Şedinţa publică din data de 01 octombrie 2024
Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti.
S-a desfiinţat, în parte, sentinţa sub aspectul laturii penale şi, rejudecând au fost înlăturate dispoziţiile privind aplicarea art. 91 şi următoarele C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
S-a aplicat inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, şi interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., pe o perioadă de 5 ani, respectiv dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.
S-a aplicat inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, şi interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.
S-a dispus executarea pedepsei principale în regim de detenţie.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.., s-a menţinut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului, prin ordonanţa nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de DNA - Serviciul Teritorial Piteşti, până la concurenţa sumei de 1.332.818,03 RON.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin deciziei.
II. În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A..
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat apelantul - inculpat A. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare privind onorariul parţial cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 250 RON, au rămas în sarcina statului.
În motivarea apelului, Parchetul a arătat că modalitatea de executare a pedepsei principale este prea blândă, impunându-se executarea efectivă a pedepsei într-un centru de detenţie, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de inculpat, cuantumul prejudiciului, numărul mare de acte materiale comise, calitatea inculpatului şi intervalul mare de timp în care a acţionat. A mai arătat că prima instanţă a omis să aplice inculpatului pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, având în vedere circumstanţele comiterii faptei, inculpatul folosindu-se de calitatea sa de executor judecătoresc.
În motivarea apelului, inculpatul a solicitat reducerea cuantumului pedepsei principale la minimul special prevăzut de lege şi înlăturarea pedepsei complementare şi accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, sau, în subsidiar, reducerea perioadei pentru care s-a dispus această interdicţie. A invocat atitudinea sinceră, lipsa antecedentelor penale, situaţia personală şi familială, arătând că are doi copii. A mai arătat că dacă ar fi condamnat la o pedeapsă cu executare efectivă, acoperirea prejudiciului ar fi aproape imposibilă.
Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 417 C. proc. pen.., raportat la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a apreciat că apelul declarat de Parchet este fondat, iar apelul declarat de inculpat este nefondat.
Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, inclusiv declaraţia inculpatului, care a recunoscut săvârşirea faptei, solicitând judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate, Înalta Curte a constatat că prima instanţă, în mod corect, a stabilit starea de fapt, expusă pe larg în sentinţa apelată, în sensul că, în esenţă, inculpatul A., în calitatea sa de executor judecătoresc în cadrul B.E.J. A., în perioada 01.02.2015-10.10.2019, în exercitarea atribuţiilor de serviciu constând în desfăşurarea procedurii de executare silită în 152 de dosare de executare, deşi a încasat cu titlu de debite recuperate suma totală de 1.332.818,03 RON, consemnată la dispoziţia sa şi care era cuvenită creditorilor, nu a dispus eliberarea acestei sume către mandatarul creditorilor, dispunând în interes personal de această sumă şi cauzând o pagubă creditorilor în acelaşi cuantum.
Inculpatul, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încălcat dispoziţiile art. 562 din vechiul C. proc. civ., art. 788 alin. (1) şi art. 864 din noul C. proc. civ. şi art. 46 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, neîndeplinind un act ce intra în sfera atribuţiilor de serviciu, şi obţinând pentru sine un folos necuvenit, fiind întrunite, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (152 acte materiale).
Înalta Curte a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă individualizare a pedepsei, neimpunându-se reducerea cuantumului acesteia, însă modalitatea de executare a pedepsei principale, aplicate inculpatului, este prea blândă, având în vedere criteriile prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen.
a) Împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite
Inculpatul s-a folosit de calitatea sa de executor judecătoresc pentru comiterea faptei, banii fiind depuşi în contul biroului executorului judecătoresc în procedura executării silite începută în mai multe dosare. Astfel, prin prisma calităţii sale, inculpatul a avut acces la conturile bancare ale biroului din care făcea parte, dispunând, în mod facil, de banii depuşi de debitorii executaţi silit, bani care nu aparţineau executorului judecătoresc, ci urmau să fie plătiţi creditorilor din dosarele de executare silită. Inculpatul a profitat de atribuţiile specifice profesiei de executor judecătoresc, profesie care presupune, pe lângă respectarea legii şi încrederii acordate de statul român, şi un comportament moral şi profesional la cele mai înalte standarde.
