Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 februarie 2023, pe rolul Curții de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii-Direcția Patrimoniu Cultural, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea avizului Direcției Județene pentru Cultură Iași, solicitat prin Certificatul de urbanism nr. x/16.10.2019, anularea Adresei DPC nr. 1467/10.04.2023, comunicata de DJC Iași sub nr. 1123/04.05.2023, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru.
1.2. Prin cererea depusă la data de 15 ianuarie 2024, reclamanta a precizat acțiunea în sensul că înțelege să conteste și adresa nr. 8605/2022/27.02.2023 de soluționare a contestației.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 61 din 26 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii-Direcția Patrimoniu Cultural, a anulat în parte Adresa nr. 1467 din 10.04.2023 de soluționare a contestației și Adresa nr. 8605/2022/27.02.2023 doar în ceea ce privește impunerea condiției de prezentare a modului în care s-a format actuala parcelă cu o formă și dimensiuni atipice față de cele din țesutul urban adiacent.
3. Calea de atac exercitată în cauză
3.1. Împotriva sentinței civile nr. 61 din 26 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecarea și admiterea acțiunii.
În motivare, a arătat, în esență, următoarele:
În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a menționat că sentința recurată nu îndeplinește exigențele de motivare în ceea ce privește critica referitoare la lipsa necesității cercetării arheologice pentru emiterea avizului de către direcția de cultură.
În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menționat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 lit. k din O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național prin raportare la dispozițiile Legii nr. 350/2001 și ale Ordinului nr. 562/20.10.2023. Astfel, a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că era incidentă în cauză art. 16 lit. k din O.G nr. 43/2000, în condițiile în care actele normative aplicabile în domeniul urbanismului nu prevăd necesitatea efectuării cercetării arheologice în etapa întocmirii documentației de urbanism PUZ.
În plus, recurenta-reclamantă a susținut următoarele:
-prin adresele nr. 8605/07.02.2023 și nr. 1467/10.04.2023 au fost reținute motive distincte pentru care se refuză emiterea avizului;
-în afara cerinței privind obținerea propunerii de aviz de la CNA, niciuna dintre condițiile impuse nu are un fundament juridic;
-la data soluționării contestației de către Biroul CNMI, exista în documentația atașată și rezoluția ședinței CNA din 10.11.2022, iar această rezoluție soluționa practic toate solicitările SUZP cu privire la cercetarea arheologică (punctul 3 din adresa nr. DPC nr. 1467/10.04.2023);
-instanța nu a constatat că SUZP și CNMI au realizat o interpretare eronată a O.G. nr. 43/2000, mai ales în ceea ce privește cerințele legate de cercetarea arheologică preventivă;
- instanța nu a examinat condițiile de fond și de formă a celorlalte probleme enumerate de SUZP-CNMI, rezumându-se la a face simple judecăți de valoare;
-în privința indicatorilor urbanistici maximali propuși de CZMI 5 prin adresa nr. 852/14.05.2021, instanța a precizat în mod greșit că sunt diferiți de cei prevăzuți în avizul de oportunitate nr. 1302/08.10.2021;
-comisia CZMI nr. 5, ulterior, în 2022 a propus aviz favorabil pentru documentația PUZ prezentată spre avizare, astfel încât a arătat că prima instanță a reținut în mod greșit că documentația prezentată nu se încadrează în limitele solicitate;
-aprecierea primei instanțe în sensul că nu se poate substitui activității comisiei SUZP CNMI sau CNMI 5, neavând posibilitatea de a analiza dacă indicatorii din avizul de oportunitate sunt mai potriviți pentru zona studiată, nu este legală, raportat la dispozițiile art. 37 art. 47 alin. (1) art. 32 din Legea nr. 350/2001;
-prima instanță nu a motivat de ce condițiile referitoare la retragerea de la stradă, modificarea modului de utilizare a terenului în zonă, au fost stabilite în mod legal de SUZP-CNMI, ci s-a limitat să apreciere că soluțiile propuse întră în marja de apreciere de care beneficiază autoritatea.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ..
