Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 686 din data de 28 iunie 2024 pronunțată de Judecătoria Buzău, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și art. 335 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere.
În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și art. 337 C. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice.
În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 3 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din durata celeilalte, respectiv 5 luni închisoare, în final pedeapsa rezultantă fiind de 1 an și 8 luni închisoare.
În temeiul art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe o durată de 2 (doi) ani, calculat conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) C. pen., termenul de supraveghere urmând a se calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Conform art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-au impus inculpatului următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probațiune Buzău, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere s-a impus inculpatului obligația de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele faptelor sale.
În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus inculpatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 90 zile.
În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. și art. 96 C. pen., s-a dispus ca obligația de a presta o muncă în folosul comunității să se execute în cadrul Primăriei Comunei Stâlpu sau în cadrul Primăriei Municipiului Buzău, conform deciziei consilierul de probațiune dispusă în temeiul art. 51 alin. (1) rap. la art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013.
Conform art. 94 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca supravegherea executării obligațiilor să fie realizată de către Serviciul de Probațiune Buzău.
În temeiul art. 91 alin. (4) C. pen. și art. 404 alin. (2) Cod de procedură penală, s-a atras atenția inculpatului că nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse precum și săvârșirea unei alte infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere va atrage revocarea suspendării și executarea pedepsei în întregime.
În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A, care, la data de 08.09.2019, în jurul orei 03:30, fără a deține permis de conducere pentru nicio categorie de vehicule, a condus autoturismul marca (…), cu nr. de înmatriculare (…), pe drumurile publice din localitatea Stâlpu, jud. Buzău, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul fără permis de conducere, prev. și ped. de art. 335 alin. (1) C. pen.
De asemenea, s-a reținut că fapta inculpatului A, care, la data de la data de 08.09.2019, în jurul orei 03:30, a refuzat să se supună prelevării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută și pedepsită de art. 337 C. pen.
Împotriva aceste sentințe a declarat apel inculpatul A.
Prin decizia penală nr. 1063 din 30 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/200/2024, în baza art. 421 pct.1 lit. b C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul A (fiul lui (…) și (…), născut la data de (…) domiciliat în sat/comuna (...), jud. Buzău, CNP (...)) împotriva sentinței penale nr. 686 din data de 28 iunie 2024 pronunțată de Judecătoria Buzău.
Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul-inculpat la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei penale nr. 1063 din 30 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/200/2024 a declarat recurs în casație la data de 18 noiembrie 2024, inculpatul A.
În cuprinsul cererii de recurs în casație, inculpatul a susținut că au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, având în vedere că instanța de apel a constatat în mod greșit că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru cele două infracțiuni reținute în sarcina acestuia a fost suspendat în cursul urmăririi penale, pe perioada declarării pandemiei, generată de virusul respirator SARS-COV-2.
Astfel, instanța de apel a constatat că, în speță, după adoptarea Decretului Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României (decret prelungit ulterior prin Decretul Președintelui României nr. 240/14.04.2020) așadar, între data de 16.03.2020 și până la data de 14.05.2020, nu s-a efectuat în cauză niciun act de urmărire penală așa încât, în mod efectiv, a fost suspendat cursul termenului de prescripție a răspunderii penale prin intervenția situației epidemiologice de neprevăzut, ca efect al creșterii masive a numărului persoanelor infectate cu virusul SARS-COV-2.
Așa fiind, s-a apreciat că perioada cuprinsă între 16.03.2020 - 14.05.2020, nu poate fi inclusă în calculul termenului de prescripție a răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 335 alin. (1) și art. 337 C. pen., deoarece sunt incidente dispozițiile art. 156 alin. (1) teza a II-a C. pen., prin urmare, s-a constatat că nu este împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale pentru cele două infracțiuni.
Recurentul inculpat a susținut că raționamentul instanței de control judiciar este vădit eronat și a condus la aplicarea unei pedepse nelegale, întrucât, pe de-o parte, nu a existat nicio legătură între pandemia SARS-COV-2 și faptul că, timp de 2 luni, organele de anchetă penală, care s-au aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu au procedat la întocmirea unor acte de urmărire penală care nu impuneau prezența obligatorie a suspectului/inculpatului sau administrarea altor probe și, pe de altă parte, nu a existat la dosarul de urmărire penală nicio ordonanță/proces-verbal sau vreun altfel de înscris care să ateste o atare împrejurare care împiedica curgerea termenului de prescripție și justifica suspendarea acestuia pentru o anumită perioadă de timp.
