Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – Secția a II-a Civilă la 28.09.2022, reclamanta Asociația A a chemat în judecată pe pârâta Banca B S.A., prin Sucursala Craiova, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul ilicit al faptei pârâtei de a genera, fără acordul său, extrasele de cont pentru lunile mai și iunie 2014 și de a le comunica unor terțe persoane pentru a fi făcute publice și să oblige pârâta să-i plătească suma de 210.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și cheltuielile de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile necompetenței materiale a instanței, lipsei dovezii calității președintelui reclamantei de reprezentant legal, prescripției dreptului material la acțiune și lipsei de interes, în subsidiar, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
Prin încheierea din 14.02.2023, Tribunalul Dolj – Secția a II-a Civilă a respins excepțiile necompetenței sale materiale și lipsei dovezii calității de reprezentant legal a președintelui reclamantei și a unit cu fondul excepția lipsei de interes, iar la 28.03.2023, a unit cu fondul și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin sentința nr. 92/11.04.2023, Tribunalul Dolj – Secția a II-a Civilă a respins cele două excepții și acțiunea, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe, Asociația A a declarat apel.
Prin decizia nr. 510/14.11.2023, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale și a sumei de 5.325 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; a menținut celelalte dispoziții.
Banca B S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, cu consecința respingerii acțiunii.
În motivare, a arătat că instanța de apel nu a analizat apărările sale din întâmpinare referitoare la prescripție, ci numai motivele de apel ale reclamantei, care reprezentau doar explicații suplimentare față de soluția primei instanțe, apelul fiind, în realitate, nemotivat.
În opina sa, argumentul lipsei unei căi de atac proprii, vizând chestiunea prescripției, este nelegal, câtă vreme a fost invocată de către apelantă, fiind îndatorirea instanței, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, de a efectua o nouă cercetare judecătorească a fondului.
Recurenta a formulat critici vizând statuarea asupra temeiului juridic al acțiunii, arătând că, fiind în discuție eliberarea unui extras de cont bancar către o persoană neautorizată, operațiune ce vizează raporturile juridice dintre client și bancă, ar fi trebuit analizată incidența răspunderii civile contractuale, iar nu a celei delictuale. A subliniat că, nici în ipoteza reținută de instanțele devolutive, răspunderea sa nu a fost legal stabilită, nefiind dovedit niciunul dintre elementele cumulativ necesare, precum fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăția.
Sub aspectul prejudiciului, recurenta a susținut că nu s-a probat caracterul cert al acestuia, nici faptul că l-ar fi cauzat și a arătat că, în situația constatării unui prejudiciu cert și nereparat, se impunea stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptă și efectul produs; or, în speță, presupusa faptă de eliberare a unui extras unei persoane neautorizate nu a cauzat în mod necesar prejudiciul, cât timp denunțul ar fi putut fi făcut independent de prezentarea înscrisului respectiv.
Față de modul în care instanța de apel a evaluat întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale, autoarea căii de atac a conchis că au fost încălcate normele de drept material aplicabile acestei materii.
Prin motivul de recurs subsecvent, a criticat decizia atacată pentru vicii de motivare, apreciind că raționamentul judiciar nu este corect, căci premisele și argumentele reținute contrazic concluzia la care a ajuns curtea de apel.
Astfel, recurenta a susținut că decizia atacată a fost întemeiată pe o simplă deducție, fără să se demonstreze că a eliberat extrasele de cont unei persoane neautorizate.
Totodată, a imputat instanței aprecierea greșită asupra faptului că generarea unui extras de cont bancar înseamnă și listarea acestuia, deși cele două noțiuni nu definesc aceeași operațiune.
