Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal la 14.09.2022, reclamanta S.C. A S.A., prin administrator special B, a chemat în judecată pe pârâta S.C. C S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 319.504,50 lei, cu titlu de chirie, a sumei de 1.048.620,88 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente, calculate de la scadență până la data introducerii cererii de chemare în judecată, și a cheltuielilor ocazionate de proces.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei, precum și puterea de lucru judecat a decizie nr. 498/19.03.2021 a Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă, în subsidiar, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.
La 24.11.2022, a fost înregistrată la dosar cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantei, formulată de S.C. D S.R.L.
Prin sentința civilă nr. 322/C/10.04.2023, Tribunalul Brașov – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 319.504,50 lei, ca lipsită de interes, a admis cererea având ca obiect plata penalităților de întârziere, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.048.620,88 lei cu acest titlu și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. D S.R.L.
Împotriva acestei sentințe civile, pârâta S.C. C S.R.L. a declarat apel principal, iar reclamanta S.C. A S.A. a formulat apel incident.
Prin încheierea din 28.02.2024, Curtea de Apel Brașov – Secția Civilă a admis excepția tardivității apelului incident, iar prin decizia nr. 745/Ap/30.04.2024, a admis apelul principal formulat de pârâta S.C. C S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,3% pe zi, aferente debitului principal de 319.504,50 lei, calculate de la 15.09.2019 până la 18.03.2021 inclusiv, a anulat apelul incident, ca tardiv și a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.542 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate care nu contravin deciziei pronunțate.
Împotriva deciziei curții de apel, pârâta S.C. C S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
În motivare, după prezentarea situației de fapt generatoare a litigiului și a etapelor procesuale anterioare, a arătat că, prin memoriul de apel, a solicitat schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, astfel că instanța devolutivă de control judiciar trebuia să rejudece cauza în limitele învestirii, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., reținând incidența puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 498/19.03.2021 a Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă.
A susținut că, instanța de apel nu a avut în vedere apărările de fapt și de drept, nici probele administrate, pronunțând o decizie care nu respectă rigorile de motivare impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ.; astfel, deși a reținut incidența dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., nu a dat eficiență statuărilor definitive dintr-un proces anterior și, în consecință, nu a analizat dacă reclamanta era sau nu îndreptățită să solicite ultima tranșă a chiriei în valoare de 319.504,50 lei, pretenție pe care prima instanță a respins-o ca lipsită de interes.
Totodată, a invocat și considerentele sentinței civile nr. 2863/14.06.2022 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 916/12.06.2023 a Curții de Apel București, prin care s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanta nu mai poate pretinde plata chiriei pentru primul an contractual, astfel încât instanța de apel trebuia să respingă primul capăt de cerere, dând eficiență acestor dezlegări.
Recurenta a subliniat că, deși prin decizia recurată s-a reținut împrejurarea că nu a contestat existența creanței, ci a susținut executarea acesteia, fără a face dovada efectuării plății, niciodată nu a recunoscut pretențiile reclamantei, ci mereu a afirmat că a achitat sume de bani în plus, cu titlu de chirie.
În continuare, autoarea căii de atac a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.516 alin. (1) C.civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, întrucât, în opinia sa, acestea nu sunt incidente în cauză față de împrejurarea că, o altă instanță a reținut, cu putere de lucru judecat, că obligația de plată a chiriei a fost respectată.
Totodată, indicând cele reținute în dosarul nr. x/3/2023 cu privire la lipsa dovezii datei la care s-a făcut plata, a subliniat că aceasta nu poate fi un argument pentru existența neîndoielnică a creanței, această apreciere conducând la încălcarea principiului reglementat de art. 1.269 C. civ., potrivit căruia îndoiala asupra existenței obligației se interpretează în favoarea debitorului.
