Şedinţa publică din data de 10 mai 2022
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca şi de persoana vătămată A. împotriva sentinţei penale nr. 95/10.02.2020 pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca pe care a desfiinţat-o cu privire la latura penală şi pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite:
A condamnat pe inculpatul B. , cetăţean român, necăsătorit, fără antecedente penale la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin. (1) din C. pen.
A condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de 32 din Legea nr. 217/2003, cu aplicarea art. 5 din C. pen.
A contopit cele două 6 luni închisoare, a aplicat pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare la care a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, în final rezultând pedeapsa de 9 luni închisoare.
În temeiul art. 91 şi art. 92 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere de 2 ani, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Cluj, la datele fixate de acesta
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului obligaţia de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. a obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în domeniul serviciilor publice în cadrul Primăriei Cluj.
În baza art. 91 alin. (4) din C. pen. a atras atenţia inculpatului că în caz de nerespectare, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiei mai sus stabilite, precum şi în cazul comiterii de noi infracţiuni se va dispune revocarea suspendării, conform art. 96 din C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate în măsura în care nu contravin prezentei decizii penale.
În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul inculpatului împotriva sentinţei penale nr. 95/10.02.2020 pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Cluj a reţinut că, prin decizia penală nr. 1266 din 26 octombrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Cluj, în majoritate, în temeiul art. 432 alin. (1) rap. la art. 426 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., s-a admis contestaţia în anulare declarată de către contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 964 din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în cauza nr. 5248/211/2019 şi în consecinţă:
S-a anulat decizia penală nr. 964 din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în cauza nr. 5248/211/2019.
S-a dispus rejudecarea apelurilor declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, inculpatul B. şi persoana vătămată A. împotriva sentinţei penale nr. 95/10.02.2020 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca.
S-a fixat termenul de 16 noiembrie 2021, ora 12:00, sala 38, pentru rejudecarea apelurilor şi dispune citarea inculpatului şi a persoanei vătămate.
S-au desfiinţat formele de executare emise de către Judecătoria Cluj-Napoca în baza sentinţei penale nr. 95/10.02.2020 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, prin decizia penală nr. 964 pronunţată la data de 15 septembrie 2020 de Curtea de Apel Cluj au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi persoana vătămată A. împotriva sentinţei penale nr. 95/10.02.2020 pronunţată de Judecătoria Cluj Napoca:
A fost desfiinţată senţinţa penală atacată în ceea ce priveşte soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin. (1) din C. pen. şi modalitatea de executare a pedepsei aplicate şi pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite.
A fost condamnat inculpatul B. la 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin. (1) din C. pen.
A fost contopită pedeapsa aplicată inculpatului cu pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată de instanţa de fond pentru comiterea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prev. de art. 32 din Legea 217/2003 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 9 luni închisoare.
În temeiul art. 91 şi art. 92 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.
În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probaţiune Cluj la datele fixate de acesta;să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă;să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în domeniul serviciilor publice în cadrul Primăriei Cluj.
S-a pus în vedere inculpatului disp. art. 96 din C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Astfel, prin cererea depusă la data de 19.11.2020, contestatorul a solicitat desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, având în vedere lipsa audierii inculpatului în apel şi lipsa reaudierii martorilor în apel cu dispunerea condamnării pentru o faptă pentru care instanţa de fond a dispus achitarea.
Contestatorul a invocat ca un motiv suplimentar de contestaţie compunerea nelegală a instanţei de fond. În acest sens, a arătat că a fost judecat de un judecător care anterior numirii în funcţia de judecător, fusese procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, iar când a fost numit in funcţia de judecător, nu a mai depus jurământul de numire în funcţie.
Astfel, în opinia contestatorului, lipsa jurământului este un viciu esenţial, de natura a atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti.
Ulterior depunerii contestaţiei, a aflat acest aspect şi s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturi pentru a-i fi comunicată situaţia concretă a magistratului respectiv.
