Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția Contencios Administrativ și Fiscal sub nr. x/3/2015, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat anularea Deciziei de imputare nr. 339.734 din 25.08.2014, emisa de secretarul general al M.A.I., anularea Hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din M.A.I. nr. 16287 din 29.10.2014, anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din M.A.I. nr. 198 din 21.01.2015, exonerarea de la obligația de plata a sumei pentru care s-a stabilit răspunderea materiala în sarcina sa, precum și restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale.
Totodată, în temeiul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării actului administrativ atacat, pana la soluționarea definitiva și irevocabila a cauzei.
Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 212 din 31 octombrie 2022, pronunțate în dosarul nr.x/3/2015*, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond, după casare, a respins acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței nr. 212 din 31 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.
După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului, se arată că în fișa postului de secretar general al M.A.I. nu sunt prevăzute atribuții ale secretarului general în sensul că acesta ar trebui să verifice și să ateste legalitatea documentelor care îi sunt prezentate pentru semnare. Astfel de atribuții sunt prevăzute în fișa postului funcționarilor din cadrul structurilor cu atribuții de verificare și atestare a legalității documentelor semnate de conducerea M.A.I.
Prin Ordinul M.A.I nr.245/03.10.2009 îi sunt delegate secretarului general competențele de semnare a documentelor pe linie de resurse umane, ci nu competențe ori atribuții de verificare și atestare a legalității documentelor pe care le semnează.
Potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a D.G.M.R.U., secretarul general al M.A.I. are atribuții de control și coordonare a personalului din cadrul D.G.M.R.U. Aceasta nu înseamnă ca secretarului general i-ar fi transferate atribuțiile și responsabilitățile personalului D.G.M.R.U. de verificare și atestare a legalității documentelor pe linie de resurse umane.
În calitate de secretar general al M.A.I., raportat la fișa postului și la actele referitoare la delegarea de competenta, atribuțiile se limitau, în speță, la semnarea, în numele și pentru ministru, a celor doua ordine, respectiv a Ordinelor M.A.I. nr.II/3970/11.10.2010 și nr.II/4115/08.11.2010.
Astfel fiind, recurentul consideră că nu îi pot fi atribuite competențele și atribuțiile funcționarilor care au elaborat, au verificat îndeplinirea condițiilor de legalitate, au avizat și au promovat spre semnare proiectele celor două acte administrative.
Faptul că cele două ordine M.A.I. nu prezintă elemente de identificare, nu înseamnă că nu ar fi putut fi identificate persoanele care au contribuit la întocmirea, avizarea, promovarea și semnarea celor două ordine.
Comisia de cercetare administrativă nu a întreprins măsurile necesare pentru aflarea adevărului și nu a identificat, analizat și corelat acțiunile sau inacțiunile funcționarilor/structurilor ministerului, prin raportare la fișa postului/regulamentele de organizare și funcționare și atribuțiile de serviciu.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv din rapoartele Corpului de Control al ministrului, rezultă că au putut fi determinate circuitul documentelor relevante și modul de exercitare a atribuțiilor la nivelul structurilor implicate, fiind indentificați inclusiv funcționari care au contribuit la soluționarea lucrărilor.
Ca urmare, deși Comisia de cercetare administrativa era „datoare să stabilească persoanele vinovate de producerea prejudiciului", așa cum reține Înalta Curte, demersurile Comisiei nu au fost suficiente din perspectiva atribuțiilor sale de cercetare.
Recurentul mai arată că nu a avut cunoștința asupra faptului că, la data emiterii Ordinului nr. 11/2466/26.03.2010 prin care B a fost eliberat din funcția de director general adjunct al D.G.M.R.U., conform solicitării D.G.P.I., pentru această funcție nu era întocmită o fișă a postului, așa cum se menționează în înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Ca urmare, nu a avut cunoștință asupra faptului că B ar fi fost eliberat din funcție pentru faptul că nu mai era autorizat pentru acces la informații clasificate secrete de stat, în condițiile în care nu exista o fișă a postului care să prevadă o astfel de condiție.