Inculpatul a săvârşit o infracţiune în formă continuată, în conţinutul căreia intră un număr foarte mare de acte materiale, însuşindu-şi banii în 152 de dosare de executare, într-o perioadă mare de timp, respectiv 01.02.2015-10.10.2019, demonstrând perseverenţă infracţională, în condiţiile în care avea posibilitatea să stopeze, din proprie iniţiativă, activitatea infracţională, însă a continuat să-şi însuşească, fără drept, sume mari de bani.
b) Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită
Infracţiunea comisă prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. are un grad de pericol social ridicat avut în vedere de legiuitor la stabilirea limitelor de pedeapsă (2 ani şi 8 luni închisoare - 9 ani şi 4 luni închisoare), calculate, conform art. 132 din Legea nr. 78/2000, prin majorarea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. Astfel, legiuitorul a înţeles să majoreze limitele de pedeapsă în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Chiar dacă inculpatul a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate, iar limitele de pedeapsă se reduc, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., cu o treime, starea de pericol nu este diminuată, pericolul ridicat rezultând din natura faptei, modalitatea de comitere şi consecinţele produse. Reducerea limitelor de pedeapsă s-a produs ca urmare a judecării cauzei în baza procedurii abreviate, nu datorită împrejurărilor comiterii infracţiunii.
c) Natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii
Inculpatul, prin infracţiunea săvârşită, a produs părţilor civile un prejudiciu foarte mare, în cuantum de 1.332.818,03 RON (echivalentul sumei de 266.563 euro). Până în prezent, inculpatul nu a făcut niciun demers pentru a recupera prejudiciul, chiar şi parţial, demonstrând o atitudine de indiferenţă, atât faţă de consecinţele faptelor sale, cât şi faţă de părţile civile din prezenta cauză care erau implicate în dosarele de executare silită, fie în calitate de debitori, fie de creditori, procedura executării silite nefiind finalizată din cauza infracţiunii comise de inculpat.
d) Motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit
Inculpatul şi-a însuşit sumele de bani, care se cuveneau creditorilor, din dosarele de executare silită înregistrate la B.E.J. A., urmărind să obţină sume foarte mari de bani în mod ilicit, pe care să le folosească în interes personal, nefiind mulţumit cu sumele pe care trebuia să le încaseze, în mod legal, cu titlu de cheltuieli de executare, pentru fiecare dosar cu care a fost investit.
Atitudinea sinceră, situaţia personală şi familială a inculpatului au fost avute în vedere de instanţa de fond la individualizarea cuantumului pedepsei, în sensul orientării acestuia către minimul special, în condiţiile în care limita minimă de pedeapsă pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, este 2 ani închisoare, iar limita maximă este de 7 închisoare, rezultate prin reducerea cu o treime, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a limitelor de pedeapsă de 2 ani şi 8 luni închisoare - 9 ani şi 4 luni închisoare.
S-a apreciat că lipsa antecedentelor penale, precum şi comportarea anterioară corectă în societate, reprezintă conduite corespunzătoare unei atitudini normale ale oricărei persoane care respectă normele legale şi nu trebuie să se transforme în mod automat în recompense de ordin judiciar. Cuantumul pedepsei şi stabilirea modalităţii de executare trebuie să fie adecvate pericolului social al faptei şi persoanei inculpatului, astfel încât trebuie să fie apte să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.
De asemenea, s-a considerat că funcţiile şi scopul pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a modalităţii de executare, care să ţină seama de persoana inculpatului, pentru a fi ajutat să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate. În opinia instanţei de apel, doar executarea pedepsei în regim de detenţie este de natură să creeze aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija şi a renunţa la deprinderile antisociale care l-au determinat să săvârşească infracţiunea ce formează obiectul prezentei cauze.
Prin raportare la jurisprudenţa instanţei supreme cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut, pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată, în dosare în care s-a dispus executarea pedepsei închisorii, ca modalitate de executare (ex. decizia penală nr. 312/A din 27 octombrie 2020 a I.C.C.J., secţia penală, dosar nr. x/2016 - 5 ani şi 10 luni închisoare, 837.888,64 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor judecătoresc; decizia nr. 14/A din 17 ianuarie 2022 a I.C.C.J., secţia penală, dosar nr. x/2020 - 9 ani, 8 luni şi 20 de zile, 1.967.000 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de notar; decizia nr. 272/A din 16 noiembrie 2021 a I.C.C.J., secţia penală, dosar nr. x/2018 - 6 ani şi 6 luni închisoare, 5.924.320,74 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor judecătoresc), Înalta Curte a apreciat că modalitatea de executare, stabilită în prezenta speţă, corespunde criteriilor prevăzute de dispoziţiile art. 74 C. pen., dar şi practicii judiciare, fiind necesară pentru sancţionarea şi corectarea comportamentului inculpatului.
