Cameră de consiliu
Deliberând asupra prezentului conflict negativ de competență, din examinarea actelor dosarului, reține următoarele:
Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tribunalului Mureș – Secția civilă la data de 27 februarie 2024, la dosar nr. x/102/2024, reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Botoșani și Curtea de Apel Suceava au solicitat recunoașterea și acordarea în întinderea drepturilor salariale cuvenite reclamanților a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, neplafonată, începând cu data de 01.08.2016 la zi și pentru viitor, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1- Dispoziții comune din Capitolul VIII-Reglementări specifice personalului din justiție, Anexa V- Familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție” și Curtea Constituțională – Legea nr. 153/2017; plata diferenței drepturilor salariale lunare corespunzătoare unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, neplafonată, începând cu data de 01.08.2016 la zi și pentru viitor, la care să se aplice o majorare de 25 % și actualizarea sumelor stabilite cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență
2.1. Hotărârea Tribunalului Mureș – Secția civilă
Prin Sentința civilă nr. 5893 din 14 octombrie 2024, Tribunalul Mureș – Secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au contestat, în mod echivoc, însă nu expres, decizia președintelui Curții de Apel Suceava, respectiv Ordinul nr. 105/2023, prin care au fost stabilite unele componente salariale ale angajaților, personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Judecătoriei Dorohoi, fiind incidente astfel dispozițiile art. 37 alin. 2 din Legea nr. 153/2017.
Tribunalul a mai reținut că actul emis de angajator, contestat prin cererea de chemare în judecată, are o înrâurire asupra unor componente a raportului de muncă al reclamanților (drepturi salariale), dar natura și regimul juridic al acestuia a se bucură de o reglementare specială, fiind indicate în acest sens prevederile art. 37 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, legiuitorul, printr-o normă specială a stabilit în favoarea instanței de contencios administrativ competența de soluționare a unor conflicte care au la bază drepturi salariale, respectiv litigiile în care contestația este formulată de funcționarii publici.
Constatând că ordinul contestat în prezenta cauză a fost emis în vederea organizării executării legii sau executării în concret a Legii nr. 153/2017, instanța de fond a concluzionat că acesta îndeplinește condițiile pentru a fi caracterizat ca fiind „act administrativ”, iar art. art. 37 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede în mod expres că actele emise de ordonatorii de credite, precum cel contestat prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, reprezintă act administrativ.
Interpretând per a contrario dispozițiile art. 37 alin. 4 din actul normativ anterior indicat și redând argumentele expuse în minuta întocmită cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor specializate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicată unificării practicii judiciare în domeniul contencios administrativ și fiscal, organizată la București, în perioada 22 – 23 mai 2023, în care s-a stabilit că cererile având ca obiect solicitarea de obligarea a pârâților, ordonatori de credite – angajatori, la reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale, respectiv emiterea ordinelor de salarizare și plata sumelor constând în drepturi salariale nerecunoscute, sunt de competența instanței de contencios administrativ și fiscal a curții de apel de la domiciliul reclamantului, instanța a admis excepția necompetenței materiale procesuale a Secției civile a Tribunalului Mureș și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Mureș.
2.2. Hotărârea Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal
Prin Sentința nr. 170 din 13 decembrie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă.
Instanța a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut incidența Deciziei RIL nr. 9/2017, în condițiile în care în cauză se solicită acordarea retroactivă a unor drepturi salariale de către angajator, în sensul că acestea ar fi într-un cuantum diferit rezultat prin raportare la alte elemente decât cele avute în vedere, fără a se formula și plângere în sensul art. 7 din capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017.
Curtea de apel a constatat că denumirea de „act administrativ” din cuprinsul Legii nr. 153/2017 nu este suficientă pentru a determina în orice situație competența instanței de drept administrativ, dar și faptul că reclamanților le este deschisă calea formulării unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile lor salariale, respectiv Tribunalului Mureș-Secția civilă, raporturile lor fiind raporturi de dreptul muncii.
II. Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. pr.civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
1. Argumentele de fapt și de drept relevante
Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 C. pr. civ. dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.
În speță, reclamanții au învestit instanța de litigii de muncă a tribunalului cu o acțiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâților Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Botoșani să le recalculeze indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi aferente, respectiv să le plătească diferențele rezultate din recalcularea indemnizației și a celorlalte drepturi aferente prin raportare la VRS de 605,225 lei, începând cu 01.08.2016 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sume actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.
Înalta Curte reține că litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Totodată, este de observat că reclamanții nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte și nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.
În concluzie, obiectul prezentei cauze îl reprezintă acțiunea pentru recalcularea indemnizației de încadrare, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C. muncii.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: „Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii”, iar art. 269 din același act normativ prevede: „(1)Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.”
Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii și cele ale Legii nr. 304/2004 (abrogată și înlocuită cu Legea nr. 303/2022), Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.
Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că „nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații fiind aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.”
Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic („sui generis”), calificare făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reținut că: „Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis”.
De asemenea, art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii prevede că ,,jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar în conformitate cu art. 269 alin. (2) din același act normativ: „cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/ reședința/sediul.”
În egală măsură, prezintă relevanță art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competența în materie. Potrivit acestui text de lege: „conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal”.
În aceste condiții, se constată că demersul judiciar al reclamanților se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competența materială de soluționare a acestuia revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Astfel, dând eficiență principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță în limitele învestirii, având în vedere dispozițiile legale sus-menționate și obiectul acțiunii de față, Înalta Curte apreciază că este competent să soluționeze cauza în primă instanță completul specializat în materia litigiilor de muncă și asigurărilor sociale din cadrul Secției civile a Tribunalului Mureș, adică prima instanță sesizată de reclamanți.
2. Temeiul legal al soluției adoptate
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. pr.civ., Înalta Curte va stabili competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T și pârâții Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Botoșani în favoarea Tribunalului Mureș – Secția civilă.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.