Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.11.2021 pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub numărul unic de dosar x/3/2021, reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., în contradictoriu cu pârâții A și B, a solicitat să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 145.446 lei, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la 16.02.2017 până la data plății efective; de asemenea, s-a pretins și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de ședință din data de 02.02.2022, Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat în favoarea Secției a VI-a Civilă a Tribunalului București competența de soluționare a cauzei.
La data de 06.05.2022, dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției a VI-a Civilă, sub numărul x/3/2021*.
Prin sentința civilă nr. 3274/22.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021*, Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți prin întâmpinările depuse și, în consecință, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată anterior evocată; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamanta să plătească pârâtului A suma de 2.975 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a luat act că pârâtul B va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva sentinței civile nr. 3274/22.12.2022, reclamanta Compania Națională „Poșta Română” S.A. a formulat apel.
Prin decizia civilă nr. 551A din 29 martie 2024, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională „Poșta Română” S.A.
Împotriva acestei decizii, reclamanta Compania Națională „Poșta Română” S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar.
În cuprinsul cererii formulate, recurenta a susținut, în sinteză, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ., atunci când a apreciat că pentru primul intimat-pârât, A, vinovat de concedierea nelegală a salariatului C, termenul de prescripție începe să curgă de la pronunțarea hotărârii în primă instanță în litigiul de dreptul muncii (sentința nr. 4349/25.04.2016), prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat provizorie, că este nelegală concedierea salariatului respectiv, deoarece momentul obiectiv stipulat de acest text de lege are în vedere modelul standard de diligență, iar nu prezumția irefragabilă de culpă a semnatarului deciziei de concediere, și, totodată, această dispoziție normativă nu trebuie aplicată izolat, ci prin raportare la prevederile art. 1532 C. civ., care consacră caracterul cert al prejudiciului.
Într-o altă critică recurenta a susținut, în esență, că o greșită aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ. a fost făcută de instanța de apel și în ceea ce-l privește pe cel de al doilea intimat-pârât, B, vinovat de neîntregirea patrimoniului său, prin neluarea măsurilor de recuperare a prejudiciului rezultat din concedierea nelegală a salariatului C, incorect apreciindu-se că termenul de prescripție începe să curgă de la data plății sumelor către salariatul concediat nelegal, respectiv de la 16.02.2017.
Recurenta, amintind dispozițiile art. 2019 alin. (l) C. civ., a arătat că, în situația intimatului B, momentul de la care aceasta putea să-și exercite dreptul material la acțiune, este momentul la care mandatarul nu și-a executat obligația și nici nu o mai putea executa, astfel încât, până la încetarea/revocarea mandatului, nu se poate vorbi de o neexecutare culpabilă.
Așadar, a opinat recurenta, nici la data de 25.04.2016, când s-a pronunțat sentința civilă nr. 4349, și nici la data de 16.02.2017, când s-a efectuat plata sumei de 145.446 lei, nu se poate susține cu temei că aceasta cunoștea prejudiciul și persoana vinovată de producerea lui.
Intimatul-pârât A a transmis întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.
Analizând memoriul de recurs și având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție va examina cu prioritate, potrivit art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 248 alin. (1) și art. 489 alin. (2) din același cod, excepția nulității recursului, invocată de instanță din oficiu:
Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.
În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.
Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.
În speță, deși recurenta a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate, apte a fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
Astfel, afirmația recurentei în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ., atunci când a apreciat că pentru intimatul-pârât, A, termenul de prescripție începe să curgă de la pronunțarea hotărârii în primă instanță în litigiul de dreptul muncii (sentința nr. 4349/25.04.2016), iar pentru cel de al doilea intimat-pârât, B, termenul de prescripție începe să curgă de la data plății sumelor către salariatul concediat nelegal, respectiv de la 16.02.2017, este o critică de netemeinicie, în condițiile în care prin susținerile formulate se aduc în dezbatere, în realitate, chestiuni legate de momentul de început al termenului de prescripție.
Observând criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanță în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție vizând o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
Totodată, susținerile recurentei prin care tinde a se arăta că prejudiciul nu este cert ca realizare, iar termenul de prescripție nu poate curge, că momentul obiectiv stipulat de art. 2528 C. civ. are în vedere modelul standard de diligență, iar nu prezumția irefragabilă de culpă a semnatarului deciziei de concediere, că, în situația intimatului B, momentul de la care aceasta putea să-și exercite dreptul material la acțiune, este momentul la care mandatarul nu și-a executat obligația și nici nu o mai putea executa, astfel încât, până la încetarea/revocarea mandatului, nu se poate vorbi de o neexecutare culpabilă, nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, aspecte de netemeinicie.
Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, acest tip de analiză fiind apanajul instanțelor devolutive.
Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului și la stabilirea situației de fapt.
Astfel, criticile recurentei care vizează probele administrate și situația de fapt sunt aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În speță, recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se considerații cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat menținerea soluției primei instanțe, ci aprecieri generale și factuale legate de stabilirea momentului de debut al termenului de prescripție.
Or, față de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În alți termeni, din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.
De altfel, susținerile recurentei se constituie într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea acesteia față de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.
Simpla indicare a unor dispoziții legale (ex: art. 2528 C. civ., art. 1532 C. civ., art. 2019 alin. (l) C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de Codul de procedură civilă, nu poate să atragă nicio analiză.
Așa fiind, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul.
În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimatul-pârât A, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenta-reclamantă Compania Națională „Poșta Română” S.A. la plata sumei de 3.570 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către acesta, potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la filele 59-60 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională „Poșta Română” S.A. împotriva deciziei civile nr. 551A din 29 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă.
Obligă recurenta-reclamantă Compania Națională „Poșta Română” S.A. la plata sumei de 3.570 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2024.