Cât privește caracterul cert al creanței pretinse de reclamantă, a susținut că penalitățile de întârziere nu sunt datorate, deoarece factura nr. 006554/06.08.2019, aferentă ultimei tranșe din chiria pentru anul 2019, depusă în probațiune, nu i-a fost comunicată, iar singura emisă a fost factura nr. 006809/22.04.2021, scadentă la 27.04.2021, pe care nu a recunoscut-o, astfel că odată ce prima factură a fost desființată, reclamanta nu mai putea să calculeze și să pretindă accesoriile aferente sumei înscrise în aceasta.
Potrivit recurentei, nici caracterul cert al creanței principale nu a fost legal reținut, având în vedere că prin deciziile nr.12/Ap/12.01.2021, pronunțată în dosarul nr. x/62/2020/a1 și nr. 1984/Ap/13.12.2023, pronunțată în dosarul nr. x/303/2020*, ale Curții de Apel Brașov – Secția Civilă s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra caracterului îndoielnic al creanței.
A mai susținut că, demersul privind penalitățile de întârziere este lipsit de interes, aspect pe care l-a invocat încă de la prima instanță, justificat de împrejurarea că reclamanta deținea titluri executorii pentru aceste creanțe, respectiv biletele la ordin emise de pârâtă, pe care le-a pus în executare, dar și neîntemeiat, față de lipsa caracterului cert al accesoriilor, derivat din neprecizarea modului de calcul și a sumei puse deja în executare, precum și din reținerea greșită a scadenței, la 15.09.2019.
O ultimă critică a recurentei a vizat omisiunea instanței de apel de a examina criticile sale privind admiterea cererii de intervenție accesorie în interesul reclamantei formulată de S.C. D S.R.L., fundamentate pe lipsa interesului personal și a unor motive justificate privind preîntâmpinarea unui eventual litigiu care ar putea fi promovat împotriva intervenientei de partea a cărei apărare o sprijină.
A conchis că, decizia curții de apel a fost dată cu încălcarea tuturor normelor de drept material incidente în speță și invocate de părți, a art. 14 alin. (6) și art. 22 C. proc. civ., privind principiul rolului activ al judecătorului și obligația acestuia de a motiva hotărârea numai pe aspecte de fapt și de drept puse, în prealabil, în discuția părților, împrejurare care conferă hotărârii caracter nelegal și impune controlul judiciar al instanței de recurs.
Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., însă argumentele prezentate în dezvoltarea motivelor de nelegalitate relevă împrejurarea că autoarea căii de atac a formulat și critici vizând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - precum nesocotirea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, aspecte încadrabile în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Aceluiași motiv de nelegalitate, iar nu celui prevăzut de pct. 7 al articolului anterior menționat, i se circumscriu și susținerile referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de alte instanțe în procese anterioare; aceasta, întrucât, numai criticile privind încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat – de natură să oprească o a doua judecată și care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele două procese –, pot fi încadrate în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ, spre deosebire de cele vizând încălcarea efectului pozitiv – ce reflectă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleași părți, care nu mai pot fi contrazise și care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior –, ce se impun a fi examinate prin prisma cerințelor pct. 5 al aceleiași norme de procedură.
Totodată, circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nemotivarea hotărârii prin prisma cerințelor impuse de art. 425 C. proc. civ. – susținând că motivele și apărările formulate nu au fost analizate pe baza probatoriului administrat, întrucât instanța nu a dat eficiență puterii de lucru judecat a unor dezlegări din procese anterioare soluționate de alte instanțe de judecată –, și a dispozițiilor art. 14 alin. (6) și ale art. 22 C. proc. civ.
Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acestuia.
Nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Totodată, în cauză, dezvoltarea criticilor privind viciile de motivare a deciziei recurate relevă caracterul formal al acestora, întrucât, în realitate, ele vizează conținutul raționamentului judiciar al instanței de apel cu privire la chestiunea autorității de lucru judecat și la limitele examinării obiectului judecății în calea devolutivă de atac, aspecte ce vor fi analizate circumscris celorlalte motive de nelegalitate.