Evocând considerații doctrinare privind prezumțiile, recurenta a arătat că instanța de apel le-a dat eficiență, ignorând obligația legală de a proba, care incumbă celui care face o susținere, întrucât a apreciat inexactitatea răspunsurilor sale ca fiind o recunoaștere a faptei de a elibera extrasul de cont unei persoane neautorizate, împrejurare care transferă băncii, în mod nelegal, îndatorirea de a face dovada unui fapt negativ; totodată, a arătat că este imposibilă proba pretinsă de instanța de apel, de a prezenta dovada unei erori de sistem, izolate, petrecute în urmă cu 10 ani, în contextul în care actualizările ulterioare periodice au avut menirea de a înlătura astfel de deficiențe de funcționare. A subliniat că reclamantei îi revenea sarcina probei, putând să administreze orice dovezi, inclusiv audierea denunțătorului, care putea dezvălui calea care, eventual, a fost parcursă pentru obținerea extrasului bancar, însă proba nu a fost solicitată.
Ultimul motiv de recurs vizează chestiunea cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, care, potrivit recurentei, a stabilit greșit cuantumul lor, în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii, a cărei consecință legală era suportarea lor de către partea căzută în pretenții numai în limita pretențiilor admise.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
La 26.11.2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma art. 489 alin. (2) C. proc. civ.; în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.
Analizând cu prioritate această excepție, în baza art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În continuare, examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, reține că, prin memoriul său, autoarea căii de atac a formulat critici privind modul în care au fost analizate, în apel, susținerile și apărările părților prin prisma efectului devolutiv al căii ordinare de atac, cerințele răspunderii civile delictuale și chestiunea cheltuielilor de judecată.
Observând argumentele recurentei vizând obligația instanței de apel de a cerceta chestiunea prescripției doar pe baza observațiilor apelantei asupra acestei teme, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, având în vedere dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora ,,instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente din partea de hotărâre care a fost atacată”.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată prin întâmpinare de către pârâtă și respinsă de tribunal prin sentința apelată, iar calea devolutivă de atac a fost promovată doar de către reclamantă; ca atare, ea nu era îndreptată împotriva dispoziției date excepției prescripției, care îi era favorabilă.
Prin urmare, întrucât recurenta, în calitate de pârâtă în fața primei instanțe, care a invocat excepția prescripției, nu a apelat hotărârea primei instanței, nici măcar pe cale incidentală, ci a achiesat tacit la ea, nu se poate prevala de demersul celeilalte părți pentru a obține reevaluarea de către instanța de apel a temeiniciei mijlocului de apărare pe care l-a utilizat în primă instanță, dispoziția de respingere a excepției prescripției opunându-i-se cu autoritate de lucru judecat.
Aceeași dezlegare urmează a primi și criticile referitoare la stabilirea temeiului juridic al acțiunii, având în vedere că prima instanță a tranșat această problemă, reținând incidența răspunderii civile delictuale, necontestată de bancă prin promovarea unei căi de atac, eventual împotriva considerentelor sentinței.
Următorul set de argumente aduce în dezbatere vicii de motivare a deciziei atacate, dar și încălcarea regulilor probațiunii și a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, recurenta imputând curții de apel reținerea nelegală a întrunirii cumulative a cerințelor legale proprii acestui tip de răspundere.
Înalta Curte notează că, prin acțiune, reclamanta a pretins despăgubiri pentru prejudiciul cauzat imaginii sale, ca urmare a pretinsei fapte ilicite a pârâtei de a genera, fără acordul său, extrasele de cont aferente lunilor mai și iunie 2014 și de a le furniza unor persoane neautorizate, cu consecința folosirii lor pentru formularea unui denunț penal împotriva mai multor persoane, printre care și președintele Asociației A, privind săvârșirea unor fapte de corupție, cercetate în dosarul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție.
Printre considerentele reținute de curtea de apel, care a reformat hotărârea primei instanțe, relevante sunt cele potrivit cărora inexactitatea răspunsurilor intimatei (recurentă în etapa procesuală de față) confirmă că extrasele de cont au fost eliberate, iar conținutul adreselor din 23.07.2014 și 06.07.2017 (prin care pârâta a comunicat reclamantei că extrasul de cont a fost generat, dar originalul nu poate fi identificat în arhiva băncii) conduce la concluzia că acest document a fost generat în original, iar în lipsa unei dovezi care să demonstreze eroarea de sistem invocată de bancă și faptul că el nu ar fi fost listat niciodată, există premisele ca acesta să fi fost înmânat altei persoane decât celei autorizate de către reclamantă.