Prin răspuns comunicat i s-au întărit suspiciunile cu privire la nelegala alcătuire a completului, respectiv că la Consiliul Superior al Magistraturi nu există procesul-verbal prin care se atestă depunerea jurământului de către domnul judecător la trecerea acestuia din funcţia de procuror în cea de judecător.
S-a mai arătat că prin contestaţie a invocat motivele prevăzute de art. 426 lit. b), d) şi h) din C. proc. pen., fiind invocate şi dispoziţiile art. 425 din C. proc. pen., dar fiind trimisă cauza în recurs, nu s-a procedat la judecata contestaţiei.
Totodată, a susţinut că judecata în apel a avut o serie de deficiente, aşa cum a precizat în contestaţie, deficienţe care nu au fost suplinite nici în recurs.
Ca motiv major de contestaţie ar fi art. 426 lit. h) din C. proc. pen., deşi inculpatul nu a ales să-si exercite dreptul la tăcere, dorind sa formuleze apărări care ar fi putut să înlăture vinovăţia sa.
Fapta pentru care a fost condamnat, violarea de domiciliu prev. de art. 224 din C. pen., nu a avut o formă tipică în cazul lui, întrucât pătrunderea în domiciliul părţii vătămate s-a făcut pentru exercitarea unui drept prevăzut de lege (drepturi şi obligaţii părinteşti, precum şi dreptul copilului de a păstra relaţii de familie cu părintele cu care nu locuieşte), nefiind nici o îngrădire a acestor drepturi, nici măcar prin ordinul de proiecţie cerut de mama copilului în favoarea ei (admis) şi în favoarea minorei C. (respins).
În plus, instanţa de apel a respins solicitarea inculpatului de examinare medico-legală psihiatrică a părţii vătămate, deşi într-o altă cauză dintre aceleaşi părţi, prin raportul psihologic efectuat de psihologul D. s-au constatat tulburări de personalitate importante ale părţii vătămate.
S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor CJUE si CEDO, primează supremaţia dreptului european faţă de dispoziţiile legale naţionale, inclusiv faţă de cele constituţionale (Decizia CJUE nr. 2021 din 18.05.2021-Cauza C-83/19).
Când legea naţională contravine dreptului UE, CJUE reaminteşte că dreptul UE are supremaţie în faţa dreptului naţional şi că nicio instituţie, fie ea şi Curte Constituţională, nu poate trece peste aceasta (parag. 245).
Până acum era clar că judecătorul naţional poate aplica dreptul UE în mod direct. Această decizie devine însă una istorică, printr-o nouă putere dată judecătorului naţional: chiar dacă o lege este validată de Curtea Constituţională, dacă ea este contrară dreptului UE, judecătorul trebuie să ignore decizia Curţii Constituţionale, având obligaţia de a aplica direct textul european (para. 247). Judecătorul naţional va da propria soluţie în fiecare caz, fiind obligat să ţină seama de interpretarea oficială dată de CEDO. În acest sens, a făcut trimitere la cauza Flueras contra României.
Prin urmare, Curtea a considerat ca pronunţarea condamnării reclamantului fără audierea martorilor, deşi acesta fusese achitat de doua instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.
În probaţiune, contestatorul a solicitat emiterea unei adrese către Judecătoria Dej (unde a fost numit la data de 29.04.2014, în funcţia de judecător domnul E.) prin care să se comunice informaţii cu privire la depunerea jurământului de către acesta la data numirii în funcţia de judecător, având în vedere că din răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii nu a rezultat acest aspect.
Totodată, a solicitat încuviinţarea depunerii la dosar a raportului psihologic cu privire la inculpata A. din dosar nr. x/2019, (parte vătămată în prezentul dosar).
Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi în raport de principiile care reglementează soluţionarea căii de atac prev. de art. 426-432 din C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 426 alin. (1) din C. proc. pen.:
"Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă".