Dimpotrivă, prin raportare la jurisprudenţa instanţei supreme în dosare în care s-a suspendat condiţionat sau sub supraveghere executarea pedepsei aplicate, fiind reţinut şi un prejudiciu mult mai mic decât cel reţinut în prezenta cauză (decizia penală nr. 471/A din 18 decembrie 2015 a I.C.C.J., secţia penală, dosar nr. x/2014 - 1 an închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen. (1969), 13.001,65 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor judecătoresc; decizia nr. 331/A din 24 octombrie 2019 a I.C.C.J., secţia penală, dosar nr. x/2017 - 2 ani şi 9 luni închisoare, cu aplicarea art. 91 C. pen., 566.713,17 RON prejudiciu, inculpatul având calitatea de executor), Înalta Curte a constatat că, faţă de inculpatul A., se impune o modalitate de executare mai aspră faţă de amploarea activităţii infracţionale dată de forma continuată în care infracţiunile au fost comise, durata mare de timp a activităţii infracţionale, precum şi cuantumul ridicat al prejudiciului.
Privitor la solicitarea Parchetului de a i se aplica inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară şi pedeapsă accesorie, interzicerea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, Înalta Curte a constatat că este fondată.
Totodată, Înalta Curte a apreciat că este neîntemeiată cererea inculpatului de înlăturare a pedepsei complementare şi accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea dreptului de a exercita profesia de executor judecătoresc, neimpunându-se nici reducerea perioadei pentru care s-a dispus această interdicţie.
Astfel, Înalta Curte a avut în vedere faptul că inculpatul s-a folosit, pentru comiterea infracţiunii, de calitatea sa de executor judecătoresc [funcţionar public în sensul legii penale potrivit art. 175 alin. (2) C. pen..], profitând de încrederea acordată de statul român, în momentul învestirii să îndeplinească un serviciu de interes public. Semnificativ este numărul foarte mare al actelor materiale, inculpatul însuşindu-şi sumele de bani în 152 de dosare de executare, pe o perioadă mare de timp, aspect ce dovedeşte, atât perseverenţă infracţională, cât şi atitudinea de indiferenţă faţă de consecinţele faptei sale, în raport cu debitorii şi creditorii din dosarele de executare.
În acest context, Înalta Curte a apreciat că inculpatul nu este demn, pe de-o parte, să exercite profesia de executor judecătoresc de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, iar, pe de altă parte, să ocupe o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public. În opinia instanţei de apel, interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) şi k) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară şi pedeapsă accesorie, este atât necesară pentru a preîntâmpina situaţii în care inculpatul s-ar putea folosi de încrederea acordată de statul român, pentru a comite fapte antisociale şi a prejudicia alte persoane, cât şi proporţională cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi consecinţele produse.
Împotriva deciziei nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022 a formulat contestaţie în anulare condamnatul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 07 iunie 2024, fiind acordat termen aleatoriu la data de 01 octombrie 2024, Complet C7 apel.
În cererea scrisă, formulată de contestatorul A., prin avocat ales, şi transmisă prin e-mail, la data de 07 iunie 2024, a fost invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., respectiv faptul că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau când deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare. În sprijinul acestui motiv, a arătat faptul că soţia sa, B., în calitate de unic proprietar al imobilului-casă de locuit - P+IE şi dependinţe asupra căruia a fost instituită măsura sechestrului asigurător prin ordonanţa nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de D.N.A.-S.T. Piteşti, până la concurenta sumei de 1.332.818,03 RON, nu a fost citată nici în fata primei instanţe, nici în apel, neavând conştiinţă despre instituirea şi menţinerea acestei măsuri asupra bunului său propriu.
