Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 18 martie 2021 pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă sub număr de dosar x/3/2021, reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contragaranției în cuantum de 394.942,61 lei, aferentă garanției asumata de ea în favoarea A BANK S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP x/09.10.2013, confirmată cu Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP x CTG/11.10.2013 (beneficiar fiind B S.R.L.), sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 14.09.2020 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice de la transmiterii către FRC a adresei de răspuns nr. RRG x/15.06.2020) până la plata efectivă a sumei datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform art. 453 C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 1909 din 5 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, s-a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.- IFN în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., ca nefondată. S-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 14 iulie 2021, Tribunalul București a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-IFN.
A dispus îndreptarea erorii materială referitoare la calea de atac, strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 1909 din 5 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, respectiv: „cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare” și nu „cu drept de recurs în termen de 10 de zile de la comunicare”, cum din eroare s-a reținut.
Împotriva sentinței civile nr. 1909 din 5 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a formulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, obligarea intimatului-pârât la plata contragaranției în cuantum de 394.942,61 lei, la care se adaugă dobândă legală (calculată de la 14.09/2020, până la plata efectivă a sumei datorate), precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin decizia civilă nr. 1505 din 13 octombrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE, împotriva sentinței civile nr. 1909 din 5 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2021, ca nefondat.
În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1505 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.
În argumentarea cererii de recurs, subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată fără ca instanța de apel să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările sale cu privire la respectarea mandatului acordat conform Convenției nr. 1/2012, precum și cu privire la analiza efectuată de către recurent conform Normei nr. 2/2012 la acordarea contragaranției.
Astfel, apreciază că instanța de apel a făcut simple afirmații fără a justifica în drept și fără a arăta motivele pentru care toate apărările reclamantului cu privire la respectarea mandatului au fost înlăturate.
În fapt, instanța de apel a ignorat total afirmațiile recurentului și a înlăturat fără a motiva în fapt și în drept probe relevante propuse în apel, deși acestea fuseseră propuse și încuviințate. Face referiri la Nota x/26.01.2016 /RG-x/25.01.2016 și anexa 1 la nota privind controlul efectuat de FRC la sediul recurentului în temeiul art. 5.4 din Convenția nr. 1/2012, înscrisuri ce au fost depuse în apel și încuviințate de instanță.
Mai mult, consideră că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la elementul esențial al speței și anume când și cum anume a intervenit culpa reclamantului în executarea mandatului potrivit Convenției, și implicit incidența răspunderii contractuale a acestuia, de ce au fost înlăturate toate apărările sale, și de ce este justificat refuzul de plată al contragaranției.
Or, câtă vreme în considerente instanța nu a analizat toate probele care au fost încuviințate, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală.
Așa fiind, în raport de exigențele art. 425 C. proc. civ., consideră că instanța avea obligația să prezinte argumentele pentru care au fost respinse criticile FONDULUI NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, precum și dispozițiile legale care să susțină soluția pronunțată în prezenta speță.
În ceea ce privește incidența motivului de casare instituit de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în opinia recurentului, hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind încălcate dispozițiile art. 1170, 1270, 1350 Noul C. civ., ale art. 1 și art. 6 CEDO, la momentul stabilirii obligațiilor asumate de reclamant, reținându-se în mod nelegal că intimata era îndreptățită să refuze plata contragaranției.
Recurentul susține că a făcut dovada respectării mandatului acordat, transmițând împreună cu cererea de executare, întreaga documentație prevăzută contractual din care rezultă că beneficiarul B S.R.L. îndeplinea criteriile de eligibilitate prevăzute convențional.
Atâta timp cât cererea de executare era însoțită de toate documentele prevăzute contractual, aspect care de altfel nici nu a fost contestat de către intimata, FRC S.A. nu avea dreptul să refuze plata, pe baza unor condiții stabilite de ea unilateral, în pofida prevederilor contractuale.
Prevederile art. 2.1 lit. f) din Norma nr. 1/2012 (Calcul privind încadrarea ca întreprindere în dificultate pe baza situațiilor financiare) se aplică în coroborare cu dispozițiile Anexei B.2 la Norma nr. 1/2012, care prevăd în concret ce aspecte ale situațiilor financiare trebuie verificate pentru a determina existența stării de dificultate.
Potrivit calculului efectuat de recurent la acordarea contragaranției, reflectat în Fișa de analiză a eligibilității solicitării de contragarantare Nr. CGP x/09.10.2013, act depus în probatoriu la dosar, rezultă că beneficiarul nu îndeplinea criteriile pentru a fi în dificultate.
În concret, din analiza documentelor, rezultă că la data acordării contragaranției B S.R.L. nu se afla „în dificultate”.
