Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2021, reclamanta A Bank S.A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea în tot a ordinului nr. 234/03.09.2021 emis de către Președintele Autorității Naționale Pentru Protecția Consumatorilor, prin care a fost dispusă sancțiunea complementară a suspendării activității A Bank SA, „cu privire la practica comercială incorectă ce constă în decizia unilaterală a băncii ca, la momentul restructurării creditelor, să mărească marjele din componența dobânzii, prin introducerea în acestea a comisionului de administrare la care aceasta a renunțat expres prin actele adiționale semnate cu clienții și de restituire a sumelor încasate incorect de către consumatori”; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La dosarul cauzei a fost depusă documentația care a stat la baza actului contestat.
Prin încheierea de ședință din data de 21.06.2022, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., Curtea a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului Judecătoriei Sectorului 1 București nr. x/299/2021.
La data de 06.09.2023, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluționării definitive a dosarului nr. x/299/2021, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din data de 03.10.2023.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1707 din 31 octombrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A Bank S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, a fost anulat Ordinul nr. 234/2021 emis de președintele A.N.P.C. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 1707 din 31 octombrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-pârâtă a criticat soluția de fond pentru faptul că nu s-a făcut distincția dintre Ordinul nr. 280/2014 și Ordinul nr. 234/2021, instanța făcând aprecieri asupra Ordinului nr. 280/2014, când obiectul prezentei cauze îl constituie Ordinul nr. 234/2021. Desigur că acest ultim act administrativ a fost emis ca urmare a faptului că nu a fost pus în executare primul Ordin, dar nu se poate reține că dacă în anul 2014 nu s-a cerut nici prin procesul-verbal și nici prin ordin restituirea sumelor, nu se poate lua și această măsură în plus ca o sancțiune complementară, respectiv suspendarea activității, având în vedere că Legea nr. 363/2007 prevede în mod expres acest lucru prin art. 15 alin. (5)
Astfel, s-a menționat că: "Prin Decizia civilă nr. 1653/25.052023, Tribunalul București, Secția a II- a de contencios administrativ și fiscal a reținut că intimate-petentă a făcut dovada contrară celor reținute în sarcina sa, respectiv a încetării practicii neloiale referitoare la perceperea comisionului de administrare. A constatat, totodată, că în procesul-verbal 0654836 din 09.07.2014 și Ordinul 280/2014 nu a fost menționată măsura restituirii." În aceste condiții, instanța de fond a concluzionat în mod greșit că ordinul atacat în prezenta cauză a rămas fără suport legal. Argumentul că în procesul-verbal anterior nu s-a prevăzut măsura restituirii este un aspect străin prezentei cauze, pe care instanța de fond nu trebuia să îl lege de legalitatea ordinului actual, care are ca premise altă situație de fapt, constatată prin alt proces-verbal.
Practic instanța de fond folosește argumente străine, ce aparțin procesului verbal nr. 0654826/2014 și Ordinului nr. 280/2014, ca motivare a nelegalității Ordinului nr. 234/2021 care este un act administrativ de sine stătător. Măsurile luate prin acest ultim Ordin sunt emise în baza altor prevederi legale, iar, chiar dacă procesul-verbal nr. 935591/03.09.2021 a fost anulat, anularea afectează doar sancțiunile contravenționale sub regimul OUG nr. 2/2001, neputând anula sancțiunile complementare aplicate în baza unei legi speciale, cum este Legea nr. 363/2007.
De asemenea, prin soluția instanței de fond, se anulează practic Ordinul nr. 280/2014, care a fost consfințit ca fiind legal și trebuia pus în aplicare încă de la comunicare, având în vedere că cererea de suspendare a acestui act administrativ a fost respinsă. Banca a recunoscut că nu a pus în executare măsurile dispuse prin Ordin, așa cum reiese din Răspunsul nr. 3772/23.08.2021, aferent invitației ANPC nr. 210431/17.08.2021. De altfel, din înscrisurile depuse de Bancă reiese că s-a tras de timp în ceeea ce privește reevaluarea creditelor, în schimb nu același interval de timp a fost necesar când a exercitat practica incorectă, respectiv când a mărit componența dobânzii.