S-a susţinut că soţia inculpatului trebuia introdusă în cauză în calitate de subiect procesual şi citată în această calitate, astfel încât, analizarea legalităţii şi oportunităţii luării măsurii asigurătorii asupra unui bun asupra căruia aceasta are un drept de proprietate exclusivă, trebuia să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la proprietate. În atare context, lipsa citării în calitatea prevăzută de lege, care conferă anumite drepturi obligaţii, a adus încălcări grave ale drepturilor procesuale ale persoanei interesate, ea neavând până la acest moment nicio ocazie/posibilitate de a-şi clama dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui bun si de a face probe care să dovedească că asupra acestui bun inculpatul nu are niciun drept de coproprietate în devălmăşie. S-a arătat că, atât D.N.A.- S.T Piteşti, cât şi instanţa de judecată, au avut documente suficiente din care să constate că acest bun nu aparţinea inculpatului, astfel că era imperios să fie comunicată măsura asiguratorie încă de la momentul instituirii ei, iar instanţa trebuia să o citeze ca persoană interesată. Conform ordonanţei de instituire a sechestrului, parchetul a avut la dispoziţie autorizaţia de construire nr. x din 19.04.2016 emisă de Primăria oraşului Ştefăneşti din care reiese fără echivoc că aceasta a fost eliberată doar pe numele soţiei inculpatului, B., acest înscris fiind regăsit si în dosarul instanţei. În aceste condiţii, este evident că soluţia de menţinere a sechestrului asigurător, în vederea recuperării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, asupra unor bunuri care nu aparţin inculpatului este nelegală în raport de dispoziţiile art. 249 alin. (5) C. proc. pen.., această măsură putând fi luată doar asupra bunurilor inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente.
Prin urmare, s-a apreciat că desfiinţarea hotărârii instanţei de apel şi rejudecarea cauzei sunt pe deplin justificate în cazul în care subiectul procesual nu a fost citat.
Ulterior, la data de 10 iunie 2024, prin poştă, contestatorul a transmis la dosar o cerere olografă privind contestaţia în anulare formulată în care a invocat cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 426 lit. d) şi e) C. proc. pen.., susţinând că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii în sensul prezenţei procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura teritorială Piteşti şi nu din cadrul Structurii Centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În cererea olograful, contestatorul a mai făcut referire, pe larg, la probatoriu şi la obligaţia ce incumbă instanţei de judecată de a analiza mijloacele de probă ori de a le administra, susţinând, în final, şi că prejudiciul, în urma inexistenţei unei expertize contabile, este, în realitate, jumătate din suma imputată de organele judiciare.
În dezbateri, la termenul de judecată din data de 01 octombrie 2024, apărătorul ales al contestatorului condamnat a formulat concluzii de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, învederând că aceasta se circumscrie motivului prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.., respectiv faptul că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau când deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare.
De asemenea, în şedinţa de judecată, în urma consultării cu avocatul ales, contestatorul a susţinut şi motivul de contestaţie în anulare ce vizează împrejurarea că procurorul care a participat la şedinţa de judecată în faza judecăţii în apel, nu a avut competenţa necesară în acest sens, deoarece făcea parte dintr-un alt serviciu decât Serviciul Teritorial Piteşti.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 C. proc. pen.., Înalta Curte constată următoarele:
Contestaţia în anulare este calea extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestaţia în anulare este o cale de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii, anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei vătămate, ori a celor referitoare la instanţa de judecată.
Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanţa de judecată).
Potrivit dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen.., se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Conform dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen.., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa examinând admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei.
În această etapă procesuală, se verifică îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, care rezultă din dispoziţiile art. 426, art. 427, art. 428 şi art. 431 alin. (2) C. proc. pen.. Astfel, instanţa examinează dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen.. şi dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.
Prin urmare, admiterea în principiu este condiţionată, între altele, de constatarea că hotărârea împotriva căreia este declarată calea de atac este susceptibilă de a fi atacată cu contestaţie în anulare.
În speţa dedusă judecăţii, contestatorul A., prin avocat ales, a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, prin e-mail, la data de 07 iunie 2024, invocând cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.., respectiv faptul că judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau când deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare. În sprijinul acestui motiv, a arătat faptul că soţia sa, B., în calitate de unic proprietar al imobilului-casă de locuit - P+IE şi dependinţe asupra căruia a fost instituită măsura sechestrului asigurător prin ordonanţa nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de D.N.A.-S.T. Piteşti, până la concurenta sumei de 1.332.818,03 RON, nu a fost citată nici în fata primei instanţe, nici în apel, neavând conştiinţă despre instituirea şi menţinerea acestei măsuri asupra bunului său propriu.
În cauză, se constată că prin decizia atacată s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 64/F din 27 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub aspectul laturii penale şi, rejudecând, cu privire la inculpatul A. au fost înlăturate dispoziţiile privind aplicarea art. 91 şi următoarele C. pen., referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a dispus executarea pedepsei principale în regim de detenţie.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.., s-a menţinut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor imobile aparţinând inculpatului, prin ordonanţa nr. 46/P/2018 din data de 24.05.2022 emisă de D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti, până la concurenţa sumei de 1.332.818,03 RON.