Totodată, nu a avut cunoștință asupra faptului că o fișa a postului ar fi fost întocmită ulterior eliberării sale din funcție, fără ca această fișă a postului să prevadă condiția autorizării pentru acces la informații clasificate secrete de stat.
Ca atare, recurentul consideră că responsabilitatea pentru emiterea ordinului în aceste condiții nu îi poate reveni.
Autorizația de acces la informații clasificate secrete de stat se acordă persoanei exclusiv în considerarea necesității de a lucra cu astfel de informații pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ci nu se acordă după cum pentru respectiva funcție a fost sau nu întocmită o fișă a postului, ori după cum într-o astfel de fișă s-a menționat sau nu condiția obținerii autorizației de acces la informații.
Prin Adresa D.G.I.P.I. nr. 1959410 din 21.10.2010, se menționează faptul că B deținea autorizația de acces la informații clasificate secrete de stat, nivelul strict secret, valabilă până la data de 19.07.2011 (prin decizia nr.S/3023/23.03.2010 O.R.N.I.S.S. revocând decizia în baza căreia a fost eliberată autorizația).
Așadar, până la data emiterii Ordinului cu nr.11/2466/26.03.2010, B avea o autorizație de acces la informații valabilă, ceea ce înseamnă că pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu exista necesitatea de a lucra cu astfel de informații
Prin Adresa cu nr.1335178 din 26.03.2010, D.G.P.I. a comunicat D.G.M.R.U. că se impune să se dispună „interzicerea accesului la informații clasificate secrete de stat pentru comisar șef de politie B" și că, în privința ofițerilor vizați, printre care și B, „se impune schimbarea acestora din funcțiile deținute".
Având în vedere caracterul normelor legale incidente într-o astfel de situație și circumscrierea obiectului acestora de reglementare în sfera siguranței naționale, probabil că la nivelul D.G.M.R.U. nu s-a apreciat oportun a se propune, totuși, menținerea în funcție a lui B, pentru simplul fapt al neîndeplinirii unei formalități administrative, respectiv al neîntocmirii unei fișe a postului.
Faptul că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri care să ateste că B a fost sancționat cu privire la incidentul de securitate, nu înseamnă, în niciun caz, ca respectivul incident de securitate nu a avut loc, iar faptul că, în mod de asemenea cel puțin paradoxal, pentru perioada 2011 — 2015 lui B i-a fost din nou eliberată autorizație de acces la informații clasificate secret de stat nivel Secret, nu atestă faptul că respectivul incident de securitate nu a avut loc.
Instanța de fond se rezumă la o astfel de succintă și nerelevantă afirmație, în contextul în care, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă, în mod evident, că nu a comunicat motivul pentru care lui B i-a fost retras accesul la informații.
Recurentul consideră că, în cauză, Comisia de cercetare administrativă avea obligația de a stabili care sunt persoanele care trebuie să repare paguba (cei vinovați) și partea de vină a fiecărui responsabil, urmând ca răspunderea să fie stabilită în mod corespunzător acestor elemente.
În situația în care comisia nu a identificat care sunt toate persoanele vinovate și partea de vină a fiecărui vinovat, este nelegal ca răspunderea să fie stabilită numai în sarcina unor persoane identificate și apreciate ca vinovate, acestora fiindu-le, astfel, transferată responsabilitatea vinovaților neidentificați și, în consecință, imputându-li-se întregul cuantum al pagubei.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită prin raportare exclusiv la atribuțiile de serviciu, astfel cum prevede art. 2 din O.G. nr.121/1998.