3.2. Pârâtul Ministerul Culturii-Direcția Patrimoniu Cultural a declarat recurs incident împotriva sentinței civile nr. 61 din 26 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, a arătat, în esență, că prima instanță a motivat incomplet soluția în ceea ce privește anularea cerinței referitoare la indicarea de către recurenta-reclamantă a modului în care s-a format actuala parcelă, cu o formă și dimensiuni atipice, față de țesutul urban adiacent.
În plus, recurenta-pârâtă a reluat susținerile formulate în fața primei instanțe, în cuprinsul întâmpinării.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 491 art. 472 C. proc. civ..
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Recurentul-pârât Ministerul Culturii-Direcția Patrimoniu Cultural a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de recurenta-reclamantă Societatea A S.R.L., ca nefondat, arătând, în esență, că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, iar sentința respectă exigențele motivării.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. C. proc. civ..
4.2. Recurenta-reclamantă Societatea A S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului incident, pentru nemotivare, arătând, în esență, că nu au fost formulate critici care să poată fi circumscrise motivelor de casare prev. de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestei căi de atac, ca nefondată, susținând, în esență, că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 489 C. proc. civ.
II. Soluția instanței de recurs
II.1. Referitor la excepția nulității recursului incident, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:
Din analiza criticilor formulate în cuprinsul recursului incident, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a avut în vedere împrejurarea că recurentul-pârât a formulat critici care privesc calitatea motivării primei instanțe în ceea ce privește cerința referitoare la indicarea modului în care s-a format actuala parcelă, cu o formă și dimensiuni atipice, față de țesutul urban adiacent.
II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că atât recursul principal, cât și recursul incident sunt nefondate, pentru considerentele ce se succedă:
Asupra recursului principal:
În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Curtea constată că nu poate fi primit, întrucât sentința recurată respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., instanța de fond prezentând în mod corespunzător motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției. Astfel, Curtea apreciază că în considerente, prima instanțe a analizat în mod corespunzător susținerile reclamantului și apărările pârâților, iar faptul că nu a interpretat argumentele invocate de recurenta-reclamantă în sensul propus de aceasta, nu conduce la concluzia că nu ar fi cercetat corespunzător cererea de chemare în judecată. În plus, Curtea subliniază că necercetarea de către instanța de fond a anumitor argumente ale părților, în condițiile în care au fost indicate motivele avute în vedere pentru pronunțarea soluției, nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.
În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Referitor la criticile formulate cu privire la dispozițiile art. 16 lit. k din O.G nr. 43/2000 raportat la dispozițiile Legii nr. 350/2001 și ale Ordinului nr. 562/2003, Înalta Curte reține că prima instanță a realizat o corectă interpretare și corelare a acestor dispoziții legale.
Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 16 lit. k din O.G. nr. 43/2000 rezultă că în privința documentațiilor de urbanism și amenajare a teritoriului care cuprind situri arheologice clasate în categoria A a Listei monumentelor istorice sau zone cu patrimoniu arheologic reperat, Comisia Națională de Arheologie propune avizarea acestora. Or, în condițiile în care această atribuție este reglementată în mod expres în sarcina Comisiei Naționale de Arheologice, rezultă că în situația particulară a documentațiilor de urbanism menționate în art. 16 lit. k din O.G. nr. 43/2000, este necesară realizarea cercetării arheologice, în vederea obținerii avizului Comisiei.
Împrejurarea că în Legea nr. 350/2001 și în Ordinul nr. 562/2003 nu se menționează necesitatea efectuării cercetării arheologice pentru întocmirea documentației de urbanism PUZ, nu duce la concluzia formulată de recurenta-reclamantă, în sensul că aceasta nu trebuie realizată. Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte a avut în vedere împrejurarea că Legea nr. 350/2001 și Ordinul nr. 563/2003 reprezintă norme generale în materie de urbanism, care se completează, în mod corespunzător, cu normele speciale, aplicabile în situații particulare, cum ar fi situația siturilor arheologice.