Potrivit art. 426 lit. a) C. proc. pen.., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
Condamnatul A. a invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen.., susţinând că soţia sa, B., în calitate de unic proprietar al imobilului (casă) şi a tuturor bunurilor sechestrate nu a fost citată nici în faţa instanţei de fond, nici în apel, neavând cunoştinţă despre instituirea şi menţinerea măsurii asupra bunului propriu.
Examinând cauza, se constată că motivele de apel formulate de inculpatul A. au vizat individualizarea pedepsei în sensul menţinerii modalităţii de executare a acesteia, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reducerea termenului de supraveghere stabilit de instanţa de fond şi înlăturarea pedepsei complementare şi a celei accesorii . Apelul Ministerului Public a vizat, de asemenea, chestiuni care ţineau de individualizarea sancţiunii aplicate inculpatului.
În aceste condiţii, în absenţa unui apel care să vizeze situaţia juridică a soţiei inculpatului, limitele în care a fost judecată cauza de către instanţa de apel (individualizarea pedepselor aplicate inculpatului) fac ca motivul de contestaţie în anulare al omisiunii citării unei părţi să fie lipsit de suport în actele dosarului.
Motivele de contestaţie în anulare care vizează nelegalitatea compunerii instanţei de judecată prin faptul că procurorul care a participat la şedinţa de judecată în faza judecăţii în apel nu a avut competenţa necesară în acest sens, deoarece făcea parte dintr-un alt serviciu decât Serviciul Teritorial Piteşti, pot fi circumscrie cazurilor de contestaţie în anulare prevăzute de art. 426 lit. d) şi e) C. proc. pen.. (când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii).
Examinând termenul de introducere a contestaţiei în anulare, se constată că, potrivit art. 428 alin. (1) C. proc. pen.., contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c) - h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
În cauză, se constată că decizia penală nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost comunicată condamnatului la data de 14 mai 2024, la Penitenciarul Mioveni, conform dovezii de primire aflate la dosarul nr. x/2022.
Potrivit legii, cazurile de contestaţie în anulare au fost invocate în cererea olografă, transmisă la data de 10 iunie 2024 şi susţinute oral, în şedinţa publică din data de 01 octombrie 2024.
Prezenţa procurorului este obligatorie în toate cazurile. Judecarea unei cauze în apel în lipsa procurorului atrage incidenta acestui caz de contestaţie în anulare. Este asimilată lipsei procurorului şi situaţia în care acesta este prezent, dar nu formulează concluzii, fie ca urmare omisiunii instanţei de a da cuvântul, fie în ipotezele în care concluziile formulate sunt vagi ori fără legătură cu cauza. Absenţa procurorului ori a inculpatului când legea prevede obligativitatea acestora se poate cantona numai la judecata în apel, iar sancţiunea incidentă este cea a nulităţii absolute.
Acest caz de contestaţie în anulare vizează numai erorile de procedură de la judecarea în apel, iar condamnatul susţine că procurorul care a participat la şedinţa de judecată în faza judecăţii în apel nu a avut competenţa necesară în acest sens, deoarece activa într-un alt serviciu şi nu în Serviciul Teritorial Piteşti.
Competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie este reglementată prin lege specială, procurorul specializat fiind organul judiciar principal în investigarea cauzelor de corupţie. Competenţa specială a D.N.A. este distinctă şi specifică în raport cu cea a parchetelor ordinare. In ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta este nelimitată, deci acoperă întreg teritoriul ţării, fiind astfel un organ de urmărire penală central, calitatea fiind justificată şi prin prisma modului de organizare, şi anume direcţie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organ de urmărire penală central, pe când, în cazul parchetelor ordinare, competenţa teritorială este determinată strict de raza lor teritorială de competenţă corespunzătoare, competenţa funcţionând în plan orizontal şi fiind reglementată de criterii teritoriale, în acest caz, regulile de competenţă teritorială fiind aplicate în mod egal organelor de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti.
Se constată că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti şi îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei. Din aceste dispoziţii, precum şi din întreaga Ordonanţă nr. 43/2002 şi din Legea nr. 78/2000 rezultă că procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au aceeaşi competenţă pe întreg teritoriul României, sunt procurori specializaţi cu grad de parchet general, funcţionând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împărţirea teritorială fiind doar o chestiune administrativă şi internă de organizare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Mai mult, pretinsa necompetenţă a procurorului de şedinţă, trebuia invocată de către condamnat în faţa instanţei de apel până la începerea dezbaterilor în cauză.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 135/A din 29 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 octombrie 2024.