Prin contestaţia în anulare formulată, s-a invocat incidenţa cazului regăsit la lit. h), teza - când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de anulare şi de retractare care are ca scop înlăturarea erorilor de procedură. Ca atare, prin această cale de atac nu pot fi îndreptate erori de judecată, respectiv, erori referitoare la anumite chestiuni asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat efectiv.
Prevederile art. 420 alin. (4) din C. proc. pen. impun instanţei de apel obligaţia de a proceda la audierea inculpatului. Prin urmare, trebuie să depună diligenţe, să manifeste un orl activ, în vedere îndeplinirii acestei obligaţii. Acest rol activ, constă, în ipoteza în care inculpatului este prezent, în aceea de a-l informa pe inculpat cu privire la dreptul de a da sau nu da declaraţii şi a consecinţelor acestor opţiuni. Nu numai că această obligaţie este expres prevăzută de lege (art. 108 alin. (2) raportat la art. 83 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.), dar în lipsa rolului activ al instanţei de judecată, această garanţie fundamentală a procesului penal devine pur formală. Este formală pentru că devine de prisos, dacă inculpatul nu cunoaşte despre existenţa acesteia.
Analizând probele administrate, s-a constatat că inculpatul nu a dat declaraţie în faţa instanţei de apel, iar instanţa de apel nu i-a adus la cunoştinţă dreptul prevăzut la art. 83 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurare ce a rezultat atât din încheierile de şedinţă de la datele de 16.06, 14.07 şi 08.09.2020 cât şi din înregistrările şedinţelor de judecată.
Faptul că inculpatul a fost întrebat cu privire la cererile în probaţiune solicitate nu a complinit această lipsă, atât timp cât declaraţia inculpatului este mai mult decât un simplu mijloc de probă, respectiv o garanţie fundamentală a procesului penal.
Acordarea ultimului cuvânt nu acoperă, de asemenea, acest viciu, întrucât obiectul acestei audieri este diferit. Declaraţiile inculpatului luate în cursul cercetării judecătoreşti au vizat chestiuni de fapt, referitoare la acuzaţia adusă, pe când ultimul cuvânt are o importanţă preponderent procedurală, vizând poziţia inculpatului cu privire la faptă, probatoriu, şi concluziile formulate cu prilejul dezbaterii fondului. Ultimul cuvânt al inculpatului nu reprezintă deci o audiere, acesta neputând fi întrerupt sau întrebat.
S-a concluzionat că omisiunea instanţei de apel de a proceda la încunoştinţarea inculpatului cu privire la dreptul de a da declaraţie, iar mai apoi de a-l audia efectiv, a adus atingere prevederilor art. 108 alin. (2) din C. proc. pen.
Fiind vorba de o nulitate neprevăzută expres de art. 281 din C. proc. pen., sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, care este condiţionată de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. În cauza de faţă, inculpatului i s-a cauzat o vătămare, constând în aceea că nu şi-a putut exercita personal dreptul la apărare, prin darea unei declaraţii. Vătămarea nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea deciziei atacate, neexistând un alt mijloc procedural de remediere, vătămarea producându-se în ultimă instanţă.
Examinând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, Curtea a constatat următoarele:
Între persoana vătămată A. şi inculpatul B. a existat o relaţie din care a rezultat un copil, C.. Relaţia dintre cei doi părinţi nu a fost una paşnică, nici înainte de naşterea minorei, nici ulterior. Astfel, la data de 24.02.2017, împotriva inculpatului B. a fost emis un prim ordin de protecţie fiindu-i impuse obligaţiile de păstrare a unei distanţe minime faţă de persoana vătămată şi de a nu comunica cu aceasta, pe o durată de 6 luni .
La şase luni de la naşterea minorei, prin sentinţa civilă nr. 997/2018 pronunţată la data de 13.02.2018 de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/2018, a fost emis un al doilea ordin de protecţie pe durata unui termen de 6 luni, prin care inculpatul a fost obligat să păstreze o distanţă minimă de 100 metri faţă de persoana vătămată şi locuinţa acesteia din Cluj-Napoca, str. x A, jud. Cluj .