Potrivit atribuțiilor de serviciu, recurentul arată că nu avea în sarcină verificarea prevederilor reținute ca fiind încălcate de către I.C.C.J. - verificarea acestor aspecte fiind în sarcina anumitor funcționari, după cum prevăd cel puțin regulamentul de organizare și funcționare al acestei structuri, fișele posturilor, dispozițiile interne și celelalte norme incidente.
Ca urmare, întinderea reparației a fost determinată în mod arbitrar.
Instanța de fond apreciază ca „sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului".
Instanța de fond nu face nicio referire la criticile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată în sensul că, în cauză nu au fost identificate persoanele vinovate de producerea pagubei, deși exista obligația și posibilitatea efectivă a identificării acestora, stabilindu-se răspunderea administrativă în mod arbitrar, cu nerespectarea prevederilor normative incidente.
În opinia recurentului, Comisia de cercetare nu și-a îndeplinit atribuțiile care îi reveneau, nu a stabilit cauzele și împrejurările producerii pagubei, nu a identificat toate persoanele vinovate și nu a stabilit partea de vină a fiecăreia, nu a stabilit legătura de cauzalitate între faptele tuturor persoanelor vinovate și prejudiciul produs, nu a analizat, în niciun fel, eventuala vinovăție, ci numai a prezumat-o ca existând.
Recurentul mai arată că Înalta Curte a statuat că, „în speță, sarcina lămuririi îndeplinirii condițiilor răspunderii a revenit Comisiei de cercetare", instanța de judecată fiind „datoare să verifice legalitatea și temeinicia analizei întreprinse de Comisie".
În loc să constate că respectiva comisie de cercetare nu și-a îndeplinit sarcina lămuririi condițiilor răspunderii, instanța de fond a apreciat adecvat să se substituie acestei comisii, asumându-și ea însăși sarcina lămuririi îndeplinirii condițiilor răspunderii.
Aceasta în condițiile în care atragerea răspunderii s-a efectuat în temeiul prevederilor O.G. nr.121/1998, potrivit cărora sarcina lămuririi îndeplinirii condițiilor răspunderii revine comisiei de cercetare.
Prin Decizia Curții Constituționale a României nr.649/2022, s-a constatat că dispozițiile cuprinse în art. 25 art. 27 și art. 47 din O.G. nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt neconstituționale.
„În esență, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, în condițiile statului de drept, valoarea consacrata prin art. 1 alin. (3) din Constituție, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanțele judecătorești, care, potrivit art. 124 alin.(l) din Constituție, înfăptuiesc justiția în numele legii. Prin urmare, reglementarea competenței autorității pretins păgubite de a emite o decizie de imputare, precum și conferirea caracterului de titlu executoriu ala acesteia, prevăzute de art. 25 din O.G. nr.121/1998, sunt disonante în raport cu principiul statului de drept și al securității juridice, inducând arbitrariu, subiectivism și un caracter aleatoriu în desfășurarea raporturilor de munca, ceea ce este contrar art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Având în vedere ca procedura de angajare a răspunderii materiale a militarilor se grefează pe dispozițiile art. 25 din O.G. nr.121/1998, Curtea a constatat, pentru aceleași motive, și neconstituționalitatea art. 27 și art. 47 din Ordonanța Guvernului nr.121/1998".
Așadar, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor legale în temeiul cărora a fost angajată răspunderea patrimonială.
În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară
Apărările formulate în cauză
Intimatul Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Soluția instanței de recurs
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul MAI nr. II/2466 din data de 26 martie 2010 s-a dispus – avându-se în vedere adresa Direcției Generale de Informații și Protecție Internă nr. S/1335178 din 26 martie 2010 prin care s-a comunicat revocarea de către Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a deciziei de avizare pozitivă privind accesul la informații clasificate ”Secrete de stat” – eliberarea comisarului șef de poliție B, începând cu data emiterii ordinului, din funcția de director general adjunct la Direcția Generală Resurse Umane, și punerea acestuia la dispoziția ministerului, pe o perioadă de 6 luni.
