Asupra cererii de recurs de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 06.02.2023 pe rolul Curții de Apel București Secția a VIII - a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a solicitat anularea notificării P/6145/04.08.2022 emisă de pârâtă.
2.Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 1722 din data de 17 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.
3.Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței nr. 1722 din 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și anularea notificării nr. P/6145/04.08.2022, emisă de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă susține că valoarea la care s-a calculat taxa nu are legătură cu veniturile entității reclamante, întrucât se referă la veniturile altor persoane (adaosuri comerciale), dar și faptul că taxa s-a calculat pentru medicamente pe care societatea nu le-a comercializat niciodată, sentința fiind motivată pe o decizie a Curții Constituționale privitoare la discriminare.
Arată că taxa clawback a fost stabilită în mod nelegal, întrucât privește veniturile altor persoane și nu ale sale și că Ordinul Președintelui intimatei ordonanța prin care se stabilește modalitatea de calcul sunt contrare legislației CEDO (art. 1 Protocolul 1 Adițional CEDO), care are o forță juridică mai mare decât actele normative interne.
În legislația anterioară din România și celelalte țări, plata taxelor și impozitelor este în strânsă legătură cu proprietatea sau cu veniturile, însă instanța de fond a stabilit că sumele indicate în lista transmisă de CNAS nu constituie mijloc de probă susceptibil să combată în mod eficient înregistrările sistemului informatic unic integrat.
Mai arată că sentința recurată are în vedere doar un control formal și nu unul efectiv, dat fiind faptul că a contestat că a fabricat un produs medicamentos și că nu 1-a comercializat, astfel că nu i se poate stabili o taxă, fiind îndreptățită ca intimata să facă dovada cu înscrisurile primare privitor la persoana care a solicitat decontarea acestor medicamente și să depună întreaga documentație prevăzută de HG nr.400/2013.
Precizează că pentru medicamentele pe care nu le-a produs și comercializat, dar intimata le-a menționat, aceasta nu a procedat la efectuarea unui control intern privitor la procedurile sale interne de decontare, practica judiciară fiind diferită în privința acestui tip de cauze.
Susține că nu întreaga cantitate poate face obiectul taxei clawback, ci doar cele compensate în limita plafonului decontat de CNAS, apreciind că aproximativ 30 % dintre produse au vocația să fie comercializate în sistemul compensațiilor.
De asemenea, susține că la calculul taxei intră mai multe cutii decât au comercializat în trimestrul respectiv, presupunând că aceste diferențe ar putea rezulta din sistemul închis al spitalelor de stat.
Recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție, având în vedere că potrivit CEDO, art. 1 din Protocolul 1, Adițional, nu ar trebui să intre în baza de calcul a taxei clawback: veniturile realizate de alte persoane (diferența dintre venitul producătorului și al farmaciei) și nici valoarea produselor nedecontate ori decontate ilegal de CNAS prin încălcarea legii.
Arată că o situație similară a existat în cazul TVA, însă prin act normativ s-a înlăturat introducerea acestei taxe în baza de calcul.
Precizează că baza de calcul a contribuției clawback se stabilește prin expertiză.
Mai arată că în măsura în care se apreciază că sunt îndeplinite condițiile art. 519 C. proc. civ., solicită sesizarea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, pe următoarele aspecte:
- Legea aplicabilă în domeniul stabilirii bazei de calcul a taxei clawback, respectiv dacă se aplică OUG nr.77/2011, art. 148 alin. (2) din Constituție ori CEDO;
- Pentru stabilirea bazei de calcul, se admit sau nu probe, respectiv dacă se reține o prezumție absolută peste care nu se poate trece.
Totodată, susține că sunt îndeplinite condițiile art. 519 C. proc. civ. pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultima instanță; cauza care face obiectul judecății se află în competența unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei soluționare depinde soluționarea pe fond a cauzei; chestiunea de drept dedusă judecății are caracter de noutate, iar asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
4.Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu a depus întâmpinare.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere considerentele următoare.
Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea notificării P/6145/04.08.2022, emisă de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
1. Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L., Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a formulat această cerere pentru lămurirea legii aplicabile în domeniul stabilirii bazei de calcul a taxei clawback (respectiv O.U.G. nr. 77/2011 sau dacă suntem în prezența art. 148 alin. (2) din Constituție, aplicându-se CEDO) și dacă, pentru stabilirea bazei de calcul se admit sau nu probe.
Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
Așadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, cerințe extrase din normele legale citate, care pot fi enunțate astfel:
- existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;
- cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
- chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate;
- chestiunea de drept sa fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei;
- Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Verificarea admisibilității sesizării relevă neîndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege cumulativ pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.
Prima condiție formală prevăzută de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile este îndeplinită, cauza fiind în curs de judecată în faza procesuală a recursului, calea de atac fiind declarată împotriva unei sentințe civile pronunțate în materia contenciosului administrativ-fiscal, în condițiile prevăzute de art. 10 alin. (1) și 3 din Legea nr. 554/2004, ținând totodată seama de emitentul actului a cărui anulare se solicită.
