Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.11.2022, sub numărul de dosar x/2/2022, reclamanta S.C. A SRL a formulat contestație împotriva Rezoluției de Clasare nr. 1738/23.09.2022 și a Rezoluției nr. C22-1482/17.10.2022 prin care i-a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare prin intermediul căreia a solicitat: admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 661 din 6 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A SRL, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii, cu consecința admiterii contestației formulate.
În motivarea recursului, a arătat că, în prezenta cauză, inspectorii judiciari au efectuat o verificare incompletă și superficială raportat la aspectele semnalate, nefiind de natură a satisface criteriul suficienței stabilirii existenței indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare de către doamna judecător.
Ulterior, instanța de fond a menținut cele reținute de inspectorii judiciari, lipsind hotărârea pronunțată de o motivare proprie și pertinentă, împrejurare ce atrage nelegalitatea acesteia.
Totodată, prin menținerea celor două rezoluții atacate și prin netrimiterea dosarului în vederea completării verificărilor necesare în vederea constatării unei abateri judiciare, instanța de judecată a încălcat toate dispozițiile legale indicate.
A susținut recurenta că importanța deosebită a verificării temeinice a situației sesizate și a pronunțării unei soluții juste și legale rezidă în vătămarea deosebit de gravă adusă recurentei prin reaua-credință manifestată de dna judecător din cadrul Tribunalului Brașov.
În cadrul rezoluției de clasare nu este prezentată în concret nici situația de fapt și nici rezultatul verificărilor cu privire la aspectele concrete indicate în sesizare. Din cuprinsul rezoluției se poate observa că inspectorii s-au mărginit a prezenta împrejurarea că hotărârea pronunțată de dna judecător nu este definitivă și că împotriva acesteia recurenta are deschisă calea procesuală a apelului.
Deși s-a subliniat că aspectele reclamate nu se referă la soluția pronunțată în cauză, ci la modalitatea efectivă în care recurentei i-a fost îngrădit accesul la justiție, astfel cum a prezentat pe larg în cuprinsul sesizării, instanța de fond s-a rezumat la a prelua întocmai aceste susțineri ale inspectorilor judiciari, lipsind de orice motivare hotărârea recurată.
A mai arătat recurenta că reaua-credință a dnei judecător, reliefată de maniera în care a aplicat dispozițiile legale, respingând probe imperios necesare pentru a se putea afla adevărul în dosar, aspect care a dus la încălcarea drepturilor procesuale ale recurentei, constituie o chestiune distinctă de criticile formulate pe calea apelului.
Atât inspectorul judiciar, cât și instanța de fond s-au limitat la a prezenta o serie de considerațiuni de ordin general privind activitatea inspecției judiciare, a instanței de control și funcționarea sistemului instanțelor de judecată, fără a analiza în ce măsură aspectele sesizate în concret pot întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.
În concluzie, a apreciat recurenta că maniera în care a procedat instanța de fond este nelegală, prin prisma faptului că lipsește hotărârea pronunțată de orice motivare, precum și prin prisma faptului că încalcă dispozițiile de drept material avute în vedere în cuprinsul contestației, aspecte ce conduc la necesitatea casării sentinței.
4. Apărările intimatei
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 1738/23.09.2022 și a Rezoluției nr. C22-1482/17.10.2022 prin care i-a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare prin intermediul căreia a solicitat admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.
Soluționând cauza, curtea de apel a respins acțiunea ca neîntemeiată, recurenta-reclamantă invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Cât privește incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că instanța de fond a procedat la analiza cauzei, indicând aspectele de fapt și temeiurile de drept pe baza cărora și-a format opinia juridică.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Acestea pot fi analizate grupat, iar răspunsul poate fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.
Astfel, referitor la criticile recurentei-reclamante vizând analiza superficială a actelor și lucrărilor dosarului, respectiv neanalizarea motivată a tuturor argumentelor și temeiurilor legale invocate în fața primei instanțe, Înalta Curte arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părților, ci să examineze în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, în considerentele hotărârii urmând să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.
Din această perspectivă, critica formulată de recurentă este neîntemeiată, deoarece hotărârea prin care instanța a soluționat cauza în fond răspunde argumentelor decisive care conduc la o soluție în acord cu considerentele, astfel încât să rezulte construcția logico-juridică care a stat la baza formării convingerii instanței. Sentința civilă recurată nu a fost dată cu nesocotirea obligației legale a judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor avute în vedere de instanța de judecată.
Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.
Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție.
Totodată, susținerile recurentei în sensul că hotărârea ar fi superficial motivată, întrucât prima instanță a preluat argumentele pârâtelor sunt nefondate, dat fiind faptul că preluarea de către instanță a unora dintre argumentele unei părți pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate, de vreme ce, în considerente, instanța a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății.
În concluzie, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat în mod temeinic și legal că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.
Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.
Potrivit prevederilor art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:
t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.
Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:
„(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.
(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac”.
În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.
Rezultă, așadar, că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.
Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau din gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.
În acest context, în mod corect a apreciat prima instanță că, în ceea ce privește criticile formulate de reclamantă în legătură cu măsurile dispuse de judecătorul cauzei și modul de soluționare a dosarului nr. x/62/2021, se impune a se sublinia că nici Inspecția Judiciară și nici Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București nu pot proceda la verificarea corectitudinii măsurilor și soluțiilor, a motivării lor și a raționamentului logico-juridic în baza cărora au fost soluționate dosarele de către judecătorii împotriva cărora au fost formulate sesizările privind pretinse abateri disciplinare.
În cauză, recurenta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare fiind, de fapt, critici ale raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor pronunțate.
Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.
Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.
Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico–juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.
În concluzie, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A SRL împotriva sentinței nr. 661 din 6 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A SRL împotriva sentinței nr. 661 din 6 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 24 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.