Ulterior, prin Ordinul MAI nr. II/3970 din data de 11 octombrie 2010 s-a dispus – având în vedere, pe lângă adresa menționată în preambulul Ordinului MAI nr. II/2466/26 martie 2010, și împrejurarea că prin raportul personal nr. 6548/SRP/2010 ofițerul nu a optat pentru ocuparea unei alte funcții pentru care este necesar un nivel inferior de acces la informații clasificate, în contextul împlinirii termenului de 6 luni pentru perioada punerii la dispoziție prevăzut de art. 22 alin. (6) din Legea nr. 360/2002 – încetarea raporturilor de serviciu ale ofițerului B, comisar-șef de poliție, începând cu data emiterii ordinului, în temeiul prevederilor art. 97 lit. c, art. 99 alin. (1) lit. e coroborate cu cele ale art. 54 lit. g din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 22 alin. (7) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 160 lit. f și g) din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, prin Ordinul MAI nr. II/4155 din 8 noiembrie 2010, având în vedere prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, s-a precizat că: „Cu data de 11 octombrie 2010, se revine MAI nr. II/3970/2010, în sensul că domnului comisar șef de poliție B îi încetează raporturile de serviciu la data încetării incapacității temporare de muncă”.
Prin decizia de imputare nr. 339.734/25.08.2014 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere procesul-verbal nr. 11462/28.07.2014 încheiat de comisia de cercetare administrativă, s-a dispus imputarea sumei de 29829 lei în sarcina recurentului A, reprezentând drepturi salariale și daune morale achitate comisarului șef de poliție B, prin punerea în aplicare a deciziei civile nr. 4652/2012 a ÎCCJ -SCAF. S-a menționat în decizia de imputare că răspunderea materială s-a stabilit conform art. 1 art. 2 art. 9 art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (3) din OG 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor coroborate cu pct. 1, pct. 2, pct. 4, pct. 5 alin. (2) lit. b, pct. 6, pct. 27, pct. 43 lit. b prima liniuță, pct. 44, pct. 70 din Instrucțiunile MAI nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse.
Prin Hotărârea Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul MAI nr. 16287/29.10.2014, a fost respinsă contestația formulată de recurentul A și a fost menținută decizia de imputare nr. 339.734/25.08.2014.
Prin Hotărârea Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din cadrul MAI nr. 198/21.01.2015, a fost respinsă plângerea împotriva hotărârii nr. 16287/29.10.2014 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul MAI.
Înalta Curte reține că potrivit fișei postului de secretar general în cadrul MAI, semnată de luare la cunoștință atât la data de 08.10.2009, cât și la data de 28.07.2010, recurentul, ca ocupant al postului de secretar general în MAI, era subordonat nemijlocit ministrului administrației și internelor și avea în subordine secretarii generali adjuncți și directorii generali/directorii/șefii structurilor repartizate în coordonare prin ordin al ministrului; îndruma activitatea directorilor generali/directorilor/șefilor structurilor repartizate în coordonare prin ordin al ministrului; avea atribuții de control în toate structurile pe domeniile de activitate specifice date în coordonare; realiza managementul de nivel superior în MAI; asigura stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului; coordona activitatea structurilor date în coordonare prin ordin al ministrului; coordona întregul personal al ministerului și activitatea de elaborare a politicilor de personal în MAI; semna în numele și pentru ministrul administrației și internelor orice acte în materie de resurse umane și orice documente în acest domeniu (rapoarte, note-raport, referate, procese-verbale), orice acte sau documente (rapoarte, note-raport, referate, etc.) în materie de proceduri disciplinare, contestații, plângeri prealabile și alte asemenea în materie de resurse umane, orice acte sau documente (rapoarte, note-raport, referate, etc.) prin care se nasc/modifică/încetează raporturile de serviciu.