În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2005, urmând să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Este îndeplinită și condiția potrivit căreia cauza care face obiectul judecății trebuie să se afle în competența legală a unui complet de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluționarea litigiului, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal fiind legal învestită cu soluționarea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 1722 din data de 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate, precum și faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune.
În ceea ce privește condiția de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile se observă că legiuitorul instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.
Referitor la cerința privind noutatea chestiunii de drept, în absența unor criterii legale de determinare a conținutului acestei noțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în jurisprudența sa constantă, că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123 și jurisprudența acolo citată).
De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creează premisele apariției unei practici judiciare neunitare la nivel național (idem, paragraful 124).
În contextul acestor coordonate de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se constată că norma legală supusă interpretării nu este una recent intrată în vigoare și nu se constată nici existența unui cadru legislativ nou sau modificat față de cel anterior, fiind configurată atât o jurisprudență a instanței de contencios constituțional, cât și o practică a Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința interpretării și aplicării OUG nr. 77/2011.
În contextul expus, rezultă neîndeplinirea cerinței noutății, întrucât chestiunea de drept supusă interpretării nu a suscitat controverse deosebite, primind o dezlegare consistentă din partea instanțelor. Din această perspectivă, cele două soluții menționate de către recurenta-reclamantă în cererea de sesizare nu au caracter definitiv, astfel că nu pot constitui un argument în favoarea configurării unei jurisprudențe neunitare.
În ceea ce privește caracterul veritabil și serios al problemei de drept, aceasta presupune existența unei norme susceptibile de interpretări diferite, cu un grad de dificultate suficient de mare pentru a necesita declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, condiție neîndeplinită în cauză.
Astfel, analizând cererea de sesizare formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta nu invocă o veritabilă problemă de drept, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aplicarea OUG nr.77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, reiterând motive de nelegalitate ale sentinței atacate prin prisma probatoriului administrat.
Înalta Curte reține că „aplicarea OUG nr.77/2011” în astfel de cauze nu necesită o lămurire suplimentară, având în vedere că la nivelul Curții Constituționale s-a reținut în mod repetat că interpretarea OUG nr.77/2011 a fost justificată obiectiv de un scop legitim în considerarea unui interes major, respectiv pentru asigurarea unui acces neîntrerupt al populației la medicamente, iar la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție există o practică unitară cu privire la această problemă, prin care s-a reținut că mecanismul clawback presupune includerea taxei pe valoare adăugată în consumul centralizat de medicamente înregistrat la nivelul CNAS, care este calculat în baza prețului de referință suportat din FNUASS.
În concluzie, în cazul prezentei sesizări, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunțarea unei hotărâri prealabile nu poate fi activat, atât timp cât legiuitorul a instituit anumite condiții de admisibilitate, restrictive și cumulative, și nu toate acestea sunt îndeplinite, în sensul celor enunțate anterior, context în care Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă S.C. A S.R.L.
2. Referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată că orice medicament pus pe piață în baza unei autorizații de punere pe piață și care se află în circuitul terapeutic se poate regăsi printre medicamentele prevăzute la art. 1 din OUG nr. 77/2011 și în consumul trimestrial de medicamente suportate din FNUASS și bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor plătitorului de contribuție pentru medicamentele din Lista depusă pentru care se datorează contribuție trimestrială; în consecință, critica recurentei-reclamante, conform căreia instanța de fond a reținut eronat situația de fapt prin raportare doar la înscrisurile depuse în probatoriu de pârâtă, nu poate fi primită.
Înalta Curte reține că judecătorul fondului a apreciat în mod corect în considerentele sentinței recurate că reclamanta nu a invocat niciun element din care să rezulte o nelegalitate procedurală sau substanțială a actului atacat, prima instanță examinând cauza în raport de probatoriul propus de părți. În plus, instanța de recurs constată, că reclamanta nu a depus niciun înscris la dosar care să întărească susținerile sale, nici în calea de atac a recursului, rezumându-se la formularea de critici cu privire la actul contestat, ce nu au fost susținute de un probatoriu adecvat.
Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond nu a reținut susținerile sale referitoare la nelegalitatea taxei din perspectiva determinării acesteia prin includerea adaosurilor comerciale și a taxei pe valoarea adăugată, în raport de posibila încălcare a art. l din Protocolul nr. l Adițional la Convenția EDO, în condițiile în care s-a stabilit o taxa determinată nu la veniturile proprii ci, la veniturile altor persoane.
Instanța de control constată că în mod corect a constatat judecătorul fondului că taxa clawback a fost cercetată prin prisma exigențelor impuse de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția EDO și de către Curtea Constituțională în cadrul excepțiilor de neconstituționalitate – cu titlu de exemplu Decizia nr. 92/2020 din 25 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) - (3) și ale art. 5 alin. (4) - (7) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății că „deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, întrucât, potrivit art. 890 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală. În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit, așadar, modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de autorizații de punere pe piață negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus.”
