Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14.02.2025 la Curtea de Apel Timișoara, petenții A, B, C, D, E și F au solicitat strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/30/2023 al Curții de Apel Timișoara – Secția penală.
În argumentare, petenții au susținut, sub un prim aspect, că dosarul care face obiectul prezentei cereri de strămutare, a fost disjuns din dosarul nr. x/30/2021* în care s-a pronuțat o soluție definitivă de condamnare, inculpații din cele două dosare fiind cercetați pentru aceleasi fapte.
Astfel, având în vedere soluția dispusă în dosarul nr. x/30/2021*, s-a apreciat că se impune strămutarea dosarului, întrucât, în sens contrar, în mod evident, se va dispune o soluție de condamnare definitivă și în dosarul a cărui strămutare se solicită.
În plus, au susținut că inculpatul G, în jurul căruia a fost construit dosarul nr. x/30/2021*, este soțul petentei E, fiul petentei C și prietenul petenților B, A și F, astfel că, prin raportare la aceste legături între părțile cercetate în cele două dosare penale aflate pe rolul Curții de Apel Timișoara, s-a apreciat că se impune soluționarea cauzei de către o altă instanță de judecată.
Totodată, au precizat că, deși la momentul soluționării dosarului în primă instanță de către Tribunalul Timiș, au sesizat Curții de Apel Timisoara pericolul și iminența condamnării inculpaților, această din urmă instanță, prin sentința penală nr. 150/30.05.2024, pronunțată în dosarul nr. x/59/2024, a respins cererea de strămutare ca nefondată. În esență, s-a subliniat faptul că în motivarea solicitării anterioare de strămutare, s-a invocat împrejurarea că inculpații din cele două dosare penale sunt cercetați pentru aceleași fapte, acestora imputându-le-se o coparticipare procesuală, precum și același prejudiciu, dosarele fiind într-o strânsă legătură, iar opinia Tribunalului Timiș fusese deja exprimată, însă, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința penală nr. 150/30.05.2024, pronunțată în dosarul nr. x/59/2024, a respins cererea de strămutare formulată, apreciind nefondate criticile formulate.
În susținere, s-a atașat decizia penală nr. 1091/20.12.2024, pronunțată în dosarul nr. x/30/2021* de Curtea de Apel Timisoara, precum și Sentința Penală nr.150/30.05.2024, pronunțată în dosarul nr. x/59/2024 de Curtea de Apel Timișoara.
Totodată, petenții au transmis la dosar o cerere de completare a motivelor de strămutare, în sensul reținerii, dincolo de motivele deja evocate în cererea introductivă, și a motivului existenței unei suspiciuni rezonabile că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, prev. de art. 71 C. proc. pen.
În dezvoltarea acestui motiv, au susținut că premisele sintetice ale judecații și cererii de strămutare sunt acelea că între cauza de față și cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/30/2021*, există o asemănare totală în privința dezlegării unei chestiuni juridice esențiale în ambele cauze, anume întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale celor două infracțiuni imputate inculpaților, respectiv accesarea subvențiilor aferente anilor 2017 și 2018, incriminată de art. 18 indice 1 din Legea 78/2000.
Dincolo de relațiile dintre inculpați și între dosare, s-a apreciat că există o împrejurare ce pune o serioasă presiune asupra instanței de apel, în privința dezlegării principalei apărări formulate de către inculpații din cauza pendinte, respectiv aceea că faptele ce formează obiectul judecații nu sunt prevăzute de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate ale laturii obiective stabilite de norma de incriminare.
Astfel, petenții, prin apărător ales, au invocat faptul că, în apelul formulat împotriva sentinței de condamnare, au solicitat aprecierea asupra incidenței temeiului de achitare prevăzut de art. 16 lit.b), prima teza C.proc.pen. Acest temei de achitare a fost invocat și în fața instanței de apel, în dosarul de bază, antecitat și a fost respins, apreciindu-se că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale celor două infracțiuni.
Astfel, au solicitat să se constate că faptele, în materialitatea lor, sunt identice, respectiv atât inculpații din prezenta cauză, cât și inculpații din cauza soluționată definitiv, sunt acuzati de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 18 ind. 1 sub același coordonate factuale, obiective, anume că au solicitat subvenții folosind înscrisuri false privind vârsta și gestația animalelor, că nu erau fermieri, că nu au crescut animalele la adresa codului de exploatație, că alte persoane s-au ocupat de creșterea acestora, iar între cele două dosare, sub aspectul laturii obiective a infracțiunilor prevăzute de art. 18 indice 1 nu există deosebiri de esență sau de nuanță. Practic, se pune problema unei veritabile participații penale la aceeași faptă a tuturor inculpaților din cele două dosare, disjungerea și judecarea lor separată făcându-se din considerente pur administrative.