Este evident faptul că reținerea de către instanța de apel a faptului că la momentul verificărilor criteriilor de eligibilitate de către recurent, beneficiarul îndeplinea condițiile din legislația națională pentru a face obiectul procedurilor de insolvență este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - în speță interpretarea eronată a prevederilor art. 3 din Legea nr. 85/2006 și a art. 2.1 din Norma nr. 1/2012, așa cum acesta a fost precizat de către intimată prin adresa 1301/25.06.2012.
Prezumția relativă de insolvență instituită de art. 3 din Legea nr. 85/2006 nu este echivalentul stării de insolvență efectivă, așa cum rezultă din hotărâre.
Mai mult, susține recurentul, prezumția de insolvență a fost răsturnată de societatea reclamantă, întrucât, conform indicatorilor menționați referitori la activele circulante, capitalurilor proprii, profitului beneficiarul avea fonduri suficiente pentru plata datoriilor.
Consideră că instanța nu a analizat aceste aspecte relevante pentru justa soluționare a cauzei și a pronunțat o hotărâre lipsită de fundament legal.
Este evident ca beneficiarul nu se încadra în definiția „întreprinderii în dificultate” prevăzută de art. 2.1 din Norma nr. 1/2012, având fonduri suficiente pentru a-și onora obligațiile de plată.
În ceea ce privește al doilea aspect privind riscul de fraudă, arată că atât Convenția de Contragarantare nr. 1/2012, cât și Convenția nr. 177/2012, încheiate de recurent cu banca, constituie legea părților și de la această lege nu se poate deroga.
Raportându-se la o presupusa fraudă a beneficiarului (fără niciun fel de date concrete), instanța impută recurentului faptul că ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască activitatea ilicită a acestuia, omițând faptul că urmărirea penală nu este publică și că, la rândul său, intimatul-pârât a confirmat contragaranția în aceleași condiții.
Mai mult decât atât, încheierea penală nr. 30/MP/2013/24.10.2013 a Curții de Apel Alba Iulia, dosar nr. x/57/2013, este un act ulterior acordării contragaranției efectuată de recurent prin Confirmarea de garantare nr. CGP x CTG/11.10.2013, astfel că nu se poate reține culpa sa în raport cu acest înscris.
În urma controlului efectuat la sediul reclamantei în temeiul art. 5.4 din Convenția nr. 1/2012, nu a semnalat nici o deficiență în acordarea contragaranției beneficiarului B S.R.L. - a se vedea Nota x/26.01.2016 /RG-x/25.01.2016 - înscris depus în apel, încuviințat de instanța de apel și neanalizat de aceasta.
Conchizând, recurentul apreciază că prin modul în care a fost judecat, instanța nu a dat eficiență prevederilor art. 20 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește rolul activ pe care trebuie să îl aibă judecătorul în examinarea cauzei, și a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, preluând în mod necritic poziția părții adverse și omițând să se pronunțe în raport cu probe esențiale, pe care le încuviințase ca utile cauzei.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
Intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a depus răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: „cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”, iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a și c-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”.
Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.: „aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.
Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.
Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurentul solicitând, în realitate, instanței de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia recurată în ce privește modul de aplicare a legi.
Și atunci când recurentul susține că decizia recurată este nemotivată, în realitate acesta impută instanței tot greșita stabilire a situației de fapt, aducând în discuție chestiuni ce vizează exclusiv aspecte factuale ale pricinii, a căror apreciere intră în atribuția instanțelor devolutive.
De asemenea, stabilirea culpei în executarea mandatului, pe care o aduce în discuție recurentul, este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.
Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată, relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., potrivit cărora: „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Se observă că recurentul a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.
Faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.
Așa fiind, aprecierea instanței cu privire la obligația reclamantului de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate și criticile recurentului potrivit cărora din documentele enumerate nu rezultă că societatea B S.R.L. nu ar fi fost eligibilă la data acordării garanției, precum și susținerea că recurentul a făcut dovada respectării mandatului acordat, vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.
Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentul-reclamant, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.
Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.
În ceea ce privește critica prin care susține că instanța de apel a făcut simple afirmații atunci când a reținut că apelanta nu și-a îndeplinit obligația asumată în contractul de mandat, considerând că s-a omis să se argumenteze când și cum anume a intervenit culpa sa în executarea mandatului, potrivit convenției nr. 1/2012, și implicit incidența răspunderii sale contractuale, reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în stadiul procesual al recursului. Se ignoră astfel caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.
Aspectele de nelegalitate din perspectiva neanalizării corecte a condițiilor de eligibilitate, invocate de recurentul-reclamant, nu pot fi reținute. Recurentul tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanței de apel asupra criteriilor de eligibilitate, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.
În concluzie, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 1505 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 1505 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.