Potrivit ordinului MAI nr. 245/03.10.2009 privind delegarea competențelor de semnare a documentelor pe linie de resurse umane, competența de semnare a documentelor pe linie de resurse umane a revenit secretarului general al MAI.
Astfel fiind, Ordinele nr. II/3970/11.10.2010 și nr. II/4115/08.11.2010, prin care comisarului șef de poliție B i-au încetat raporturile de serviciu cu M.A.I., au fost semnate de reclamantul A, care la momentul respectiv ocupa postul de secretar general în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, având gradul profesional de chestor de poliție.
Din actele dosarului rezultă că atât înainte, cât și după emiterea ordinelor nr. II/3970/11.10.2010 și nr. II/4115/08.11.2010, prin rapoarte și adrese înregistrate la MAI, precum și prin plângerea prealabilă împotriva ordinelor nelegale, înregistrată la MAI, B i-a atras atenția recurentului asupra nerespectării prevederilor legale.
Ulterior, susținerile comisarului șef de poliție B (privitoare la nelegalitatea cercetării sale și a încetării raporturilor sale de serviciu) s-au dovedit a fi corecte, așa cum a constatat ÎCCJ - SCAF prin decizia civilă nr. 4652/8 noiembrie 2012, dar și Corpul de Control al Ministrului, conform Raportului nr. 368.130/16.05.2012 privind rezultatul verificărilor aspectelor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al Ministrului sub nr. 367.862/03.05.2012.
Responsabilitatea recurentului-reclamant este cu atât mai evidentă cu cât, potrivit fișei postului și ordinului MAI nr. 245/03.10.2009, avea în subordine Direcția Generală Management Resurse Umane (DGMRU) a MAI, iar C și B îi erau direct subordonați, primul fiind directorul general al DGMRU, iar al doilea director general adjunct al DGMRU.
Recurentul - reclamant apreciază că nu ar corespunde realității susținerile instanței de fond privind atribuțiile secretarului general al Ministerului Afacerilor Interne prevăzute în fișa postului, considerând că astfel de atribuții sunt prevăzute numai în fișa postului funcționarilor din cadrul structurilor cu atribuții de verificare și atestare a legalității documentelor semnate de conducerea Ministerului Afacerilor Interne.
Înalta Curte nu poate primi aceste susțineri, apreciind că în mod corect a constatat Curtea de Apel București că afirmațiile privitoare la lipsa atribuțiilor secretarului general al MAI de verificare și atestare a legalității documentelor semnate de acesta sunt contrazise chiar de fișa postului de secretar general în cadrul MAI, de ordinul MAI nr. 245/03.10.2009 (privind delegarea competențelor de semnare a documentelor pe linie de resurse umane) și de Regulamentul de organizare și funcționare a DGMRU, potrivit cărora recurentul, în calitatea sa de secretar general al MAI, avea atribuția de control și coordonare a personalului din cadrul DGMRU.
Contrar susținerilor recurentului, faptul că nu se menționează expres verificarea și atestarea legalității documentelor semnate de acesta nu presupune de plano că nu are această atribuție, fiind evident că atribuțiile menționate în paragraful anterior vizează semnarea unor acte administrative în conformitate cu legea, ele fiind emise tocmai pe baza și în vederea executării legii, principiul legalității fiind unul dintre fundamentele administrației publice.
În ceea ce privește critica vizând delegarea competențelor de semnare a documentelor pe linie de resurse umane, Înalta Curte reține că prin O.M.A.I. nr. 245/2009 privind delegarea competențelor de semnare a documentelor pe linie de resurse umane, competența de semnare a documentelor pe linie de resurse umane a revenit secretarului general al M.A.I.
Recurentul susține faptul că, raportat la fișa postului și la actele vizând delegarea de competență, atribuțiile sale se limitau numai la semnarea, în numele și pentru ministru, a celor două ordine, respectiv O.M.A.I. nr. II/3970/11.10.2010 și nr. II/4114/08.11.2010. Or, ,,semnarea” presupune și că actul administrativ trebuie să fie în conformitate cu prevederile legale, acesta urmând a fi adoptat în baza unei norme legale, ceea ce reprezintă de asemenea principiul fundamental căruia i se subordonează activitatea administrației publice.
