Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024
Analizând cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de către contestatoarea-persoană interesată A. S.R.L., constată următoarele:
Prin cererea depusă la data de 17 iunie 2020, apărătorul ales al contestatoarei-persoane interesate S.C. A. S.R.L. a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea lămuririi chestiunii de drept: în interpretarea art. 154 şi următoarele raportat la art. 91 alin. (1)si(2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, asa cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, si clarificat prin trimiterea pe care paragraful 96 din aceasta hotărâre o face la Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii raportat la art. 249 alin, (1) si (2) din C. proc. pen., valorificarea bunurilor aparţinând unei persoane juridice aflate în procedura de insolvenţă, când asupra acestor bunuri sunt instituite măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal în vederea confiscării speciale si/sau extinse, generează consecinţa juridică a: 1) dobândirii, libere de orice sarcini, a bunurilor înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de Legea nr. 85/2014 si transferul sechestrului asigurător asupra sumei de bani obţinute din valorificare? 2) radierii din cartea funciară a sarcinilor înscrise în baza măsurilor asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale si/sau extinse?"
Referitor la condiţiile de admisibilitate a sesizării, apărarea a susţinut că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 475 C. proc. pen. întrucât Înalta Curte este instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, problema ridicată constituie o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei, iar instanţa supremă nu a statuat anterior asupra acesteia, printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Pe fondul cererii, expunându-şi opinia cu privire la chestiunea de drept invocată, apărarea a susţinut, în esenţă, că dacă Decizia nr. 2/2018 din 19/02/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, stabileşte că, într-o procedură de executare silită prevăzută de C. proc. civ., bunurile sunt valorificate libere de orice sarcini (indisponibilizarea fiind transferată asupra sumei de bani obţinute, beneficiarul sarcinii de natura penala neavând vreo prioritate), indiferent care sunt acestea şi indiferent care este natura acestora, nu există nicio raţiune ca texte legale similare aplicabile într-o procedură tot de executare silită prevăzută de Legea nr. 85/2014, să fie interpretate/aplicate diferit şi să producă consecinţe juridice diferite.
Deliberând asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:
Din economia dispoziţiilor art. 476 C. proc. pen., rezultă că admisibilitatea unei cereri de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie evaluată atât prin raportare la condiţiile formale, expres prevăzute de art. 475 C. proc. pen., cât şi la exigenţele de admisibilitate dezvoltate în jurisprudenţa Completului competent din cadrul instanţei supreme, referitoare inter alia la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.
Statuând asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei", regăsită în cuprinsul art. 475 C. proc. pen., în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a stabilit că aceasta trebuie să aibă un anumit grad de generalitate, adică să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (I. C. civ..J, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015).
Evaluând cererea formulată de contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L., prin prisma criteriilor susmenţionate, Înalta Curte constată că problema ce se doreşte a fi dezlegată de către completul competent al Înaltei Curţi, astfel cum a fost enunţată de apărare, vizează, în esenţă, aplicabilitatea şi efectele Deciziei nr. 1 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept si clarificat prin trimiterea pe care paragraful 96 din aceasta hotărâre o face la Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 5 iunie 2018, în planul particular al speţei, chestiune care, în mod evident, nu prezintă doza de generalitate inerentă unei probleme de drept ce poate face obiectul sesizării în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele C. proc. pen.
Practic, prin sesizarea formulată, contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L. nu solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci obţinerea opiniei completului specializat al instanţei supreme asupra unei chestiuni ce ţine de fondul cauzei, antamată prin criticile formulate în contestaţie, ulterior pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziilor anterior menţionate.
Ca urmare, sesizarea formulată de contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L. nu urmăreşte dezlegarea teoretică, de principiu, a unei probleme de drept cu consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, ci însăşi soluţionarea propriu-zisă a unor aspecte vizând fondul cauzei, motiv pentru care cererea de sesizare analizată este inadmisibilă.
Pe fondul contestaţiei formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin încheierea din data de 16 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, printre altele, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de ridicare/transfer sechestru asigurător formulată de către persoana interesată S.C. A. S.R.L.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte cererea formulată şi reiterată de către persoana interesată S.C. A. S.R.L. (adjudecatar la licitaţie al bunului imobil în cadrul procedurii de executare silită), respectiv de strămutare a sechestrului asigurător de pe bunul imobil pe suma de bani obţinută din valorificarea acestuia, că existenţa unei măsuri asigurătorii dispuse în procesul penal, anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, nu împiedică valorificarea bunurilor afectate de o astfel de măsură (ceea ce s-a şi întâmplat în prezenta cauză), din moment ce textul vorbeşte de dobândirea lor liberă de orice sarcini, cu excepţia cazului în care măsura asiguratorie e luată în vederea confiscării speciale sau extinse. Toate bunurile supuse măsurilor asigurătorii pot fi aşadar valorificate în cadrul procedurii insolventei, indiferent de scopul pentru care a fost luată măsura.