În esență, recurenta-reclamantă a susținut că taxa trimestrială a fost calculată în mod greșit asupra valorii la care au fost vândute medicamentele pe canalele de distribuție, care include atât prețul medicamentului, cât și adaosurile distribuitorilor, apreciind că aplicarea procentului „p” trebuie raportat la vânzările aferente fiecărui plătitor de contribuție, criticile nefiind întemeiate, având în vedere că, în raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011, stabilirea contribuției se face prin raportare la valoarea consumului de medicamente suportate din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție.
În consumul raportat de farmacii și distribuitori către CNAS sunt incluse și adaosurile comerciale practicate de agenții economici de pe lanțul de distribuție (adaosul comercial de distribuție și adaosul de farmacie), calculate potrivit art. 20 și 21 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 75/2009, însă criticile reclamantei vizează însuși modul în care legiuitorul a reglementat mecanismul de calcul al taxei parafiscale, care poate face obiectul unei eventuale sesizări adresate Curții Constituționale, iar nu al controlului instanței de contencios administrativ. În lipsa unor argumente legate de modul concret de determinare a valorii consumului, susținerile recurentei în sensul că intimata-pârâtă CNAS ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție și nu valoarea consumului de medicamente, raportat la valoarea de compensare a medicamentelor, constituie, în realitate, critici ce vizează justețea reglementării, iar nu legalitatea actelor emise de autoritate în executarea legii.
Totodată, având în vedere acest argument al Curții Constituționale, care permite un calcul al contribuției prin raportare nu doar la prețul de producător, ci prin raportare la prețul de distribuitor sau respectiv de retailer, rezultă că motivele invocate de reclamantă cu privire la pierderea unui bun, din cauza calcului asupra unor valori care cuprind adaosuri comerciale pe lanțul de distribuție nu sunt fondate.
În acest sens sunt și considerente deciziei Curții Constituționale nr. 484 din 25.09.2014, care a reținut următoarele:
„În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit așadar modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus.”.
În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a statuat faptul că taxa clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituție, în virtutea cărora „impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.
În aplicarea considerentelor statuate de Curtea Constituțională, este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească plătitorii taxelor parafiscale, în speță ai taxei clawback, respectiv „agenții economici” vizați în mod expres de reglementările OUG nr. 77/2011.
Totodată, Curtea Constituțională a reiterat faptul că această contribuție trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestor deținători (deținătorilor de APP) li se decontează din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilități), ceea ce nu este cazul celorlalți subiecți care desfășoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje.
Aceste considerente au fost reiterate și prin deciziile Curții Constituționale nr. 668/2014, nr. 665/2014 și nr. 789/2015, motiv pentru care Înalta Curte va valida interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011.
În deciziile sus-menționate, Curtea Constituțională s-a referit și la faptul că o atare interpretare nu încalcă principiul certitudinii fiscale, echității, proporționalității, rezonabilității și nediscriminării, deoarece DAPP beneficiază de un real avantaj, are certitudinea vânzării și încasării contravalorii medicamentelor, iar măsurile instituite sunt în acord cu prevederile constituționale cu privire la garantarea dreptului la ocrotirea sănătății și nu aduce atingere prevederilor din art. 1 par.2 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așadar, susținerile recurentei-reclamante, în sensul că ar fi îndatorată la plata unor taxe pe venituri pe care nu le realizează, adaosurile comerciale nefiind încasate de deținătorii DAPP, ci de distribuitori și farmacii, nu poate fi reținută, întrucât, la introducerea pe piață a unui medicament, titularii contribuției cunoșteau condițiile de plată a taxei, respectiv faptul că nu vor plăti o contribuție raportată doar la prețul de producător.
De asemenea, Înalta Curte constată că, pentru realizarea unui just echilibru între interesul general și drepturile particularilor, modul de calcul al contribuției stabilite prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori și farmaciile care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deținătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piață a medicamentelor, au certitudinea vânzării și încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuției în discuție, cu excluderea celorlalte categorii de operatori economici menționate, care nu beneficiază de aceste avantaje. Formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuției dă expresie, așadar, acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia și avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deținătorilor de APP.
Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus.
În concluzie, Înalta Curte constată că în mod corect intimata-pârâtă CNAS a comunicat reclamantei valoarea consumului de medicamente aferent vânzărilor, raportat la valoarea de compensare din prețul final al acestor medicamente, împrejurare care nu poate fi interpretată ca fiind nelegală or ca având caracter discriminatoriu, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada nelegalității notificării contestate, hotărârea instanței de fond fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei.
III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile asupra unei chestiuni de drept.
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A SRL împotriva Sentinței civile nr. 1722 din data de 17 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.