La data de 13.03.2018, inculpatul a pătruns în interiorul apartamentului persoanei vătămate, profitând de faptul că uşa apartamentului nu era închisă cu cheia.
Raportat la infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, Curtea, în acord cu instanţa de fond, a reţinut că, atât din declaraţiile părţii vătămate ("numitul B. s-a prezentat la domiciliul meu din Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj şi profitând de faptul că uşa de acces era închisă, dar neasigurată cu cheia, a pătruns în interiorul apartamentului şi, cu toate că i-am cerut să plece, a ignorat solicitarea mea, deşi cunoştea prevederile ordinului de protecţie" - dos.up) cât şi a martorilor indirecţi (martor F.:
"în legătură cu incidentul care face obiectul cauzei arăt că de la persoana vătămată am aflat că inculpatul s-a dus la uşa acesteia" - f.166 verso, dos.inst.fond; martor G.:
"despre ultimul incident arăt că persoana vătămată mi-a spus că inculpatul a mers la ea la uşă" -f.164, dos.inst.fond), dar şi a inculpatului (decl. inculpat dos.inst., f.149:
"recunosc că am încălcat ordinul de protecţie"), a rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 13.03.2018, inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
Astfel, Curtea a apreciat că solicitarea inculpatului de achitare în temeiul art. 16 lit. b), c) şi d) din C. proc. pen. este nefondată, deoarece fapta este prevăzută de legea penală (art. 32 din legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie), a fost săvârşită cu vinovăţie (inculpatul a recunoscut săvârşirea ei), există probe, anterior indicate, care demonstrează comiterea infracţiunii şi nu există nicio cauză justificativă sau de neimputabilitate.
Referitor la încetarea procesului penal pentru îndeplinirea termenului de prescripţie generală de 3 ani, pentru fapta prevăzută de legea 217/2003, Curtea a reţinut că modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în urma deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, este una de interpretare şi că doar actele de procedură care se comunică subiectului pasiv al procesului penal întrerup cursul prescripţiei penale, iar în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii în faţa instanţei, prescripţia răspunderii penale a fost întreruptă prin mai multe acte procedurale, aşa cum a reieşit din documentele prezente la dosar (inculpatul a fost citat, i s-au comunicat hotărârile/minutele, a participat la şedinţele de judecată, a fost audiat în faţa instanţei, etc...).
Prin decizia nr. 297/2018 Curtea Constituţională a decis:
"admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de H. si I. în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedura în cauză", din cuprinsul dispozitiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstitutională.
În lipsa parcurgerii considerentelor deciziei, care la rândul lor sunt obligatorii, tentaţia imediată ar fi aceea de a considera că din textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a fost înlăturată sintagma prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Aceasta numai aparent, pentru că înlăturarea aceste sintagme ar face textul în totalitate inaplicabil, cu consecinţa înlăturării instituţiei întreruperii prescripţiei răspunderii penale, posibilitate juridică pe care Curtea Constituţională ar fi putut-o conduce spre realitate juridică prin declararea neconstituţională a întregului alin. (1) din cadrul art. 155 din din C. pen.
Însă, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională soluţia legislativă privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, iar din lecturarea considerentelor deciziei a rezultat, în mod imediat obiectul dezbaterii conflictului constituţional şi implicit înţelesul neechivoc al dispozitivului. Curtea Constituţională a început discursul argumentativ şi l-a parcurs până la capăt, având în vedere următoarea dihotomie: actele de procedură se împart în două categorii, respectiv actele de procedură care se comunică subiectului pasiv al procesului penal şi actele de procedură care nu se comunică subiectului pasiv al procesului penal (par. 28 având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescriptiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen. Par. 31., pentru aceste motive, Curtea a reţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penal).
