Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 05 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr.x/1/2024/a1 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen.
În esență, pentru a dispune astfel s-a reținut că la data de 16.08.2024, petentul A a formulat cerere de recurs în casație împotriva încheierii penale F/CP din data de 15 decembrie 2023 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2023, invocând cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (l) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., respectiv ”inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”
În anexa cererii de recurs în casație a fost depusă și cererea formulată de recurent cu privire la sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen.
S-a arătat că prin soluția legislativă cuprinsă în art. 434 alin. (1) C. proc. pen. sunt încălcate dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 art. 21 art. 24 alin. (1), art. 52 art. 53 art. 124 alin. (2), art. 129 din Constituție, art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție raportat la art. 6 din CEDO. De asemenea, s-a menționat că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu excepția invocată.
Prin intermediul excepției invocate, a criticat faptul că soluția legislativă reglementată de art. 434 alin. (1) C. proc. pen. restrânge nejustificat categoria hotărârilor penale definitive pronunțate pe fondul cauzei care pot fi atacate cu recurs în casație, așa cum sunt încheierile penale prevăzute de art. 341 alin. (8) C. proc. pen., pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, cu atât mai mult cu cât acestea nu pot fi atacate nici măcar pe calea apelului.
Petentul a menționat că art. 434 alin. (1) C. proc. pen. permite exercitarea recursului în casație împotriva hotărârilor penale care au parcurs două grade de jurisdicție, fond și apel, dar nu oferă această posibilitate în ipoteza acelor hotărâri pronunțate pe fond care au parcurs doar un grad de jurisdicție.
În susținerea cererii sale, a făcut trimitere la Decizia CCR nr. 208/2022 și a arătat că prin modul în care este reglementat art. 434 alin. (1) C. proc. pen. se creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, iar în concluziile orale a mai invocat și Deciziile CCR nr. 651/2017 și nr. 573/2018.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen., formulată de recurentul A, Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
S-a reținut că excepția a fost invocată de recurentul A într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în stadiul procesual al recursului în casație; acesta vizează încheierea penală din data de 15 decembrie 2023 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2023-încheiere prin care s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul A împotriva ordonanței din data de 12.12.2022 emisă în dosarul nr. x/D/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală.
De asemenea s-a reținut că, recurentul A a criticat faptul că printre hotărârile penale ce pot fi atacate cu recurs în casație nu este prevăzută și cea pronunțată în temeiul art. 341 alin. (8) C. proc. pen., iar prin excepția de neconstituționalitate invocată, se solicită reglementarea expresă a unor dispoziții favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că sunt inadmisibile excepțiile prin care s-ar proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.
Totodată, petentul a criticat faptul că finalitatea excepției de neconstituționalitate ar implica nu doar crearea unei norme legale care să permită atacarea cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, ci și a unei întregi proceduri corespunzătoare (de comunicare a recursului în casație declarat împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară raportat la instanța din care face parte, cazuri de casare proprii etc).
Pe de altă parte, în susținerea admisibilității cererii de sesizare petentul a adus ca argument că în situația altor hotărâri judecătorești ce nu puteau fi atacate cu recurs în casație, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate pe motive similare.
Înalta Curte a constatat însă că argumentul nu este exact, deoarece prin Deciziile CCR nr. 208/2022, nr. 573/2018 și nr. 651/2017 s-au declarat neconstituționale norme legale active care excludeau expres anumite soluții de la exercitarea recursului în casație:
-prin Decizia CCR nr. 208/2022 s-a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e C. proc. pen., care prevedeau că nu pot fi atacate cu recurs în casație soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
-prin Decizia CCR nr. 573/2018 s-a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. g C. proc. pen. care dispuneau că nu pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției;
-în fine, prin Decizia CCR nr. 651/2017 s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f C. proc. pen., potrivit cărora nu puteau fi atacate cu recurs în casație soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii.