În opinia recurentului, ,,dacă cele două ordine M.A.I. nu prezintă elemente de identificare, nu înseamnă că nu ar fi putut fi identificate persoanele care au contribuit la întocmirea, avizarea, promovarea și semnarea celor două ordine”, considerând că nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru aflarea adevărului de către comisia de cercetare administrativă. Mai susține recurentul că această comisie ar fi avut posibilitatea de a constata că, la nivelul D.G.M.R.U., a fost constituită în mod special o comisie, ai cărei membri au formulat concluzii și propuneri care au avut un rol decisiv în elaborarea și semnarea ordinelor în cauză.
Înalta Curte apreciază că aceste „critici” reprezintă simple susțineri ale recurentului care nu pot fi primite, neavând nici un suport legal.
Așa cum a reținut și instanța de fond, susținerile privind documentația care ar fi stat la baza emiterii ordinelor nr. II/3970/11.10.2010 și nr. II/4115/08.11.2010 sunt contrazise atât de verificările efectuate în faza cercetării administrative, cât și de verificările efectuate în faza cercetării judecătorești.
Astfel, s-a reținut că D.G.M.R.U. nu a putut identifica persoanele care ar fi contribuit la întocmirea, avizarea, promovarea și semnarea celor două ordine, nefiind găsit vreun proces-verbal sau vreo notă - raport întocmită în prealabil, anterior emiterii ordinului nr. II/3970/11.10.2010.
Nici critica care vizează faptul că ar fi putut dispune verificări privind circuitul actelor și modul de întocmire a acestora în măsura în care ar fi avut cunoștință asupra faptului că D.G.M.R.U. nu și-ar fi îndeplinit atribuțiile corespunzător, susținând că directorul general al D.G.M.R.U., chestorul de poliție C, i-a prezentat nota - raport nr. 307129/22.11.2010, din care rezultă necesitatea corectării O.M.A.I. nr. II/3970/11.10.2010 sub aspectul modificării datei la care încetează raporturile de serviciu ale domnului B, iar nu eventuala temeinicie a plângerilor formulate ori nelegalitatea ordinului emis, nu este întemeiată și nu poate fi primită.
Înalta Curte constată că instanța de fond în mod întemeiat a reținut că dacă personalul D.G.M.R.U. din cadrul MAI nu și-a îndeplinit atribuțiile corespunzător, recurentul avea obligația (potrivit fișei postului) să ia măsuri și să dispună verificări privind circuitul actelor/documentelor și modul de întocmire a acestora
Astfel de măsuri din partea recurentului se impuneau cu atât mai mult cu cât a fost necesară emiterea unui al doilea ordin (ordinul nr. II/4115/08.11.2010) pentru a-l corecta pe primul (ordinul nr. II/3970/11.10.2010).
Recurentul ocupa postul de secretar general în M.A.I., astfel că știa sau ar fi trebuit să cunoască faptul că nu putea semna în orice condiții un ordin de o asemenea importanță (de încetare a raporturilor de serviciu ale unui ofițer de poliție). Prin prisma postului ocupat, a atribuțiilor de serviciu și a competențelor delegate, recurentul putea dispune orice demersuri și verificări la Direcția din subordinea sa, D.G.M.R.U., astfel încât să preîntâmpine încetarea nelegală a raporturilor de serviciu ale ofițerului de poliție B, respectiv să revoce ordinul nelegal de încetare a raporturilor de serviciu.
Un alt motiv de recurs privește faptul că nu a avut cunoștință asupra circumstanțelor în care D.G.M.R.U. a elaborat proiectul ordinului.