O astfel de dezbatere juridică nu ar fi avut niciun sens dacă deliberarea judecătorilor Curţii Constituţionale ar fi privit înlăturarea din textul legal a întregii sintagme prin orice act de procedură. Aşadar, lectura imediată a considerentelor deciziei prezintă şi măsura în care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional alin. (1) al art. 155 din C. pen., respectiv că textul este contituţional numai în măsura în care priveşte actele de procedură ce se comunică suspectului sau inculpatului. Dincolo de acest argument irefutabil, pentru a evidenţia în plus obiectul deliberării Curţii Constituţionale, este suficientă simpla lecturare a opiniilor separate. În prima opinie separată, semnată de către domnul judecător J. şi doamna judecător K. s-a arătat în concluzie că: este dreptul exclusiv al legiuitorului, în cadrul politicii penale a statului, de a stabili că îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză întrerupe cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, cu alte cuvinte de a lărgi sfera actelor de procedură care pot avea un asemenea efect. În a doua opinie separată, semnată de către doamna judecător L. s-a precizat în concluzie că: restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripţiei doar la cele care potrivit legii trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal afectează drepturile participanţilor la procesul penal menţionaţi mai sus (partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată).
Raportat la infracţiunea de violare de domiciliu, Curtea a reţinut următoarele: cu privire la temperamentul inculpatului, acesta a recunoscut că a mai avut un ordin de protecţie, cel din anul 2017, deoarece a avut un acces de furie prin care a spart uşa de la A. . Tot inculpatul, în cuprinsul aceleaşi declaraţii a amintit că, în trecut, a lovit-o pe fosta sa prietenă, M., fapt confirmat şi de persoana vătămată:
"cunosc faptul că şi fosta lui prietenă, N., a fost supusă, la rândul ei, unor tratamente similare, violente, aceasta fiind internată în spital cu fracturi la nivel maxilo-facial" . Martora G., în faţa instanţei de control judiciar, a relatat că, "la un moment dat, când exista un ordin de restricţie pe numele inculpatului, iar partea vătămată era gravidă în 3 luni, a observat că gravida avea vânătăi la nivelul urechii", moment la care martora a aflat de situaţia tensionată dintre cei doi părinţi, precum şi de faptul că inculpatul este o persoană violentă.
Martorele indirecte au explicat în declaraţiile lor că "partea vătămată se simţea timorată când era inculpatul în preajma sa…..nu mai dorea să aibă legături cu inculpatul considerând că acesta este un pericol atât pentru ea cât şi pentru fetiţă"; "în ceea ce priveşte pe persoana vătămată aceasta a trecut prin stări de panică şi teamă, iar uneori a petrecut noaptea la noi, fiindu-i frică să rămână singură în apartament, să nu intre inculpatul peste ea" (f.166 verso, dosar inst. fond, decl. martor F.).
Din mesajele schimbate între inculpat şi persoana vătămată, ulterior celui de-al doilea ordin de protecţie, a rezultat în mod clar că persoana vătămată nu dorea ca inculpatul să se afle în preajma sa:
"stai pe curu tău că oricum nu te las în casă şi sun direct la pol; nu, nu dragă, tu mergi direct în arest de aici; nu fă pe prostu pt că ai semnat un proces-verbal; ai restricţie până în august. Bun, pa şi la revedere" (mesaje din 03.03.2018, f.112-113 dos. up). La data de 13.03.2018, inculpatul a mers la domiciliul persoanei vătămate, fără ca aceasta să aibă cunoştinţă că urma să îi facă o vizită ("nu am fost chemat şi nu ştia că merg la ea" - decl. suspect, f.22, dos.up). "Ajuns la uşa persoanei vătămate, aceasta a încercat să închidă uşa, să împiedice intrarea acestuia în incinta apartamentului dar inculpatul a bruscat-o şi a reuşit să intre: am încercat să închid uşa, însă fără succes deoarece B. a pătruns în apartament, m-a prins cu putere de mână dreaptă şi de gât, apoi m-a împins" - f.11 verso, dos.up).