Totodată, s-a susținut că interdependența faptelor dintre cele două dosare este una totală sub aspectul faptelor și condițiilor laturii obiective, iar în dosarul din care a fost disjuns dosarul care face obiectul cererii de strămutare, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat o soluție definitivă, reținând întrunirea elementelor laturii obiective ale infracțiunilor și dezlegând definitiv o chestiune ce reprezintă una din principalele problematici cu care a fost sesizata instanța și în prezentul dosar, anume daca acele fapte sunt sau nu infractiuni.
Concluzia este aceea că două complete de judecată ale aceleiași Curți de Apel vor pronunța hotărâri în dosare diferite dar vizând exact aceleași fapte în materialitate lor, cu mențiunea că, în prezent, unul din complete a statuat deja cu titlu definitiv asupra existenței caracterului penal al acestor fapte.
Rezultatul este acela că în prezentul dosar, completului de judecata i se cere sa rezolve o chestiune deja tranșată definitiv de către un alt complet al aceleiași instanțe, iar situația în fața căreia este pus completul de judecată în dosarul pendinte este următoarea: să pronunțe o soluție similară, privind aceleași fapte, comise de inculpați ce fac parte din aceeași familie (soț, soție și mamă), ”confirmând” soluția celuilalt complet de judecată sau să pronunțe o solutie contrară, reținând că faptele, în materialitatea lor, nu întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii reclamate. În acest caz rezultatul va fi acela că două hotărâri definitive ale judecătorilor ce aparțin aceleiași instanțe, privind aceleași fapte, două hotărâri imposibil de conciliat.
Chiar dacă este fără dubiu că soluția celuilalt complet nu poate fi opusă completului pendinte, decât cu titlu de practica judiciară, a susținut că nu se poate nega faptul ca instanța este pusă în fața unei probleme ce pune sub o prezumată presiune imparțialitatea sa.
Concluzionând, a susținut că instituția strămutării nu este reglementată doar în favoarea justițiabilului, și/sau pentru ca societatea să nu aibă vreun dubiu asupra imparțialității actului de judecată, ci are și menirea ”descărcării” judecătorilor aceleiași instanțe de presiunea și influența la care pot fi supuși, datorită unor chestiuni și influențe ce sunt în afara actului de judecată propriu-zis, dar care pot pune sub semnul echivocului sau chiar dezechilibra neutralitatea magistraților judecători și pronunțarea unei soluții în afara oricărei influențe externe. *
2. Cererea a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19.02.2025, fiind înregistrată, pe rolul Secției penale, sub nr. x/1/2025, cu termen de judecată la data de 12 martie 2025.
La data de 04 martie 2025, Curtea de Apel Timișoara a transmis informațiile prevăzute de art. 73 alin. (3) C. proc. pen., în cuprinsul cărora a comunicat, în esență, că motivele invocate în cerere nu sunt de natură să justifice strămutarea cauzei la o altă instanță.
Astfel, Curtea de Apel Timișoara a susținut că aspectele invocate de petenți sunt inerente situațiilor în care se dispune de către organele de urmărire penală măsura disjungerii și sesizarea instanței de judecată prin două sau mai multe rechizitorii, nefiind specifice cauzei a cărei strămutare se solicită. Simplul fapt că instanța a pronunțat o soluție definitivă în cauza din care a fost disjuns dosarul petenților, nu conduce automat la o suspiciune de imparțialitate a judecătorilor câtă vreme răspunderea penală este personală și nu se indică aspecte ce decurg din modul de derulare al procesului după sesizarea instanței de apel.
Mai mult, s-a susținut că petenții au solicitat atât în fața Tribunalului Timiș, cât și în fața Curții de Apel Timișoara, chiar judecarea celor două cauze de către același complet de judecată, prin reunirea lor, pentru ca mai apoi să considere că odată pronunțată o soluție în primul dosar, nu s-ar mai asigura condiții de imparțialitate.
De asemenea, s-a susținut că în vederea asigurării cerinței de imparțialitate și a unui proces echitabil, a fost admisă declarația de abținere a unuia dintre judecătorii care au pronunțat decizia penală nr. 1091/20.12.2024, în dosarul nr. x/30/2021*.
Deopotrivă, Curtea de Apel Timișoara a comunicat că, în cadrul acestei instanțe, sunt asigurate toate condițiile pentru buna desfășurare a procesului penal și soluționarea legală a cauzei, cu asigurarea garanțiilor privind obiectivitatea și imparțialitatea tuturor judecătorilor instanței.
**********************************************************
Analizând cererea de strămutare formulată petenții A, B, C, D, E și F, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 71 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție „strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.”
