi deținuții (potrivit art. 148 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin HG nr. 157/2016), aceștia având dreptul de a primi, lunar, un pachet cu produs alimentare în greutate de maxim 10 kg, la care se poate adăuga o cantitate de maxim 6 kg de fructe și legume.
Prin urmare, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 287 alin. (5) și alin. (6) din OMJ nr. 4800/C/2018 nu încalcă dispozițiile invocate de recurentul-reclamant, ci aplică cadrul legal fixat prin reglementarea superioară, în sensul că stabilesc modul de desfășurare a activităților necesare transferului persoanelor private de libertate de la un loc de deținere la altul, fără ca regulile impuse în concret, în baza cărora persoana privată de libertate poate fi însoțită doar de bagajul de mână, a cărui greutate nu poate depăși 10 kg și care poate conține un număr limitat de obiecte și bunuri personale, să afecteze în substanța sa dreptul prevăzut de art. 70 din Legea nr. 254/2013.
Totodată, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se poate substitui organului administrativ emitent pentru a face o analiză de oportunitate a actului, ci doar de legalitate, având în vedere că, în speță, nu s-a reținut emiterea actului în mod nelegal.
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 109 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, Înalta Curte reține că această normă vizează cazarea și drepturile deținuților, iar nu măsurile instituite pentru realizarea siguranței deținerii.
Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul A împotriva sentinței nr. 507 din 9 noiembrie 2023 a Curții de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.