Astfel, prin Adresa nr 165/18.10.2021, Banca indică faptul că a finalizat procesul de verificare și calculare și restituirea sumelor către clienții vizați sub imperiul Ordinului nr. 280/2014, însă, din adresele de corespondență cu clienții, reiese că efectele acestui Ordin sunt aplicate după bunul plac al Băncii, respectiv perioada separării comisionului de dobândă și momentul de aplicare este extins unilateral de Bancă. De exemplu, pentru creditele în franci elvețieni încheiate în 2007, perioada de separare este cuprinsă între 07.2014 și 10.2017 și neperceperea comisionului de administrare se aplică din 03.2021. Rezultă clar că Banca nu a executat Ordinul așa cum a impus Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 647/2020, plus că formularea folosită în adresele expediate către clienți este sub forma "vă informăm că banca a decis ca începând cu data să nu mai perceapă comisionul de administrare pentru creditul pe care îl dețineți" în condițiile în care această obligație era impusă prin hotărîre judecătorească. Suntem deci tot în fața unei decizii unilaterale a Băncii de a pune în executare Ordinul.
În mod greșit a considerat instanța de fond că Banca nu avea obligația să restituie sumele percepute nelegal, pentru că altfel măsurile luate prin Ordinul 280/2014, măsuri ce au fost cenzurate și declarate ca fiind legale de Înalta Curte de Casație și Justiție, ar fi rămas fără finalitate. Curtea de Apel lasă fără conținut activitatea de protejare a intereselor consumatorilor împotriva practicilor incorecte, pe care ANPC este îndrituită să o exercite. De asemenea, Banca a înțeles că restituirea sumelor percepute incorect este un efect al Ordinului nr. 280/2014, chiar dacă a întârziat punerea lui în executare și, demersurile sale, chiar dacă aceastea au însemnat doar implementarea unui program, deci la nivel teoretic pentru o perioadă, sunt anterioare Ordinului nr. 234/2021. Dacă s-ar accepta raționamentul instanței de fond, s-ar ajunge în situația că sumele deja calculate și returnate către clienți nu au fundament legal, ignorând Ordinul nr. 280/2014, fiind astfel în ipoteza unei încălcări a autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a subliniat prevederile Legii nr. 363/2007, care este o lege specială raportat la cele ale OUG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, având în de vedere că instanța de fond leagă anularea unui proces-verbal de anularea unui ordin. Anularea sancțiunilor contravenționale s-a dispus în baza regimului juridic al contravențiilor, pe când măsura suspendării activității referitoare la practica incorectă a băncii de percepere a comisionului de administrare este guvernată de Legea nr. 363/2007.
De asemenea, recurenta a susținut că în cauză nu s-a ținut cont de situația de fapt de la momentul la care a fost emis Ordinul contestat și cea de la momentul pronunțării soluției în prezenta cauză de către instanța de fond.
În opinia sa, greșit a considerat instanța de fond că, pentru ca măsura restituirii prevăzută de Ordinul nr. 234/2021 să fie validată ca fiind legală, ar fi trebuit ca aceasta să fie prevăzută anterior prin procesul verbal nr. 0654836/2014 și în Ordinul nr. 280/2014, pentru că aceasta este o sancțiune complementară prevăzută pentru nerespectarea măsurilor anterioare, în conformitate cu prevederile art. 12 ind.1 din Legea nr. 363/2007.
Nu se poate considera că aprecierea Curții de apel cu privire la rămânerea "fără suport" a Ordinului este suficient motivată nefăcându-se referire la materialul probator administrat în cauza de față, cum, de altfel, nu s-a luat în considerare nici cele susținute de Bancă care recunoaște că implementarea unei aplicații informatice era preconizată la 15.10.2021, adică până la această dată nu putea pune în aplicare Ordinul nr. 280/2014, confirmând astfel măsurile Ordinului nr. 234/2021.
A mai considerat că legalitatea Ordinului nu a fost analizată prin aplicarea corectă a prevederilor legale din Legea specială nr. 363/2007 și că s-a făcut o interpretare greșită a încetării practicii comerciale incorecte. Simplul fapt că s-au făcut demersuri din punct de vedere tehnic pentru scoaterea comisionului de administrare din dobândă nu înseamnă în fapt că activitatea incorectă a băncii a încetat.
Astfel, în opinia sa, instanța de fond a depășit chiar cadrul procesual indicat de reclamantă, acordând mai mult decât a cerut, făcând confuzie între cele două ordine, fără să verifice că cele două acte administrative au temeiuri de drept distincte.