Strămutarea este, prin urmare, un remediu procesual prin intermediul căruia, în mod excepțional, judecarea unei anumite cauze penale este luată din competența unei instanțe și dată spre soluționare unei alte instanțe din aceeași categorie și de același grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra lipsei de obiectivitate și imparțialitate a tuturor judecătorilor ce o compun.
Referindu-se la conceptul de imparțialitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta se definește prin „absența prejudecăților sau a părerilor preconcepute”. În acest context, s-a decis că imparțialitatea trebuie apreciată atât din punct de vedere subiectiv, luându-se în considerare convingerile sau interesele personale ale unui anume judecător într-un anume caz, cât și potrivit unui test obiectiv, care stabilește dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (Cazul Piersackvs Belgia, hotărârea din 1 octombrie 1982).
Demersul obiectiv a fost explicat de CEDO în sensul că ceea ce trebuie asigurat este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire publicului (Fey vs. Austria). În aplicarea acestui test, opinia părții în cauză cu privire la imparțialitatea instanței este importantă, dar nu decisivă. Imparțialitatea obiectivă constă „în a pune problema dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile justifică suspectarea imparțialității acestuia din urmă.” (Cazul Hauschildt vs Danemarca).
Examinând, în aceste coordonate de principiu, împrejurările invocate în speță drept temeiuri ale cererii de strămutare, respectiv faptul că instanța pe rolul căreia se află dosarul a cărui strămutare se solicită a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă în dosarul nr. x/30/2021*, din care a fost disjunsă prezenta cauză, apreciindu-se că soluția va fi aceeași și în cauza pendinte prin raportare la obiectul judecății și la legăturile dintre părți, Înalta Curte constată că împrejurările invocate nu sunt de natură să afecteze obiectivitatea și imparțialitatea judecătorilor de la instanța învestită cu soluționarea cauzei a cărei strămutare se solicită.
Astfel, Înalta Curte constată, prioritar, că simpla referire la soluția dispusă într-un alt dosar al aceleiași instanțe din care a fost disjuns dosarul care face obiectul prezentei cereri de strămutare, fără indicarea unor circumstanțe concrete care să contureze o bănuială cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor unei instanțe, nu poate constitui temei pentru admiterea unei cereri de strămutare, atât timp cât răspunderea penală are caracter personal.
Deopotrivă, Înalta Curte apreciază că modul în care instanța de apel a soluționat dosarul nr. x/30/2021*, în sensul pronunțării unei soluții de condamnare, nu poate atrage sancțiunea lipsei de obiectivitate a tuturor judecătorilor din cadrul Curții de Apel Timișoara cu privire la soluționarea dosarului a cărui strămutare se solicită, întrucât aceste motive nu se încadrează în temeiurile prevăzute de art. 71 C. proc. pen. și nu conduc la strămutarea cauzei.
De asemenea, din informațiile transmise de Curtea de Apel Timișoara, se constată că, în vederea asigurării cerinței de imparțialitate și a unui proces echitabil, unul dintre judecătorii care au făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia penală nr. 1091/20.12.2024 în dosarul nr. x/30/2021*, a uzat de instituția abținerii, declarația acestuia fiind admisă.
Astfel, în urma analizei argumentelor invocate de petenți, dar și a informațiilor furnizate de către Curtea de Apel Timișoara, Înalta Curte apreciază că nu au fost evidențiate aspecte din care să rezulte că imparțialitatea judecătorilor Curții de Apel Timișoara – Secția penală ar putea fi știrbită, iar la nivelul acestei instanțe nu există un climat neprielnic sau o ambianță defavorabilă desfășurării normale a procesului penal.
Se reține că imparțialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, iar punctul de vedere al persoanei interesate nu joacă un rol determinant, ci trebuie să fie justificat în mod obiectiv (cauza Aleksandr Nikolayevich Ovcharenko v. Ucraina).
Cu alte cuvinte, pentru a determina existența, într-un anumit caz, a unui motiv întemeiat cu privire la lipsa de nepărtinire a unei instanțe, punctul de vedere al celui care se îndoiește de imparțialitate trebuie luat în considerare, dar acesta nu joacă un rol decisiv, factorul determinant constând în a ști dacă această teamă este justificată în mod obiectiv. (cauza Ferrantelli si Santangelo contra Italiei).
În acest sens, Înalta Curte constată că modalitatea de soluționare a dosarului petenților sub aspectul soluției care urmează a fi pronunțată – și care constituie obiectul nemulțumirii acestora, nu poate fi evaluată în procedura prevăzută de art. 73 C. proc. pen. prin prisma criteriilor de imparțialitate și obiectivitate prevăzute de lege.