Existenţa procedurii insolvenţei nu afectează legalitatea instituirii şi a menţinerii măsurii asigurătorii, întrucât este vorba de două aspecte diferite, cu funcţie diferită.
Cu privire la efectele valorificării bunurilor în situaţia în care acestea sunt afectate de măsuri asigurătorii penale (anterior deschiderii procedurii), Curtea a notat că trebuie avut în vedere scopul instituirii măsurii asigurătorii, după cum se arată şi în disp. art. 91 din Legea nr. 85/2014.
Prin Decizia nr. 1/2020 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucuresti - Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. (respectiv art. 163 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. de la 1968), că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.
Relevante pentru cererea persoanei interesate, sunt paragrafele 90 şi 117-120 din decizia precitată, care prevăd următoarele:
"90. Or, valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna debitoarei, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfăşoară sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic şi sub coordonarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar. 117. În acest sens trebuie subliniată şi denumirea marginală a textului de lege (respectiv "Regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul sau lichidatorul judiciar"); de altfel, art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 face referire la dobândirea liberă de orice sarcini a bunului, precum privilegii, gajuri, ipoteci sau drepturi de retenţie, sechestre de orice fel, făcând excepţie de la acest regim (respectiv al dobândirii bunurilor libere de orice sarcini) măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse, care se menţin şi ulterior înstrăinării. 118. Mai mult, potrivit art. 112 alin. (3) din C. pen., în cazul în care bunurile ce urmează a fi supuse confiscării nu se mai regăsesc în posesia sau patrimoniul infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu distincţia arătată în art. 112 alin. (2) privind posibilitatea confiscării numai în parte a bunurilor. Aşadar, însuşi legiuitorul din materie penală a prevăzut posibilitatea ca măsura penală a confiscării să îşi producă efecte chiar în cazul înstrăinării bunurilor supuse unei asemenea măsuri, într-o atare situaţie măsura de siguranţă producând efectele scontate, respectiv înlăturarea stării de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii. 119. Coroborând astfel dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. (respectiv art. 163 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. de la 1968), precum şi cele ale art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, rezultă că noţiunea de "indisponibilizare" la care face referire legea procesual penală nu se extinde şi asupra unui efect suspensiv în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat sau de a împiedica lichidarea bunului, mai ales că scopul măsurii asigurătorii ar putea fi atins chiar şi în condiţiile în care s-ar proceda la vânzarea bunului, prin menţinerea înscrierii respectivei sarcini în cartea funciară. x. Aşadar, în atare situaţie, se poate proceda la vânzarea bunului în procedura insolvenţei, cu înscrierea sarcinii decurgând din măsura asigurătorie în cartea funciară (atunci când este vorba despre bunuri imobile)".
Astfel, prin ordonanţa din data de 09.04.2015, DNA a dispus luarea măsurii asigurătorii, prin instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile aflate în posesia sau proprietatea S.C. B. S.R.L. Prin procesul-verbal de aplicare a sechestrului din data de 09.04.2015, C., constând în construcţie şi teren, precum şi Clădirea anexă "Locuinţă de serviciu", au fost supuse măsurii asigurătorii. Imobilele respective au fost achiziţionate de către S.C. B. S.R.L. de la apelantul - inculpat D., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.04.2009 de către Biroul Notarial "E.". S.C. B. S.R.L. este supusă procedurii falimentului, iar în cadrul procedurii de licitaţie publică organizată pentru vânzarea bunurilor debitoarei S.C. B. S.R.L., persoana interesată S.C. A. S.R.L. a achiziţionat C. şi Clădirea anexă "Locuinţă de serviciu", potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.06.2022.
Prin cererea formulată, persoana interesată S.C. A. S.R.L. a solicitat trasferarea/strămutarea sechestrului asigurător de pe un bun pe sumele de bani, care sunt sau se vor depune în cont, reprezentând contravaloarea imobilelor, preţ achitat de către persoana interesată.
Astfel cum s-a arătat anterior, potrivit art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, singurele operaţiuni exceptate de regimul juridic al bunurilor valorificate în procedura insolvenţei de a fi dobândite libere de orice sarcini sunt cele supuse măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. De aceea, atunci când a adjudecat cele două imobile situate în Predeal, persoana interesată S.C. A. S.R.L. nu le-a dobândit libere de sarcini, măsura sechestrului asigurător subzistând.