Totodată, instanța devolutivă de control judiciar a notat că, sub aspectul prejudiciului, reclamanta a invocat încălcarea secretului bancar de către pârâtă și lezarea imaginii și reputației sale, prin folosirea înscrisurilor într-un dosar penal, numele asociației fiind menționat în mod negativ în presă, ceea ce i-a cauzat reducerea semnificativă a sponsorizărilor. A mai stabilit că pârâta a acționat cu vinovăția cerută de lege, nefiind invocată vreo cauză care-i înlătură răspunderea, și a reținut îndeplinirea cerinței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, întrucât înscrisul a fost depus într-un dosar penal, conducând la cercetarea penală a președintelui asociației.
Aceste considerente reprezintă fundamentul motivării deciziei apelate.
În considerarea scopului prezentului demers judiciar, Înalta Curte ia act că art. 252-256 C. civ. reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, iar art. 257 din același cod stabilește că aceste norme de drept se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice. Desigur că persoana juridică nu poate solicita despăgubiri ca pretium doloris, precum persoana fizică, ci în baza dreptului său la reputație și la imagine, având deschisă calea unei acțiuni în daune materiale și morale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a autorului faptei ilicite culpabile în condițiile art. 1.349-1.350 C. civ.
Prin urmare, instanța de judecată sesizată cu astfel de pretenții are obligația de a examina în mod judicios, prin prisma probatoriului administrat, îndeplinirea condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, astfel încât fundamentul acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral să fie neîndoielnic.
În cauză, reclamanta a imputat pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite rezultând din nesocotirea obligației legale reglementate de dispozițiile art. 111 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006, potrivit cărora ,,Instituția de credit este obligată să păstreze confidențialitatea asupra tuturor faptelor, datelor și informațiilor referitoare la activitatea desfășurată, precum și asupra oricărui fapt, dată sau informație, aflate la dispoziția sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relațiile personale sau de afaceri ale clienților ori informații referitoare la conturile clienților - solduri, rulaje, operațiuni derulate -, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienții”, solicitând repararea prejudiciului de imagine suferit ca urmare a comunicării, de către bancă, către terțe persoane neautorizate, a unor extrase privind contul său bancar, aferente lunilor mai-iunie 2014.
Prima instanță, cercetând întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale, a reținut că reclamantei îi revine, în temeiul art. 249 C. proc. civ., sarcina probei, iar aceasta nu a făcut dovada existenței faptei ilicite; a notat că răspunsul băncii, din 23.07.2014, prin care a comunicat reclamantei că extrasul de cont aferent lunii iunie 2014 a fost listat eronat și se află la mapa clientului, precum și cel din 04.08.2017, potrivit căruia extrasul ar fi fost generat dintr-o eroare tehnică, fără a fi listat, nu demonstrează că acest document a fost eliberat și, cu atât mai puțin, că a fost predat unei persoane neautorizate. A mai reținut că nici împrejurarea depunerii extraselor de cont eferente lunilor mai-iunie 2014 în dosarul penal nr. x/P/2015 nu conduce la concluzia predării lor de către un angajat al băncii denunțătorului sau altei persoane, atât timp cât nu au fost administrate probe care să completeze această prezumție, în condițiile art. 329 C. proc. civ.
Contrar acestor statuări, în calea de atac devolutivă, curtea de apel, examinând același probatoriu administrat în fața primei instanțe, a reținut că inexactitatea răspunsurilor băncii conduce la concluzia că extrasele de cont au fost eliberate, această concluzie fiind întemeiată pe primele răspunsuri ale pârâtei, care a comunicat reclamantei ca extrasul aferent lunii iunie 2014 a fost listat, dar nu se cunoaște ce s-a întâmplat cu originalul, context în care îi poate elibera un duplicat. În susținerea raționamentului său, instanța de apel a înlăturat valoarea probatorie a răspunsului ulterior al băncii, prin care a comunicat că extrasul respectiv a fost generat dintr-o eroare de sistem, dar nu a fost niciodată listat, motivând că această împrejurare nu a fost dovedită, deși disfuncționalitatea sistemului putea fi probată prin imprimarea interfeței programului care afișa eroarea.