Față de toate aceste aspecte a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinței atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, respingerea cererii de anulare a Ordinului nr. 234/2021 ca neîntemeiată.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând invocarea formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. motivat de o pretinsă neînțelegere a primei instanțe a caracterului special al Legii nr. 363/2007 prin raportare la OUG nr. 2/2001, fără să arate care anume eroare a intervenit, ce anume nu s-a aplicat corect sau care a fost, în concret, greșita interpretare făcută de prima instanță.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
5. Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 13 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.
Prin Încheierea din data de 12 februarie 2025, Înalta Curte a respins declarația de abținere a unui membru titular al completului de judecată.
II. Soluția și considerentele instanței de recurs
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurentă privesc motivarea insuficientă a sentinței și existența unor argumente străine de natura pricinii, precum și greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 363/2007, care este o lege specială raportat la cele ale OUG nr. 2/2001, aspecte care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
2. Argumente de fapt și de drept relevante
Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A Bank S.A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea în tot a ordinului nr. 234/03.09.2021 emis de către Președintele Autorității Naționale Pentru Protecția Consumatorilor, prin care a fost dispusă sancțiunea complementară a suspendării activității A Bank SA, „cu privire la practica comercială incorectă ce constă în decizia unilaterală a băncii ca, la momentul restructurării creditelor, să mărească marjele din componența dobânzii, prin introducerea în acestea a comisionului de administrare la care aceasta a renunțat expres prin actele adiționale semnate cu clienții și de restituire a sumelor încasate incorect de către consumatori"; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză.
Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul că nu se poate considera că aprecierea Curții de apel cu privire la rămânerea "fără suport" a Ordinului este suficient motivată nefăcându-se referire la materialul probator administrat în cauza de față, precum și că instanța de fond folosește argumente străine, ce aparțin procesului verbal nr. 0654826/2014 și Ordinului nr.280/2014, ca motivare a nelegalității Ordinului nr. 234/2021 care este un act administrativ de sine stătător.
Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților.
Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, precum și la materialul probator administrat în cauză, contrar susținerilor recurentei.
Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.
În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.
Aceasta înseamnă, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, astfel că nu se poate susține în mod valid insuficienta motivare a acesteia.
De asemenea, nu poate fi reținută incidența acestui caz de casare nici pentru considerentul că prima instanță a motivat soluția folosind un argument apreciat ca strain de către recurentă, atribuind astfel cauzei o ipoteză străină de natura acesteia, întrucât textul care se referă la casarea hotărârii pentru că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii se referă la situația în care toate considerentele sentinței sunt străine de natura cauzei, ceea de nu este cazul în speță.
În concluzie, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceasta.
Nici incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută.
Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Astfel, în esență, recurenta a susținut următoarele: sentința recurată reflectă o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr.363/2007, care este o lege specială raportat la cele ale OUG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, având în de vedere că instanța de fond leagă anularea unui proces verbal de anularea unui ordin, susținând și că în mod greșit a considerat prima instanță că Banca nu avea obligația să restituie sumele percepute nelegal, pentru că altfel măsurile luate prin Ordinul 280/2014, măsuri ce au fost cenzurate și declarate ca fiind legale de Înalta Curte de Casație și Justiție, ar fi rămas fără finalitate; a concluzionat că, în opinia sa, instanța de fond a reținut în mod greșit că ordinul atacat în prezenta cauză a rămas fără suport legal.
Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate, urmând să le analizeze împreună și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Astfel, instanța de control judiciar constată că din actele dosarului rezultă că prin procesul-verbal de contravenție seria ANPC nr. 9355910/03.09.2021, A Bank S.A. a fost sancționată, în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, pentru nerespectarea măsurilor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției seria ANPC nr. 0654836/09.07.2014, ce a stat la baza emiterii ordinului președintelui A.N.P.C. nr. 280/09.07.2014.
Prin ordinul nr. 234/03.09.2021, emis de către președintele Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, s-a dispus sancțiunea complementară de suspendare a activității a A Bank S.A., cu privire la practica comercială incorectă ce constă în decizia unilaterală a băncii ca la momentul restructurării creditelor, să mărească marjele din componența dobânzii, prin introducerea în acestea a comisionului de administrare la care aceasta a renunțat expres prin actele adiționale semnate cu clienții și de restituire a sumelor încasate incorect către consumatori.
Astfel cum se menționează în cuprinsul său, ordinul nr. 234/03.09.2021 a fost emis de către președintele Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor în baza art. 15 alin. (4), art. 15 alin. (5) din Legea 363/2007 și a procesului-verbal de constatare a contravenției seria ANPC nr.935591 din data de 03.09.2021.
