Deliberând asupra apelului declarat de persoana condamnată A;
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 178/F din data de 06.12.2024 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/2/2024, printre altele, s-a admis sesizarea nr. x/II-5/2024, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a recunoscut, în parte, sentința penală T202207121/05.05.2023 a Curții Coroanei din Preston, definitivă, prin care s-a dispus condamnarea numitului A(fiul lui (...), născut la data de (...)în com. Braloștița, jud. Dolj, CNP (...)) la pedeapsa de 13 ani și 3 luni.
S-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 13 ani și 3 luni închisoare.
Totodată s-a dispus emiterea unui mandat de executare, cu privire la pedeapsa de 13 ani și 3 luni închisoare, la data rămânerii definitive a acestei sentințe.
S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada în care persoana condamnată a fost arestată, precum și perioada executată, de la data de 02.02.2023 la zi.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că, prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 02.08.2024 sub nr. x/2/2024, s-a solicitat, recunoașterea sentinței emise de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și punerii în executare a acesteia, în procedura soluționării cererii de transferare a persoanei condamnate A într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 13 ani și 3 luni închisoare.
În acest sens, s-a constat că prin sentința nr. T202207121 din 05.05.2023 a Curții Coroanei din Preston, definitivă, A a fost condamnat la pedeapsă de 13 ani și 3 luni închisoare și o perioadă de extensie (supraveghere) de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor de viol, prev. de secțiunea 1 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003, de activitate sexuală a unui copil, prev. de secțiunea 9 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003, de cauzarea sau incitarea unui copil să se implice în activitate sexuală, prev. de secțiunea 10 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003 și de cauzarea sau incitarea unui copil să se implice în activitatea sexuală, prev. de secțiunea 10 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003.
În cuprinsul sesizării, cu privire la situația de fapt s-a reținut că, persoana condamnată, în perioada 1-31 martie 2019, cu intenție, a comis infracțiunea de viol, act sexual cu un copil și cauzarea sau incitarea unui copil să se implice în activitate sexuală, față de persoanele vătămate B, C și D.
În acest context, prima instanță a constatat îndeplinite condițiile prev. de Legea nr. 302/2004 republicată, hotărârea fiind definitivă și executorie, faptele pentru care persoana transferabilă a fost condamnată constituie infracțiuni și potrivit legii române și condamnatul sancționabil, acesta este cetățean român. Totodată s-a apreciat că din declarațiile date de către condamnat în fața autorităților din Marea Britanie rezultă îndeplinirea și a condiției consimțământului la transfer ( fila 3 din dosarul de transfer).
De asemenea, prima instanță nu a identificat niciunul dintre motivele de refuz sau de nerecunoaștere a hotărârilor.
Sub aspectul dublei incriminări, instanța de fond a constat că faptele reținute în sarcina condamnatului sunt incriminate ca infracțiuni și de legea penală a statului român, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de viol prev. de art. 218 C.pen.
Din verificările efectuate a rezultat că persoana condamnată nu a fost urmărită si judecată în România pentru faptele care fac obiectul sentinței penale pronunțate de autoritățile din Marea Britanie, că persoana condamnată nu este cercetată în România pentru faptele care fac obiectul sentinței penale pronunțate de instanțele belgiene și nici pentru alte fapte penale.
Curtea a constatat ca fiind îndeplinite și condițiile privind examenul de regularitate care intră în sfera atribuțiilor Ministerului Justiției și de asemenea constată că și procurorul a efectuat verificările prealabile sesizării instanței de judecată.
În continuare, prima instanță a notat că natura și durata pedepsei aplicate persoanei condamnate corespund cu natura și durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare celor reținute în sarcina acestuia, astfel că urmează să nu adapteze condamnarea.
Astfel, reținând îndeplinirea condițiilor prevăzute pentru recunoașterea sentințelor și transferarea persoanei condamnate, curtea de apel a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel persoana condamnată A, fără a motiva în scris calea de atac promovată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data 10 ianuarie 2025, când s-a stabilit termen pentru soluționare la data de 15 ianuarie 2025, termen la care s-au luat concluziile apărării persoanei condamnate și ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Examinând apelul formulat în cauză de persoana condamnată A, prin prisma criticilor invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, urmare retragerii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și dobândirii statutului de stat terț, în înțelesul dat acestei sintagme prin art. 136 alin. (2) lit. d din Legea nr. 302/2004, republicată, în materia transferului de persoane condamnate, procedurile în relația cu acest stat, demarate ulterior datei de 31.12.2020, sunt guvernate de Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 și Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificate atât de Regatul Unit, cât și de România (prin Legea nr. 76/1996 și Ordonanța Guvernului nr. 92/1999).