Astfel, a susținut că termenul prescripției generale a răspunderii penale nu a fost suspendat, conform art. 156 C. pen. pe durata celor 60 de zile de stare de urgență din perioada 16 martie 2020 - 31 mai 2020, cu efectul prevăzut în art. 156 alin. (2) din același Cod, ca urmare a Decretelor Președintelui României nr. 195/2020 și nr. 240/2020 (aprobate prin Hotărârile Parlamentului României nr.3/2020 și, respectiv, nr. 4/2020).
În acest sens, a precizat că practica de specialitate și doctrina, în unanimitate și în acord cu Deciziile Curtii Constitutionale pronunțate sub acest aspect, au stabilit că decretele anterior menționate nu constituie dispoziții legale, art. 43 alin. (2) din primul decret și art. 64 alin. (5) din al doilea decret prevăzând suspendarea de drept pe durata stării de urgență numai în privința proceselor penale aflate pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedura în camera preliminară, cu excepțiile aferente.
Prin urmare, în opinia recurentului, cauzele aflate în cursul urmăririi penale nu au fost suspendate de drept pe durata stării de urgență, întrucât suspendarea ar fi trebuit dispusă de către organul de urmărire penală iar în speța dedusă judecății nu a fost emisă o astfel de ordonanță de suspendare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen.
După efectuarea comunicărilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul Secției penale, la data de la data de 26.11.2024, sub nr. x/200/2024.
Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., pentru termenul din data de 29 ianuarie 2025.
Raportul întocmit de către magistratul asistent desemnat în cauză a fost depus la dosar la data de 21 ianuarie 2025.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de A împotriva deciziei penale nr. 1063 din data de 30 octombrie 2024 a Curții de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/200/2024, din perspectiva dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal „Admiterea în principiu”, dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434 art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.
Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.
Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă că aceasta îndeplinește și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și 6 C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b și d C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele inculpatului (A), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1063 din data de 30 octombrie 2024 a Curții de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/200/2024), domiciliul, precum și semnătura părții.
Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, se reține prioritar faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.
Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
Astfel, dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin urmare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, respectiv în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală.
Procedând, în aceste coordonate de principiu, la verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată că, deși recurentul inculpat A și-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casație invocat.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție a răspunderii penale a fost suspendat în faza de urmărire penală pe durata pandemiei SARS COV-2.
Din modalitatea de reglementare a recursului în casație, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. doar acele nelegalități care afectează limitele și natura sancțiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii și măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor.
Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii și calificării ei juridice ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancționator.
Prin expresia „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt reglementate de textul de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei (sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, prin deciziile nr. 250/RC din 14 octombrie 2014, nr. 59/RC din 16 februarie 2017, nr. 381/RC din 05 octombrie 2017, nr. 255/RC din 30 iulie 2020, nr. 502/RC din 09 noiembrie 2021, nr. 457/RC din 11 octombrie 2022 etc.) și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond și/sau apel, dând acestei sintagme o interpretare mai largă decât cea din cuprinsul art. 187 C. pen.
Se observă, așadar, că susținerile recurentului inculpat potrivit cărora instanța de apel nu a constatat prescrise cele două infracțiuni reținute în sarcina acestuia, nu se circumscriu motivului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.), care, așa cum s-a arătat anterior, vizează doar aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, respectiv legalitatea pedepsei, iar nu temeinicia acesteia.
Deopotrivă, argumentele invocate nu pot fi circumscrise nici cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., respectiv ,,în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”, întrucât în cauză a fost pronunțată o soluție de condamnare a inculpatului A, iar nu de încetare a procesului penal.
Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casație, cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen. a fost invocat pur formal, cererea neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.
Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1063 din data de 30 octombrie 2024 a Curții de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/200/2024, nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, dispunând obligarea acestuia, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E:
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. 1063 din data de 30 octombrie 2024 a Curții de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/200/2024.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2025.