Or, în ipoteza cererii de sesizare de față nu există o normă legală expresă de excludere a soluțiilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la exercitarea recursului în casație, care în eventualitatea neconstituționalității sale să atragă declararea ca admisibil a recursului în casație în care a fost ridicată excepția.
În fine, s-a apreciat că admiterea excepției nu ar avea vreo înrâurire în cauza în care a fost ridicată, ce are ca obiect soluționarea recursului în casație, pentru că recurentul a criticat o încheiere de cameră preliminară, invocând cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (l) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., respectiv ”inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal” , soluții ce nu se regăsesc în încheierea atacată.
Pe cale de consecință, prin încheierea recurată s-a constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile legale de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs petentul A.
Prin motivele de recurs, a solicitat să se constate că excepția formulată în cauză este admisibilă și în consecință să se dispună sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen.
Examinând recursul formulat în cauză de petentul A, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În cauză, se constată că în mod judicios prima instanță, examinând îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a se constata admisibilitatea cererii de sesizare invocată în cauză de petentul A, a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen. nu respectă condițiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât în concret, ceea ce se urmărește prin intermediul excepției invocate nu este înlăturarea vreunei neconcordanțe a textului cu Constituția, ci adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale, petentul fiind nemulțumit de faptul că printre hotărârile penale ce pot fi atacate cu recurs în casație nu este prevăzută și cea pronunțată în temeiul art. 341 alin. (8) C. proc. pen.
Astfel, instanța de control judiciar reține că, reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Verificând din această perspectivă solicitarea recurentului petent A de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că această cerere întrunește doar o parte din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestite cu soluționarea unei cauze, de către o persoană având calitatea de inculpat în speță și vizează un text de lege aflat în vigoare, care nu a fost anterior declarat neconstituțional în raport cu criticile formulate, însă nu îndeplinește cerința legăturii cu cauza.
Dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă, respectiv art. 434 alin. (1) C. proc. pen. reglementează hotărârile care pot fi atacate cu recurs în casație.
În opinia apărării recurentului-petent A, dispozițiile legale criticate, anterior menționate, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 art. 21 art. 24 alin. (1), art. 52 art. 53 art. 124 alin. (2), art. 129 din Constituție, art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție raportat la art. 6 din CEDO, deoarece recurentul nu poate exercita recurs în casație împotriva unei încheieri penale pronunțate în temeiul art. 341 alin. (8) C. proc. pen., deși această încheiere este definitivă și ar soluționa fondul cauzei.
Înalta Curte constată că prin excepția invocată nu se formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci se susțin aspecte care țin de adăugarea de noi prevederi în cuprinsul textului de lege pe care autorul excepției îl contestă, atribut care revine doar puterii legislative, nu și Curții Constituționale, care nu poate modifica, adăuga sau abroga prevederi legale.
Așa cum a fost formulată în cauza de față cererea de sesizare reiese că prin excepția invocată se critică reglementarea legiuitorului, mai exact recurentul a criticat o încheiere de cameră preliminară, invocând cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (l) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., respectiv ”inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”, soluții ce nu se regăsesc în încheierea atacată.
Așadar, recurentul A contestă conținutul reglementărilor legiuitorului din cuprinsul dispozițiilor legale ale art. 434 alin. (1) C. proc. pen., prin excepția invocată tinzându-se la modificarea textului de lege în sensul dorit de acesta.
În aceste condiții, în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate adăugarea la lege în sensul de a se prevedea posibilitatea formulării recursului în casație și împotriva încheierii pronunțate în cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen., situație care însă este atributul exclusiv al legiuitorului, excedând obiectului sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.
Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de către recurent în scopul și finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, se apreciază că excepția invocată nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluționarea cauzei.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că nu există motive de reformare a soluției primei instanțe din cuprinsul încheierii din data de 05 noiembrie 2024, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca urmare a constatării neîndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de petentul A.
Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) Cod de procedură penală, va obliga recurentul-petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A împotriva încheierii din data de 05 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr.x/1/2024/a1.
Obligă recurentul-petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2024.