În cererea de ridicare a măsurii sechestrului asigurător, persoana interesată S.C. A. S.R.L. a invocat buna sa credinţă, solicitând confiscarea prin echivalent a celor două imobile, potrivit art. 112 alin. (3) şi alin. (5) C. pen. De asemenea, aceasta a susţinut că, potrivit art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., bunul dobândit prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală sunt banii cu care au fost achiziţionate cele două imobile, iar nu imobilele în sine. În plus, persoana interesată a învederat faptul că a fost încasat în contul unic de insolvenţă preţul plătit, şi anume suma de 3.666.300 RON, iar după plata onorariilor şi a cheltuielilor de procedură, a rămas suma de 3.284.571,21 RON, care poate fi pusă la dispoziţia organelor de urmărire penală, potrivit art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
În legătură cu apărările formulate de către persoana interesată S.C. A. S.R.L., Curtea a constatat că o parte dintre ele, precum calitatea sa de cumpărător de bună-credinţă sau faptul că bunurile provenite din fapte penale ar fi banii cu care au fost iniţial achiziţionate cele două imobile de către apelantul-inculpat D., sunt chestiuni de fond, care nu pot fi analizate în această etapă, ci la finalul cauzei, atunci când instanţa de control judiciar se va pronunţa, după epuizarea probelor încuviinţate în apel.
Totodată, Curtea a constatat că, din interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, nu rezultă că suma de 3.284.571,21 RON, poate fi pusă la dispoziţia organelor judiciare. Astfel, conform art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, sumele obţinute din valorificarea bunurilor prevăzute la alin. (1) vor fi distribuite conform prevederilor legale, urmând ca diferenţele favorabile după plata onorariilor şi a cheltuielilor de procedură să fie puse la dispoziţia organelor de urmărire penală. Din economia dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 nu rezultă faptul că organele judiciare penale ar avea vreun drept de prioritate asupra sumelor obţinute în urma vânzării bunurilor supuse măsurilor asigurătorii în cadrul proceselor penale. Dimpotrivă, banii vor fi puşi la dispoziţia organelor judiciare după ce vor fi distribuiţi creditorilor înscrişi la masa credală şi după plata onorariilor şi cheltuielilor de procedură. Aceasta este interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
Examinând contestaţia declarată de contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 16 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Potrivit dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."
Totodată, potrivit art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, părţii responsabile civilmente sau a altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune ori a confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.
Totodată, aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.
Analizând temeinicia şi legalitatea măsurilor asigurătorii, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte constatată că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestora.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin ordonanţele nr. 381/P/2014 din datele de 09.04.2015, 29.04.2015 şi 25.05.2015 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de Combatere a Corupţiei, printre altele, în cursul urmăririi penale, s-a dispus luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpaţilor D., F..
Prin ordonanţa din data de 09.04.2015, DNA a dispus luarea măsurii asigurătorii, prin instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile aflate în posesia sau proprietatea S.C. B. S.R.L. Prin procesul-verbal de aplicare a sechestrului din data de 09.04.2015, C., constând în construcţie şi teren, precum şi Clădirea anexă "Locuinţă de serviciu", au fost supuse măsurii asigurătorii. Imobilele respective au fost achiziţionate de către S.C. B. S.R.L. de la apelantul - inculpat D., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.04.2009 de către Biroul Notarial "E.". S.C. B. S.R.L. este supusă procedurii falimentului, iar în cadrul procedurii de licitaţie publică organizată pentru vânzarea bunurilor debitoarei S.C. B. S.R.L., persoana interesată S.C. A. S.R.L. a achiziţionat C. şi Clădirea anexă "Locuinţă de serviciu", potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.06.2022.
Prin încheierea contestată din 26 aprilie 2023 Curtea de Apel Bucureşti în baza art. 2502 C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asiguratorii cu privire, printre alţii, la inculpaţii G., H., D., F. şi persoanele interesate S.C. Bucureşti S.A., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S. C. proc. civ. Splai S.A., K., L., M., N. şi O. şi s-a respins cererea de ridicare a sechestrului asigurator formulată de persoana interesată S.C. A. S.R.L..
Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiunile presupus a fi comise.