Din această perspectivă, Înalta Curte reține că apărarea societății pârâte formulată în fața primei instanțe, prin întâmpinare, a fost fundamentată pe lipsa de interes a reclamantei, pârâta S.C. C S.R.L. susținând că a achitat chiria, că acest aspect a fost reținut cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 498/19.03.2021 a Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă și că, titulara acțiunii deține titluri executorii împotriva sa, respectiv bilete la ordin emise pentru a garanta plata chiriei contractuale, pe care le pusese deja în executare.
Consecutiv acestor apărări, prima instanță a reținut lipsa de interes și a respins pretențiile reclamantei reprezentând ultima tranșă a chiriei aferente anului 2019, obligând însă pârâta la plata penalităților de întârziere.
Această soluție a fost contestată de pârâta S.C. C S.R.L. pe calea apelului, din dezvoltarea motivelor căii de atac devolutive rezultând împrejurarea că, partea din hotărâre criticată a vizat obligația de plată a accesoriilor, iar nu soluția dată asupra pretenției principale privind chiria - pe care tribunalul a soluționat-o prin admiterea excepției lipsei de interes invocate chiar de pârâtă –, scopul argumentelor apelantei referitoare la plata chiriei și caracterul nedatorat al acestei pretenții fiind doar acela de a convinge curtea de apel că nu datorează nici penalitățile de întârziere.
În acest context, analiza criticilor recurentei privind încălcarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ., justificate, în opinia acesteia, de împrejurarea că a solicitat schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, ceea ce obliga pe cea de control judiciar să rejudece fondul, relevă caracterul lor nefondat.
Aceasta întrucât, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ, ,,instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de parte din hotărâre care a fost atacată”. Așadar, norma de drept evocată stabilește, contrar interpretării date de societatea recurentă, împrejurarea că, în calea devolutivă de atac, instanța este obligată să respecte limitele învestirii sale, care pot fi clar delimitate prin motivele de apel sau deduse implicit din argumentele prezentate, însă judecata în apel nu poate fi extinsă către alte chestiuni, străine părții atacate din hotărâre.
Așadar, în cauză, solicitarea pârâtei S.C. C S.R.L. formulată prin memoriul de apel, de schimbare în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de reclamantă, dând relevanță principiului puterii de lucru judecat și respingerii cererii de intervenție accesorie, nu impunea instanței devolutive de control judiciar obligația de a reanaliza cauza sub toate aspectele, fără ca titulara căii devolutive să fi dezvoltat motive de apel clare referitoare la chestiunile tranșate în fața primei instanțe.
Altfel spus, Înalta Curte confirmă statuarea instanței de apel potrivit căreia singura critică din apelul pârâtei a vizat chestiunea penalităților de întârziere și constată că aceasta a fost examinată în etapa procesuală anterioară, soluția fiind chiar de admitere a apelului și stabilire a accesoriilor în cuantum determinabil, iar nu determinat, după cum statuase prima instanță.
Totodată, vor fi analizate, la acest moment, susținerile recurentei privind omisiunea curții de apel de a răspunde criticii sale vizând greșita admitere a cererii de intervenție în interesul reclamantei, formulată de S.C. D S.R.L., Înalta Curte reținând că în finalul memoriului de apel, pârâta S.C. C S.R.L. a menționat că cererea de intervenție accesorie trebuia respinsă, pentru că titulara ei nu a justificat care ar fi litigiul ce ar putea fi promovat ulterior împotriva sa de partea pentru care intervine și pe care intervenienta urmărește să îl preîntâmpine.
Într-adevăr, instanța de apel nu a avut în vedere această susținere a apelantei, însă omisiunea invocată nu este de natură a conduce la casarea deciziei recurate, urmând a fi examinată de către instanța de recurs, pentru a înlătura orice posibilă vătămare a recurentei.
Sub acest aspect, reținând caracterul pur formal al acestei critici – care apare lipsită de argumentele prin care ar fi trebuit să fie combătut raționamentul Tribunalului Brașov –, instanța supremă subliniază că, potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., intervenția voluntară este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți; așadar, formularea acestei cereri incidentale este condiționată de interesul titularului de a interveni alături de partea a cărei apărare o sprijină, fără ca legiuitorul să impună cerința pretinsă de pârâtă prin memoriul de apel, aceasta confundând instituția juridică a intervenției accesorii cu cea a cererii de chemare în judecată a altei persoane, reglementată de prevederile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.