Astfel, deși există o legătură între cele două cauze, care de altfel au făcut obiectul unui singur dosar, ulterior dispunându-se disjungerea, simplul fapt că instanța a pronunțat o soluție definitivă în cauza din care a fost disjuns dosarul care face obiectul prezentei cereri de strămutare, nu conduce la o suspiciune de imparțialitate tuturor judecătorilor din cadrul instanței atât timp cât, astfel cum s-a menționat anterior, răspunderea penală are caracter personal, fiecare persoană răspunzând pentru consecințele actelor sale.
Motivele temeinice care ar justifica strămutarea sunt altele decât cele care constituie modalitatea de soluționare a unor cauze, administrarea probelor sau soluțiile dispuse, fiind vorba despre atitudini, comportamente, calități ale părților care nu pot fi încadrate strict în niciunul dintre cazurile de recuzare, dar care vădesc existența unei lipse de obiectivitate și imparțialitate, reflex al influenței exercitate de climatul în care se desfășoară procesul penal.
Pentru a justifica însă admiterea cererii de strămutare, astfel de conduite trebuie să rezulte din date obiective verificabile, care să permită, în mod rezonabil, decelarea măsurii în care ele sunt rezultatul anumitor împrejurări ale cauzei.
În acest sens, Înalta Curte reține că, supunând controlului de constituționalitate a posteriori dispozițiile art. 71 C. proc. pen., Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 438/2016 (publicată în M.Of., Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016) a statuat că în cazul strămutării unei cauze penale, suspiciunea rezonabilă presupune existența unor date sau informații referitoare la împrejurările cauzei sau la calitatea părților, de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că imparțialitatea judecătorilor este afectată.
Ca urmare, simpla părere sau supoziție, chiar dacă este susținută de buna-credință, nu poate fi confundată cu suspiciunea rezonabilă, aceasta trebuie să se bazeze pe fapte sau împrejurări care să permită conturarea unui grad de probabilitate cuantificabil, acela de a convinge un observator obiectiv și imparțial că imparțialitatea judecătorului este afectată.
În ceea ce privește motivul vizând existența unei suspiciuni rezonabile că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, prin raportare la faptul că există o împrejurare ce pune o serioasă presiune asupra instanței de apel, în privința dezlegării principalei apărări formulate de către inculpații din cauza pendinte, respectiv aceea de a aprecia dacă faptele ce formează obiectul judecații sunt prevăzute de legea penală, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat.
Astfel, instanțele de judecată au obligația de a efectua un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, independent de soluțiile pronunțate în alte cauze.
Deopotrivă, instanțele au obligația de a stabili starea de fapt avută în vedere, încadrarea juridică, precum și incidența unor eventuale cazuri de împiedicare a punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale în baza actelor și lucrărilor dosarului respectiv.
Totodată, se impune precizarea că toți judecătorii sunt obligați prin prevederile Codului deontologic să decidă în mod obiectiv și liberi de orice influențe asupra cauzelor repartizate, or, aceștia nu pot deroga de la această obligație profesională decât în cazurile expres și limitative prevăzute de lege.
Anticiparea soluției de către petenți prin prisma faptului că, la nivelul aceleiași instanțe, a mai fost pronunțată o soluție într-o altă cauză având același obiect, chiar și într-un dosar din care a fost disjuns dosarul care face obiectul judecății, nu justifică strămutarea cauzei, nefiind indicate motive care să se încadreze în temeiurile prevăzute de art. 71 C. proc. pen.
Curtea Europeană a hotărât că, în privința imparțialității obiective a judecătorului, aparențele au un rol decisiv, limitele lor fiind stabilite de jurisprudența instanței europene, în raport de împrejurările concrete ale cauzelor.
Concluzionând, în contextul celor expuse, nu se pot reține elemente de natură să conducă la existența vreunei îndoieli asupra imparțialității și obiectivității judecătorilor învestiți cu soluționarea cauzei sau la concluzia că la nivelul Curții de Apel Timișoara nu ar exista condiții pentru desfășurarea unui proces echitabil.
Pentru considerentele prezentate, în contextul informațiilor transmise conform art. 72 alin. (6) C. proc. pen. și în lipsa altor împrejurări de fapt verificabile, care să coroboreze afirmațiile petenților din prezenta cauză, simpla susținere că judecătorii din cadrul Curții de Apel Timișoara nu ar putea da dovadă de obiectivitate și imparțialitate prin prisma soluției anterioare dispuse într-un alt dosar, nu poate constitui un motiv temeinic de strămutare.
Ca atare, în baza art. 74 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea formulată de petenții A, B, C, D, E și F privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/30/2023 al Curții de Apel Timișoara – Secția penală.
Având în vedere soluția pronunțată în cauză, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petenții la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca nefondată, cererea formulată de petenții A, B, C, D, E și F privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/30/2023 al Curții de Apel Timișoara – Secția penală.
Obligă petenții la plata sumei de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2025.