În ceea ce priveşte durata măsurilor asigurătorii, Înalta Curte apreciază că nu s-a depăşit o durată rezonabilă, măsurile fiind instituite prin ordonanţele procurorului din 09.04.2015 şi respectiv 29.04.2015. De altfel, măsura are un caracter temporar de împiedicare a înstrăinării bunurilor, astfel încât să poată fi asigurat scopul pentru care măsura a fost dispusă şi nu echivalează cu pierderea dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor sechestrate, fiind astfel legală, nefiind disproporţionată.
În acelaşi timp, Curtea Constituţională a reţinut că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016).
De altfel, Curtea Constituţională în paragraful 23 din Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 276 din 12 aprilie 2016, a reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile şi imobile prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei şi nu aduce atingere substanţei acestuia.
Totodată, Înalta Curte are în vedere complexitatea concretă şi particularităţile cauzei, care se află în faza de debut a cercetării judecătoreşti în apel, astfel încât, apreciază că durata măsurilor asiguratorii se menţine în limite rezonabile, iar în ceea ce priveşte conţinutul şi întinderea măsurilor asiguratorii instituite faţă de inculpaţii au fost individualizate prin raportare la baza factuală ce constituie obiectul acuzaţiilor aduse în cauză.
Mai mult, în cauză, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 şi art. 50 din Legea nr. 129/2019.
În acest context, având în vedere scopul măsurile asigurătorii instituite, precum şi suspiciunile care planează asupra inculpaţilor cu privire la săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestora, Înalta Curte apreciază că menţinerea măsurilor asigurătorii este oportună, necesară, precum şi proporţională cu scopul urmărit. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, se constată că măsurile asigurătorii sunt proporţionale cu scopul urmărit, respectiv înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere a bunurilor ce fac obiectul confiscării ori care pot servi la acoperirea pagubei produsă prin săvârşirea infracţiunilor reţinute. De altfel, măsura are un caracter temporar de împiedicare a înstrăinării bunurilor, astfel încât să poată fi asigurat scopul pentru care măsura a fost dispusă, prin luarea acesteia fiind restricţionat doar dreptul de dispoziţie asupra bunurilor mobile şi imobile (jus abutendi), iar nu şi celelalte prerogative ale dreptului de proprietate, acesta fiind pe mai departe titular al acestor prerogative.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte are în vedere că motivele invocate formulate de persoana interesată S.C. A. S.R.L. sunt chestiuni de fond, care nu pot fi analizate în această etapă procesuală, ci la finalul cauzei, atunci când instanţa de control judiciar se va pronunţa pe fondul cauzei.
Potrivit art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, sumele obţinute din valorificarea bunurilor prevăzute la alin. (1) vor fi distribuite conform prevederilor legale, urmând ca diferenţele favorabile după plata onorariilor şi a cheltuielilor de procedură să fie puse la dispoziţia organelor de urmărire penală.
Din economia dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 nu rezultă faptul că organele judiciare penale ar avea vreun drept de prioritate asupra sumelor obţinute în urma vânzării bunurilor supuse măsurilor asigurătorii în cadrul proceselor penale. Dimpotrivă, banii vor fi puşi la dispoziţia organelor penale după ce vor fi distribuiţi creditorilor înscrişi la masa credală şi după plata onorariilor şi cheltuielilor de procedură. Aceasta este interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
Dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen., au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.
Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecăţii. Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional. Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.
Prin urmare, se constată că subzistă şi nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea şi ulterior menţinerea măsurilor asiguratorii, iar criticile invocate privesc aspecte referitoare la procedura insolvenţei şi nu constituie motive care să se subsumeze ca fiind argumente pertinente care să conducă la ridicarea măsurilor dispuse în cauză.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că, în cauză, criticile formulate sunt nefondate, întrucât scopul măsurii asigurătorii nu este acela de a priva pe cel cercetat de exerciţiul drepturilor sale fundamentale, ci de a ocroti un interes mai presus de interesul personal al acestuia, respectiv acela al statului, care, prin măsurile de politică penală adoptate, tinde să protejeze persoana vătămată prin săvârşirea faptelor penale.
Aşadar, se apreciază că nu se justifică în momentul de faţă ridicarea măsurilor asigurătorii, fiind o garanţie pentru o posibilă plată a prejudiciului, cu atât mai mult cu cât, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.
Relativ la cele ce precedă, instanţa supremă constată că, în cauză, nu s-au modificat temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor, acestea fiind necesare şi proporţionale cu scopul urmărit şi se impune menţinerea ei, arugumentele invocate de către contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L. fiind astfel nefondate.
Faţă de considerentele expuse anterior, va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 16 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în dosarul nr. x/2015.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea-persoană interesată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestatoarea-persoană interesată S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 16 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, în dosarul nr. x/2015.
Obligă contestatoarea-persoană interesată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2024.