Nici critica privind încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date prin decizia nr. 498/19.03.2021 a Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă, nu poate fi reținută, având în vedere că, în raport cu limitele învestirii sale, de a evalua chestiunea accesoriilor, instanța de apel a reținut corect că, în procesul anterior nu a fost analizat dreptul reclamantei la penalități de întârziere aferente ultimei tranșe din chiria stabilită pentru primul an contractual, nici momentul când aceasta a fost achitată, aspect esențial pentru a determina cuantumul respectivelor penalități.
Așadar, în acel litigiu, ca de altfel și în dosarul nr. x/3/2022 al Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, soluționat prin sentința civilă nr. 2863/14.06.2022, s-a statuat asupra tranșei a patra a chiriei, reținându-se că aceasta a fost achitată, aspect pe care pârâta l-a afirmat încă din etapa judecății la prima instanță și pe baza căruia și-a fundamentat excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare; această dezlegare nu este însă aptă, prin efectul pozitiv puterii lucrului judecat, a conduce la înlăturarea de plano a pretențiilor reclamantei privind penalitățile de întârziere.
În acest context, instanța supremă reiterează faptul că prin decizia nr. 498/2021 s-a statuat exclusiv în sensul achitării debitului principal, nu și al datei la care a fost îndeplinită această obligație contractuală.
Circumscris motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titulara căii de atac a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1.516 alin. (1) C. civ., apreciind că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece se opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor anterior menționate.
Examinarea deciziei instanței de apel nu confirmă însă aceste susțineri, și, având în vedere considerentele anterior menționate, privind efectele puterii de lucru judecat și limitele în care dezlegările anterioare pot fi opuse în litigiul pendinte, nu poate fi exclusă aplicarea normei de drept invocate, constatându-se dimpotrivă, că aceasta a fost legal reținută pentru a fundamenta îndreptățirea reclamantei la acoperirea integrală a prejudiciului suferit.
Recurenta a invocat, totodată, și încălcarea prevederilor art. 1.269 alin. (1) C. civ. de către instanța de apel, apreciind că îndoiala asupra existenței obligației de plată trebuia interpretată în favoarea sa.
Această critică este nefondată, întrucât ipoteza reglementată de norma de drept invocată nu are incidență în speță, textul legal reglementând modul de interpretare a clauzelor contractuale și stabilind că, în situația în care, în urma aplicării regulilor de interpretare prevăzute de prevederile art. 1.266 C. civ., contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.
În speță, instanțele devolutive nu au avut dificultăți în a statua asupra dreptului reclamantei de a primi penalități de întârziere, prin prisma contractului încheiat între părți, iar clauza contractuală în temeiul căreia au fost pretinse acestea nu a fost contestată de pârâtă sub aspectul conținutului sau înțelesului ei, ci apărările sale au vizat netemeinicia acestor accesorii, față de susținerea constantă că a achitat debitul principal și că îndeplinirea obligației de plată a ultimei tranșe de chirie, aferente anului 2019, a fost reținută cu putere de lucru judecat în litigii anterioare.
Or, acestor apărări li s-a dat eficiență în cursul procesului, fiind valorificate în sensul respingerii pretențiilor circumscrise debitului principal și, respectiv, al admiterii celor circumscrise penalităților – stabilite proporțional cu durata de timp calculată de la scadența acestuia, 15 septembrie 2019, și până la data plății ultimei tranșe – aceasta din urmă fiind o chestiune factuală, tranșată în apel, ce nu mai poate fi repusă în discuție în prezenta cale extraordinară de atac, în aplicarea imperativă și restrictivă a prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanței de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C S.R.L. împotriva deciziei nr. 745/Ap/30.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – Secția Civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2024.