Așadar, în cadrul procedurilor de transfer declanșate în relația cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ulterior datei de 31.12.2020, cum este și cazul speței, se aplică Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 și Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, care au fost transpuse în legislația internă în Titlul V, Cap. II, Secțiunea 1-„Transferarea persoanelor condamnate, deținute în state terțe, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România” din Legea nr. 302/2004, republicată.
Prin urmare, recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești pronunțate de autoritățile judiciare britanice față de cetățeanul român A este condiționată, în speță, de îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. a - e) din Legea nr. 302/2004, republicată, obiectul procedurii fiind cel prevăzut de art. 141 alin. (3) din aceeași lege și nu cel prevăzut de art. 165 și urm. din Legea nr. 302/2004 (care vizează doar procedura de transfer a persoanelor condamnate, deținute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România), așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.
În raport cu aceste dispoziții, verificând sentința penală T202207121/05.05.2023 a Curții Coroanei din Preston, Anglia, privindu-l pe cetățeanul român A, Înalta Curte constată că aceasta este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române, fiind definitivă și executorie.
Prin hotărârea emisă de autoritățile britanice, cetățeanul român A a fost condamnat la o pedeapsă de pedeapsă de 13 ani și 3 luni închisoare și o perioadă de extensie (supraveghere) de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor de viol, prev. de secțiunea 1 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003, de activitate sexuală a unui copil, prev. de secțiunea 9 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003, de cauzarea sau incitarea unui copil să se implice în activitate sexuală, prev. de secțiunea 10 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003 și de cauzarea sau incitarea unui copil să se implice în activitatea sexuală, prev. de secțiunea 10 (1) din Legea infracțiunilor sexuale din 2003
Din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că, în procedura pendinte, sunt întrunite toate condițiile pentru admiterea cererii de recunoaștere și executare pe teritoriul României a hotărârii de condamnare pronunțată de autoritățile britanice, respectiv caracterul definitiv și executoriu al hotărârii, existența dublei incriminări (faptele comise de persoana condamnată A, în contextul faptic rezumat în hotărârea de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare britanice întrunesc, în mod obiectiv, conținutul constitutiv al infracțiunii de viol prev. de art. 218 C.pen., statutul condamnatului de cetățean român, precum și neincidența vreunuia dintre motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute de art. 142 din legea specială.
Referitor la condiția prevăzută de art. 142 alin. (1) lit. c din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte observă că, apelantul persoană condamnată A și-a exprimat consimțământul cu privire la transferarea și executarea pedepsei de 13 ani și 3 luni închisoare, aplicate prin sentința penală nr.T202207121 din 05.05.2023 a Curții Coroanei din Preston, într-un penitenciar din România, pentru a putea beneficia de sprijinul părinților și fratelui în vederea reabilitării, aspecte ce reies din conținutul raportului de anchetă socială dispus a fi efectuat în cauză de către instanța de fond. Sub același aspect se reține și faptul că, așa cum rezultă din actele dosarului, față de acesta s-a dispus și sancțiunea expulzării de pe teritoriul Marii Britanii astfel încât chiar și în situația în care nu și-ar fi acordat consimțământul cu privire la procedura pendinte, în cauză, ar fi fost incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) lit. b din Decizia - cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, conform cărora consimțământul persoanei condamnate nu este necesar atunci când aceasta este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România.
Totodată, din examinarea tuturor datelor existente în cauză, rezultă că persoanei transferabile i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, nu există date cu privire la pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleași fapte a persoanei condamnate în România și, în fine, nu există vreunul dintre cazurile de nerecunoaștere prevăzute de art. 142 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Astfel, Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune recunoașterea și executarea pedepsei în România, prevăzute de art. 140 - 142 din Legea nr. 302/2004 și de asemenea, că nu este incident în cauză niciunul dintre motivele de nerecunoaștere și neexecutare a unei hotărâri judecătorești străine, iar executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a apelantului persoană condamnată, având în vedere așa cum s-a arătat, faptul că acesta este cetățean român, cu domiciliul în România și că, în ceea ce îl privește, autoritățile britanice au luat măsura expulzării de pe teritoriul Marii Britanii.
Față de cele menționate, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. (1) lit. b C. proc. pen. raportat la art. 141 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală va respinge, apelul formulat de persoana condamnată A împotriva sentinței penale nr. 178/F din data de 06.12.2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/2/2024.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul persoană condamnată la plata sumei de 200, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1163 lei, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de persoana condamnată A împotriva sentinței penale nr. 178/F din data de 06.12.2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I Penală, în dosarul nr. x/2/2024.
Obligă apelantul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 1163 lei, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2025.