În consecință, curtea de apel a reținut că, o dată ce pârâta a recunoscut inițial că extrasul a fost listat și originalul nu se mai găsește, există premisele ca acesta să fi fost înmânat unei alte persoane decât celei autorizate de reclamantă, statuând astfel asupra săvârșirii faptei ilicite de către bancă.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, așa cum a invocat recurenta prin memoriul său, raționamentul instanței devolutive de control judiciar nesocotește regimul probațiunii în procesul civil.
Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului. În măsura în care reclamantul dovedește ceea ce pretinde, pârâtul trebuie să se apere, probând, la rândul său apărările formulate.
Dispozițiile art. 250 C. proc. civ. reglementează mijloacele de probă în procesul civil, stabilind că ,,Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege”.
Reclamanta a pretins săvârșirea de către pârâtă a faptei ilicite de generare a extraselor de cont aferente lunilor mai-iunie 2014 și de comunicare a acestora către persoane neautorizate și, revenindu-i sarcina, în baza art. 249 C. proc. civ., să facă dovada acestei susțineri, a solicitat proba cu înscrisuri și orice altă probă care va rezulta din dezbateri, dar a ales să își dovedească pretențiile numai pe baza înscrisurilor depuse la dosar.
În acest context, prima instanță a statuat că titulara demersului judiciar nu a demonstrat existența faptei ilicite imputate pârâtei, însă curtea de apel a reținut că există premisele ca extrasul să fi fost înmânat unei persoane neautorizate, și, pentru a-și justifica raționamentul, a imputat pârâtei lipsa dovezii faptului negativ că extrasele nu au fost listate, precum și a unor probe care să confirme eroarea de sistem invocată, împrejurare pe care, de altfel, reclamanta nu a contestat-o în mod argumentat și care ar fi putut fi, în aceste condiții, aptă să indice lipsa vinovăției băncii.
Aceste considerente relevă faptul că instanța de apel, în mod nelegal, a inversat sarcina probei, reținând obligația pârâtei de a demonstra că nu a listat extrasele de cont, pentru a putea combate susținerea reclamantei privind generarea lor și comunicarea către persoane neautorizate, deși reclamanta era cea care, cu prioritate, trebuia să probeze faptele imputate pârâtei.
Așa fiind, existența faptei ilicite a fost stabilită, în apel, în considerarea doar a unei prezumții judiciare, fără susținere consistentă în probatoriul administrat, iar deciziei atacate îi lipsește analiza reală a elementelor răspunderii civile delictuale.
În acest context, Înalta Curte atrage atenția că instanțele se pot întemeia pe prezumții judiciare numai atunci când ele au, conform art. 329 C. proc. civ., greutate și puterea de a naște probabilitatea – iar nu doar posibilitatea – faptului pretins.
Este fondată și critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora recurenta a fost obligată în apel, deoarece art. 453 alin. (2) C. proc. civ. se opune acordării lor integrale atunci când admiterea pretențiilor este doar parțială.
Având în vedere cele expuse mai sus, găsind întemeiate criticile analizate în precedent, care vor fi reîncadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia atacată și să trimită cauza spre o nouă judecată instanței de apel.
În rejudecare, instanța de apel va verifica, respectând regulile probațiunii, dacă reclamanta a dovedit fapta ilicită și prejudiciul și dacă se poate reține o legătură între acestea, care să angajeze, fără echivoc, răspunderea civilă delictuală a pârâtei, urmând să stabilească dacă extrasele de cont au fost generate și tipărite de bancă, iar în caz afirmativ, dacă au fost comunicate unei persoane neautorizate, indicând această persoană și numai ulterior, în ipoteza în care săvârșirea faptei este de netăgăduit, va proceda la cercetarea celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Banca B S.A. împotriva deciziei nr. 510/14.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2024.