Or, din cele prezentate anterior, a rezultat în mod neechivoc că inculpatul nu a avut permisiunea persoanei vătămate de a intra în locuinţa acesteia în data de 13.03.2018.
Apărările inculpatului cu privire la motivul vizitei din data de 13.03.2018, el dorind să-şi viziteze fiica, nu a constituit un argument care să înlăture vinovăţia acestuia cu privire la infracţiunea de violare de domiciliu, deoarece acesta a pătruns fără drept în apartamentul mamei minorei, fără consimţământul acesteia, el însuşi recunoscând că nu a făcut demersuri pentru a i se stabili un program de vizită pentru minoră decât ulterior incidentului pentru care este judecat în prezenta cauză ("am făcut cerere de ordonanţă preşedinţială şi din câte îmi amintesc după data faptelor de care sunt acuzat" - f.149, dos. inst. fond).
În declaraţiile sale, persoana vătămată a relatat că inculpatul nu a vrut să plece din apartamentul ei până când aceasta nu i-a promis că vor mai discuta spre seară. Acest aspect a fost susţinut şi de martora G., în faţa instanţei de fond:
"atunci când persoana vătămată a solicitat părăsirea locuinţei, inculpatul a plecat sau a mai rămas în locuinţă ? Din câte ştiu eu nu a plecat imediat ci a mai rămas în locuinţă"., precum şi de martora F.:
"persoana vătămată i-a cerut să plece, inculpatul nu a vrut la început, după care, a adoptat o atitudine mai calmă şi în cele din urmă inculpatul a plecat" .
În faţa instanţei de apel, inculpatul a declarat că, "în dimineaţa zilei de 13 martie 2018, ora 08:45, înainte de a merge la serviciu, s-a deplasat la locuinţa persoanei vătămate cu scopul de a-mi vizita copilul, fără să o anunţe pe persoana vătămată pentru că avea prostul obicei de a-mi bloca numărul". Ceea ce inculpatul a denumit ironic un prost obicei, este de fapt o atitudine neechivocă a persoanei vătămate de a nu permite inculpatului să ia legătura cu ea, mai cu seamă că a solicitat şi emiterea unui ordin de protecţie. Acesta este contextul în care inculpatul a ajuns la locuinţa persoanei vătămate, în dimineaţa zilei de 13 martie 2018, în timp ce persoana vătămată îşi făcea toaleta. Inculpatul a declarat că persoana vătămată i-a permis să intre şi a intrat din nou în camera de baie, permiţându-i inculpatului să îşi vadă copilul. Inculpatul a constatat că fetiţa doarme şi nu a vrut să o deranjeze, aşa că s-a îndreptat spre uşa de ieşire din apartament, dar în holul îngust s-a intersectat cu persoana vătămată care ieşea de la baie, iar în acest context "am dat-o la o parte, deşi nu aş putea spune că mi-a blocat ieşirea". Ceea ce a descris inculpatul este un contact fizic cu persoana vătămată, pe care îl minimalizează voit, deşi din probe a rezultat că a avut un comportament violent atât în acea zi, cât şi anterior (împrejurare care a determinat emiterea ordinului de protecţie), iar în contextul relevat mai sus, o astfel de conduită a reprezentat o pătrundere, fără drept, în locuinţa persoanei vătămate şi apoi un refuz de părăsire a locuinţei, prin încălcarea ordinului de protecţie.
Astfel, Curtea a constatat că, din coroborarea probelor existente la dosar a reieşit că inculpatului i s-a solicitat de către partea vătămată să părăsească locuinţa acesteia, el refuzând acest lucru până în momentul în care aceasta i-a promis că vor discuta ulterior, în cursul acelei zile, persoana vătămată recurgând la acest mijloc pentru a-l îndepărta din locuinţă.