Instanța de fond a reținut că, față de mențiunile cuprinse în preambulul ordinului nr. II/3970/11.10.2010, se poate presupune cu temei că recurentul a avut la dispoziție sau ar fi trebuit să aibă la dispoziție raportul personal nr. 6548/SRP/23 septembrie 2010, prin care ofițerul de poliție B și-a manifestat opțiunea de mutare în interesul serviciului și de numire în funcția de șef al serviciului cabinet din Inspectoratul de Poliție al județului Ilfov, conform solicitării formulate de conducerea acestei unități și acordului inspectorului general al Poliției Române, funcție pentru ocuparea căreia nu era necesară deținerea, anterior numirii, a autorizației de acces la informații clasificate.
Din raportul nr. 44.682 întocmit la data de 16.09.2010 de Direcția Management Resurse Umane din I.G.P.R., aprobat de inspectorul general al I.G.P.R., rezultă fără dubiu că, anterior emiterii ordinelor nr. II/3970/11.10.2010 și nr. II/4115/08.11.2010, fuseseră aduse la cunoștința conducerii D.G.M.R.U. din MAI atât acordul comisarului - șef de poliție de a ocupa postul de șef serviciu la Serviciul Cabinet din I.P.J. Ilfov, cât și acordul conducerii I.G.P.R. pentru transferul polițistului la Serviciul Cabinet din cadrul I.P.J. Ilfov, existând la nivel instituțional o corespondență în acest sens.
Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că, prin raportare la atribuțiile prevăzute în fișa postului de secretar general al MAI, recurentul avea obligația de a lectura și de a ține cont de mențiunile reale din raportul personal nr. 6548/SRP/23 septembrie 2010, precum și de a veghea la aplicarea corespunzătoare a prevederilor Legii nr. 360/2002 și a celor ale Legii nr. 188/1999, obligație ce nu a fost însă respectată, așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 4652/8 noiembrie 2012 a Î.C.C.J. - S.C.A.F.
Prin urmare, toate susținerile recurentului privind irelevanța invocării unor prevederi legale de către B, din perspectiva regimului juridic aplicabil informațiilor clasificate, nu sunt întemeiate și nu pot fi primite.
Totodată, recurentul reiterează că respectiva comisie de cercetare nu și-a îndeplinit sarcina lămuririi condițiilor răspunderii civile delictuale, iar instanța de fond ar fi apreciat adecvat să se substituie acestei comisii, asumându-și ea însăși sarcina lămuririi îndeplinirii condițiilor răspunderii.
Faptul că instanța de fond, din probatoriul administrat în cauză, a ajuns la concluzia că emiterea ordinelor MAI nr.II/3970/11.10.2010 și nr. II/4115/8.11.2010 a reprezentat o consecință a exercitării defectuoase de către recurentul - reclamant a atribuțiilor sale de serviciu nu presupune în niciun caz substituirea instanței de judecată în atribuțiile comisiei de cercetare administrativă.
În speță, sarcina lămuririi îndeplinirii condițiilor răspunderii a revenit Comisiei de cercetare, iar instanța de fond a verificat, astfel cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție, legalitatea și temeinicia analizei întreprinse de comisie. Astfel, având în vedere că recurentul - reclamant a semnat actele administrative (ordinele MAI nr. II/3970/11.10.2010 și nr. II/4115/8.11.2010) în funcție de competența sa în domeniul de specialitate, asumându-și astfel prin semnătură efectele juridice ulterioare ale manifestării sale de voință, răspunderea materială a fost angajată în mod corect în sarcina sa.
În ceea ce privește invocarea Deciziei Curții Constituționale a României nr. 649/2022, susținerea este lipsită de pertinență fiind invocată direct în recurs, omisso medio.
În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, care confirmă culpa recurentului și legătura de cauzalitate dintre fapta acestuia și prejudiciul imputat. Astfel, pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva sentinței nr. 212 din 31 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/3/2015*, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.