Conform art. 15 din Legea nr. 363/2007, în forma incidentă în cauză: „(...). (4) Odată cu aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale, agentul constatator poate propune ca sancțiune complementară suspendarea activității până la încetarea practicii comerciale incorecte. (5) Sancțiunea complementară propusă pentru a fi aplicată potrivit alin. (4) se dispune prin ordin emis de conducătorul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau prin decizie emisă de conducătorii unităților cu personalitate juridică din subordinea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, fiind aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (3) și (4).”
Prin ordinul contestat s-a reținut că practica ce nu a fost încetată, folosită de către operatorul economic, se aplică în prezent.
Procesul-verbal de constatare a contravenției seria ANPC nr. 935591 din data de 03.09.2021 a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă.
Astfel, se constată că prin sentința civilă nr. 4520/24.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/299/2021, Judecătoria Sectorului 1 București a admis plângerea contravențională formulată de petenta A Bank S.A., a anulat procesul-verbal seria ANPC nr. 935591/03.09.2021 și a exonerat petenta de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 100.000 lei.
Prin decizia civilă nr. 1653/25.05.2023, definitivă, Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva sentinței civile nr. 4520/24.05.2022. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul înlăturării considerentelor sentinței de la filele 5 și 6 din hotărâre. A menținut soluția anulării procesului-verbal de contravenție pentru considerentele prezentate în decizie.
În motivarea deciziei, Tribunalul a reținut că, strict prin raportare la fapta reținută în sarcina intimatei - respectiv nerespectarea măsurilor dispuse prin ordinul 280/09.07.2014, emis ca urmare a încheierii procesului-verbal de contravenție 0654836 din 09.07.2014, intimata-petentă a făcut dovada contrară celor reținute în sarcina sa, respectiv a încetării practicii neloiale referitoare la perceperea comisionului de administrare, astfel că se impune anularea procesului-verbal de contravenție pentru aceste considerente.
În ceea ce privește nerestituirea sumelor de bani către consumator, de la data emiterii ordinului până în prezent, Tribunalul a reținut că, pe de-o parte, procesul-verbal contestat vizează executarea măsurilor din procesul-verbal 0654836 din 09.07.2014, în raport de care nu a fost menționată explicit măsura restituirii, iar, în plan secund, chiar analizând dispozițiile ordinului nr. 820/2014, nu există o dispoziție de restituire a comisionului perceput, ci o dispoziție de încetare a practicii neloiale incorecte, dispoziție ce este aplicabilă pentru viitor, atât timp cât restituirea sumelor percepute este o măsură complementară distinctă prevăzută de lege, iar aceasta trebuie instituită în mod explicit în actul care prevede săvârșirea contravenției.
Așadar, prin decizia civilă nr. 1653/25.05.2023, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a reținut că intimata petentă a făcut dovada contrară celor reținute în sarcina sa, respectiv a încetării practicii neloiale referitoare la perceperea comisionului de administrare, constatând, totodată, că în procesul-verbal 0654836 din 09.07.2014 și ordinul nr. 820/2014 nu a fost menționată măsura restituirii.
În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la o confuzie între ordinul din anul 2014 și ordinul din anul 2021, în contextul în care procesul-verbal ce a stat la baza emiterii ordinului nr. 234/03.09.2021 contestat, prin care s-a reținut că practica folosită de către operatorul economic se aplică în prezent, nefiind încetată, vizează executarea măsurilor din procesul-verbal 0654839 din 09.07.2014, ce a stat la baza emiterii ordinului președintelui A.N.P.C. nr. 280/09.07.2014.
Prin urmare, în raport de argumentele reținute, în mod corect, a concluzionat prima instanță că ordinul nr. 234/03.09.2021 a rămas fără suport legal, impunându-se a fi anulat, susținerile din recurs centrate pe această critică fiind, așadar, nefondate.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, Înalta Curte urmează să oblige recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă, care a formulat critici în recurs privind modul de soluționare a fondului litigiului de către prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-reclamante avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, a sumei de 8000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A Bank S.A., prin întâmpinare, va respinge recursul formulat de pârâtă ca nefondat și va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor la plata către intimata-reclamantă A Bank S.A. a sumei de 8000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A Bank S.A., prin întâmpinare.
Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor împotriva Sentinței civile nr. 1707 din 31 octombrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor la plata către intimata-reclamantă A Bank S.A. a sumei de 8000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 13 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.