În vederea stabilirii duratei şi cuantumului pedepsei pentru infracţiunea de violare de domiciliu, ţinând cont de criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., Curtea a reţinut următoarele: inculpatul a profitat de diferenţa de forţe dintre el şi persoana vătămată, astfel că a reuşit să intre în locuinţa acesteia, deşi era conştient că nu are acest drept, i-a provocat persoanei vătămate o stare de temere care o resimte persoana vătămată şi în prezent, a refuzat la insistenţele victimei să părăsească domiciliul acesteia, a mai pătruns şi în anul 2017 prin spargerea uşii în incinta locuinţei victimei, şi-a nuanţat declaraţiile, prezentând diverse variante cu scopul de a minimiza efectele acţiunilor sale, inculpatul este tânăr, necăsătorit, nu are alţi copii minori în întreţinere cu excepţia minorei C., are profesia de economist, nu are antecedente penale. Raportat la starea de fapt şi la aspectele prezentate anterior, Curtea a apreciat că este necesară aplicarea unei pedepse de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 din C. pen. cu aplicarea art. 91 din C. pen.
Cu privire la acţiunea civilă, Curtea a constatat că principiul non reformatio in pejus este pe deplin aplicabil şi în rejudecarea apelului după anularea deciziei din apel, astfel încât a constatat că soluţia pronunţată de către instanţa de fond nu mai poate fi reformată.
Împotriva deciziei penale nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a formulat inculpatul B. o cale de atac intitulată "contestaţie".
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 15 aprilie 2022, fiind fixat termen de judecată la data de 10 mai 2022.
Prin cererea scrisă depusă la dosar, contestatorul a solicitat, în baza art. 4251 teza a II-a din C. proc. pen. şi art. 6 CEDO, admiterea prezentei contestaţii, desfiinţarea deciziei penale nr. 487/A/2022 şi, rejudecând admiterea apelului formulat, cu respingerea apelurilor declarate de Ministerului Public şi partea vătămată.
Astfel, a apreciat că prezenta contestaţie este admisibilă în conformitate cu art. 4251 teza a II-a din C. proc. pen., potrivit căruia calea de atac a contestaţiei poate fi exercitată în condiţiile în care legea penală română nu prevede măsuri explicite de contracarare a încălcărilor dispoziţiilor CEDO.
În susţinerea contestaţiei, a arătat că dreptul la un proces echitabil şi la o instanţă imparţială, dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori, precum şi principiul neînrăutăţirii situaţiei inculpatului în propria cale de atac au fost încălcate atât de către instanţa de fond, dar şi de instanţă de apel (doua apeluri în speţa de faţă), prin aceea că i s-a aplicat o pedeapsă al cărei termen de supraveghere cumulat este de peste 5 ani de zile, deşi în legislaţia penală, supravegherea poate fi dispusă până la 4 ani. Ca atare, a susţinut că, supravegherea comportamentului său excede termenului legal de 4 ani, fiind supus unor constrângeri, cum sunt restricţia dreptului de deplasare, controlarea comportamentului şi a mijloacelor de existenţă.
De asemenea, a precizat că principiul non reformatio in pejus a fost analizat în mod selectiv de către instanţele de apel doar cu privire la latura civilă. În acest sens, a solicitat să se constate că în ultimul paragraf al deciziei atacate, instanţa de apel a făcut menţiuni cu privire la acest aspect, însă nu i l-a aplicat în totalitate agravându-i situaţia în propria cale de atac, adică contestaţia în anulare şi apelul rejudecat.
Or, în opinia contestatorului, şi în căile extraordinare de atac trebuie respectat acest principiu fundamental de drept penal în absenţa căruia părţile ar fi descurajate, căi de retractare/reformare ce beneficiază iluzoriu de un control judiciar al cauzelor.
În continuare, a arătat că principiul ne bis in idem a fost încălcat prin faptul că au fost puse în executare două pedepse din care a fost executată munca în folosul comunităţii, perioada muncită (aproximativ 32 de ore muncite în cadrul Primăriei Cluj-Napoca, la Sala Polivalentă) a fost scăzută şi considerată ca executată de către instanţa de apel.