Față de cel mai sus expuse, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, iar criticile formulate, din acest punct de vedere, sunt nefondate și vor fi respinse.
În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale privind marja de apreciere de care beneficiază autoritatea publică, Înalta Curte constată că sunt nefondate, și vor fi respinse.
Astfel, Înalta Curtea reține că în emiterea avizelor în materie de urbanism și amenajarea teritoriului, autoritățile publice beneficiază de o marjă de apreciere largă, având în vedere calitatea acestora de autorități cu rol decizional în asigurarea amenajării unitare și coerente a teritoriului. Prin urmare, Curtea constată că deși instanțele de contencios pot cenzura modul în care autoritățile își exercită dreptul de apreciere, totuși în exercitarea acestei atribuții trebuie să aibă în vedere cât de mare este marja de apreciere recunoscută prin lege autorității, în fiecare caz în parte, urmând ca autoritatea să fie sancționată doar în situația în care dreptul de apreciere este exercitat prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și a libertăților cetățenilor, altfel spus doar pentru exces de putere (art. 2 alin. (1) lit. n Legea 554/2004).
Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus statuate, Curtea reține că în transmiterea solicitărilor de completare a documentației, autoritatea nu a acționat cu exces de putere, având în vedere că, avea obligația de a asigura conservarea și protecția valorilor culturale, arhitecturale, istorice și urbanistice ale zonei. Or, prin solicitările comunicate recurentei-reclamante (solicitări referitoare la indicatorii propuși să fie în acord cu cei specifici zonei învecinate, retragerea de la stradă, încadrarea terenului în modalitatea de utilizare specifică a zonei etc.) autoritatea a urmărit să asigure un echilibru între interesul privat al recurentei-reclamante de a obține documentația de urbanism PUZ și interesul public referitoare la asigurarea standardului corespunzător în materie de urbanism în situația particulară a zonelor construite protejate, astfel încât nu se poate reține că a acționat cu exces de putere.
Față de cel mai sus expuse, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, iar criticile formulate, din acest punct de vedere, sunt nefondate și vor fi respinse.
În baza art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte, reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante în formularea recursului, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru și onorariu de avocat, ca nefondată.
Asupra recursului incident
În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Curtea reține, contrar susținerilor recurentului-pârât, că instanța de fond a indicat motivele avute în vedere pentru pronunțarea soluției de admitere a cererii în privința cerinței referitoare la indicarea de către recurenta-reclamantă a modului în care s-a format actuala parcelă, cu o formă și dimensiuni atipice, față de țesutul urban adiacent, iar acestea nu au fost unele generice fără legătura cu pricina. Astfel, instanța de fond a analizat probele administrate în cauză, respectiv proba cu înscrisuri în lumina dispozițiilor legislației aplicabile ceea ce corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., motiv pentru care Curtea va respinge susținerile recurentului-pârât sub acest aspect ca neîntemeiate.
Curtea subliniază că nu a fost învestită să analizeze dacă dispoziții legale de drept material au fost sau nu corect aplicate în cauză de către instanța de fond, întrucât prin cererea de recurs nu au fost invocate critici ce se pot circumscrie motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât limitându-se să reia susținerile expuse în fața primei instanțe, în cadrul actelor procedurale depuse la dosar.
Pentru aceste motive, Înalta Curte constatând că motivele de casare invocate nu sunt incidente în cauză, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge excepția nulității recursului incident, invocată de recurenta-reclamantă, ca nefondată.
Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă Societatea A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 61 din 26 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași – Secția de contencios administrativ și fiscal, precum și recursul incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Culturii-Direcția Patrimoniu Cultural împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 18 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.