Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr.x/59/2023, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin, formulând contestație împotriva refuzului instituției pârâte nr. 5277554/BICS/OCA/06.11.2023 privind eliberarea avizului de angajare solicitat de către societatea reclamantă pentru domnul B, cetățean al statului Pakistan, solicitând anularea actului emis de către pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou act prin care să soluționeze favorabil cererea sa de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 216 din 26 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări -Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 216 din 26 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că sentința recurată este dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv dispozițiile Codului muncii, care este lege organică, ale HG nr. 1256/2011 privind organizarea și funcționarea agentului de muncă temporară precum și ale Directivei Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară.
A arătat că din dispozițiile art. 88 - 102 din Codul Muncii și din dispozițiile HG nr. 1256/2011 reiese în mod expres faptul că agentul de muncă temporară nu are nevoie de un punct de lucru efectiv pentru a putea să funcționeze și să își desfășoare activitatea pe piața muncii din România. In aceeași ordine de idei, societatea reclamantă este autorizată să funcționeze ca și agent de muncă temporară de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.
De asemenea, în opinia sa, nu pot fi avute în vedere susținerile intimatului referitoare la faptul că, din cuprinsul certificatului constatator (act care se cere la art. 4 art. 5 și art. 6 din OG nr. 25/2014 a fi depus la dosarul administrativ în dovedirea faptului că societatea desfășoară activități pe teritoriul României) rezultă ca societatea are zero angajați, zero cifră de afaceri, atât timp cât, din certificatul constatator, nu reies absolut deloc aceste informații așa cum se poate foarte simplu constata la o simplă lecturare a certificatului, ci reiese doar faptul că pe anul 2022 nu există înregistrări, deoarece societatea a fost înființată în cursul anului 2023 la recomandarea Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș pentru a fi autorizată ca agent de muncă temporară.
În altă ordine de idei nu poate fi acceptată nici susținerea că acele contracte de prestări servicii ar fi fictive sau că sediul societății ar fi fictiv, atât timp cât a depus la dosarul cauzei acte contabile ale societății din care reiese faptul că desfășoară activități pe teritoriul României, depunând toate actele contabile la Agenția Națională de Administrare Fiscală, fiind astfel în legalitate cu toate aceste aspecte.
A mai susținut recurenta că este eronată și sustinerea că nu a făcut dovada depunerii eforturilor de a încadra în muncă cetățeni ai Statului Român sau cetățeni ai Uniunii Europene (UE) înainte de a recruta cetățeni străini non UE, atât timp cât a depus la dosar actele care dovedesc acest fapt, respectiv adeverința de la AJOFM, veridicitatea acestei adeverințe emise de către AJOFM fiind practic pusă la îndoială de intimat prin aceste susțineri. Mai mult, prin refuzul de emitere a avizului de angajare intimatul nici măcar nu a invocat acest motiv de refuz.
În fine, în opinia sa, în mod eronat, prima instanță a respins contestația, neapreciind că ar fi fost util din partea intimatului-pârât ca, la soluționarea dosarului administrativ, să facă aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) ind.1 din OG nr. 25/2014.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
5. Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind.1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 5 decembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.
La termenul de judecată din data de 5 decembrie 2024, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivității recursului, dispunând citarea părților cu mențiunea de a formula puncte de vedere, în eventualitatea respingerii excepției tardivității, urmând să pună în discuție necesitatea suspendării prezentului litigiu până la soluționarea dosarului nr.x/1/2024, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de obiectul prezentei cauze și problema de drept ce formează obiectul respectivului dosar. S-a amânat cauza la data de 13 februarie 2025.
II. Soluția și considerentele instanței de recurs
În temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția tardivității recursului invocată din oficiu urmând să o admită pentru considerentele în continuare expuse.
Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”, acesta urmând a fi calculat, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe zile libere așa cum prevăd dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.
Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C.proc.civ., nerespectarea termenului în care trebuie exercitat un drept procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
Această sancțiune se aplică și în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual, termenul de declarare a recursului fiind un termen imperativ și absolut.
Sancțiunea decăderii poate fi evitată în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal și că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C.proc.civ., ceea ce nu este cazul în cauză, recurenta-reclamantă neformulând o astfel de cerere.
Înalta Curte constată că potrivit dovezii de comunicare a hotărârii, aflată la fila 110 din dosarul de fond, sentința atacată a fost comunicată recurentei la data de 23.04.2024, iar recursul a fost declarat la data de 12.07.2024, conform dovezii de înregistrare a recursului la curtea de apel, aflată la fila 5 din dosarul de recurs, ultima zi de declarare a recursului fiind 09.05.2024.
Prin urmare, se reține că recursul este tardiv formulat, recurenta-reclamantă nefiind suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale procesuale, aceasta neaflându-se într-o situație prevăzută de 186 alin. (1) și 2 C.proc.civ., astfel cum s-a reținut anterior, recurenta neformulând nici punct de vedere cu privire la excepția tardivității recursului.
Or, termenele pentru exercițiul drepturilor procesuale nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor.
Totodată, termenele pentru exercitarea căilor de atac au caracter imperativ și sunt sancționate cu decăderea și cum recurenta-reclamantă a declarat recurs după împlinirea termenului prevăzut de lege, sancțiunea decăderii nu poate fi evitată, astfel încât Înalta Curte va face aplicarea prevederilor exprese ale art. 185 alin. (1) teza finală C.proc.civ. și va respinge recursul ca tardiv formulat.
Prin constatarea decăderii dispare cadrul procesual pentru realizarea controlului judiciar, astfel încât admiterea excepției tardivității exclude analizarea criticilor susținute de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția tardivității recursului invocată, din oficiu, de instanță și va respinge recursul declarat ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite excepția tardivității recursului invocată, din oficiu, de instanță.
Respinge recursul formulat de reclamanta A împotriva Sentinței civile nr. 216 din 26 martie 2024 a Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 13 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.