Un alt argument invocat în sprijinul afirmaţiei că nu a beneficiat de o judecată serioasă îl constituie împrejurarea că instanţa de apel nu a calculat iniţial, în mod corect, pedeapsa, aplicându-i un spor de 1/2 şi nu de 1/3. În acest sens, a solicitat să se constate că, atât la momentul judecării apelului, în anul 2020, cât şi în urma rejudecării apelului în anul 2022, a existat acelaşi "modus operandi", al instanţei, de greşeli aritmetice elementare de calcul, dar şi de cârpire rapidă şi devoalare a superficialităţii, împăienjenind hotărârea cu fracturi de logică şi surplus de hârtie.
Nu în ultimul rând, a mai precizat că instanţa de apel l-a considerat o persoană violentă fără să existe probe în acest sens sau vreo constatare factuală a vreunei urme de violenţă imputabile subsemnatului asupra presupusei persoane vătămate. Astfel, a făcut trimitere la ordonanţele de clasare emise în dosarele nr. x/2017 si nr. y/2017 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca cu privire la lipsa actelor de violenţă asupra presupusei persoanei vătămate.
Concluzionând, a susţinut că o soluţie de condamnare trebuie să se bazeze pe probe şi nu pe prezumţii. Or, instanţa de apel nu a analizat şi motivat probele existente în cauză, o altă instanţă de judecată l-a ignorat, deşi era prezent în sală şi nu i-a acordat cuvântul, în final, fiind pronunţată o hotărâre superficială, fără să beneficieze de un proces echitabil. Mai mult, a arătat că, deşi instanţa de fond nu a fost alcătuită conform legii, a fost singura instanţă care s-a aplecat asupra tuturor actelor din dosar.
Examinând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:
Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse la speţa dedusă judecăţii, se constată că inculpatul B. a declarat o cale de atac care nu este prevăzută de legea procesual penală şi, în consecinţă, este inadmisibilă.
Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu o cale de atac declarată de contestatorul B. (intitulată "contestaţie") împotriva deciziei penale nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2021.
Potrivit art. 4251 din C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
Hotărârea (decizia penală nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. x/2021) împotriva căreia inculpatul a declarat calea de atac este definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. ("Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel").
Din interpretarea dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., rezultă că legea procesual penală nu prevede calea de atac a contestaţiei împotriva deciziei penale nr. 487/A din data de 07 aprilie 2022, hotărâre care este definitivă şi a fost pronunţată în urma soluţionării apelurilor declarate în cauză împotriva senţinţei penale pronunţate de instanţa de fond, rejudecate după admiterea contestaţiei în anulare formulată de inculpatul B..
Prin urmare, calea de atac exercitată de inculpat nu poate fi calificată ca fiind contestaţie în sensul art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen. anterior menţionat.
Deopotrivă, calea de atac exercitată de către inculpatul B. nu poate fi calificată nici ca apel întrucât, dispoziţiile art. 408 alin. (1) din C. proc. pen., prevăd că pot fi atacate cu apel sentinţele, nu şi deciziile. Or, hotărârea atacată de inculpat este o decizie pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de apel şi este definitivă.
Astfel, cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite (Decizia nr. 99/2000, Decizia nr. 66/2001). În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că "Accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite", precum şi că Legea fundamentală "nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac [...], ci statuează prin art. 128 că «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii», iar art. 125 alin. (3) prevede că prin lege se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată" (Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996, şi Decizia nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1977).
De asemenea, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că "semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac".
Concluzionând, Înalta Curte reţine că împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Cluj, legea procesual penală nu prevede posibilitatea exercitării căii ordinare de atac a apelului sau a contestaţiei.
Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac formulată de contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 487/A din 07 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac formulată de contestatorul B. împotriva deciziei penale nr. 487/A din 07 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2021.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 10 mai 2022.