Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – Secția Civilă la 16.08.2022, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 248.189,39 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea termenului de notificare a rezilierii contractului de locațiune pe care, în calitate de locatar, îl încheiase cu S.C. C S.A.
Prin sentința nr. 1699/F/28.06.2023, Tribunalul Ilfov – Secția Civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A S.R.L. a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 200/08.02.2024, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.860,61 lei, cu titlu de despăgubiri și a sumei de 3.722,21 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii civile, S.C. B S.R.L. a declarat recurs.
În motivare, recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă contractuală și interpretarea clauzelor după voința concordantă a părților, consecința fiind admiterea în parte, în mod nelegal, a pretențiilor intimatei.
După prezentarea situației de fapt, a actelor juridice care au generat prezentul litigiu și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a imputat instanței de apel încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1.170, art. 1.266 alin. (2), art. 1.530, art. 1.531 alin. (1), art. 1.547 și art. 1.548 C. civ.
A susținut că instanța de apel a reținut greșit reaua sa credință, cu încălcarea art. 1.170 C.civ., și a tras concluzia că este îndeplinită condiția privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, stabilindu-i răspunderea contractuală, deși probatoriul administrat a relevat faptul că intimata a avut la dispoziție un termen rezonabil pentru relocarea echipamentelor și a acționat încă din august 2021 în acest scop.
A arătat că termenul solicitat de intimată pentru păstrarea folosinței spațiului, 31.01.2022, conduce la concluzia că a renunțat la orice alt termen acordat după această dată, astfel că este greșită aprecierea instanței de apel potrivit căreia termenul de preaviz s-ar fi împlinit la 07.03.2022, în contextul în care aceeași instanță a reținut că scopul duratei preavizului este acela de a crea locatarului posibilitatea de a găsi soluții pentru relocare, iar în speță societatea intimată a avut această posibilitate încă din luna august 2021 până la 15.01.2022.
În opinia recurentei, instanța de apel, reținând incidența dispozițiilor art. 1.266 C.civ., trebuia să evalueze, prin prisma acestei norme de drept, toate actele sau faptele juridice ale părților, anterioare și ulterioare încheierii contractului, inclusiv notificarea trimisă intimatei, a cărei examinare este relevantă pentru atragerea răspunderii civile contractuale; totodată, a imputat instanței devolutive de control judiciar faptul că, ignorând manifestarea de voință a reclamantei, nu a observat că aceasta a acceptat expres încetarea locațiunii, deși în fapt, a eliberat definitiv spațiile la 18.03.2022, conform procesului-verbal încheiat la această dată.
În continuare, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, întrunirea elementelor cumulative ale răspunderii civile contractuale și obligația sa de a repara prejudiciul cauzat, respectiv de a achita despăgubiri constând în parte din taxele de urgență pe care intimata a fost nevoită să le suporte din cauza relocării bunurilor; în opinia recurentei, aceste pretenții nu erau întemeiate, pentru că nu se putea reține culpa sa, aspect care reiese din actele și faptele intimatei, căci S.C. A S.R.L. a semnat contractul cu prestatorul respectiv în octombrie 2021, deși a afirmat că a început relocarea din august 2021, iar lucrările executate și facturate au început din decembrie 2021, facturile fiscale cuprinzând taxa de urgență fiind emise în perioada 17.12.2021-25.01.2022, astfel că această taxă nu apare justificată; a menționat că aceeași este situația și în cazul altui prestator cu care a contractat intimata, cu care a încheiat contractul în 29.12.2021, iar taxa de urgență a vizat lucrările din perioada 15.12.2021-10.01.2022.
În concluzie, recurenta a considerat că instanța de apel a reținut în mod greșit comportamentul diligent al intimatei, deși probele arată că aceasta a tergiversat demersurile pentru relocarea echipamentelor și bunurilor sale, astfel că a apreciat că prejudiciul nu a fost corect stabilit.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
La 13.06.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului, iar recurenta a răspuns la întâmpinare.
Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:
Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerința legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.
Prin inițierea prezentului demers judiciar, intimata-reclamantă a urmărit să obțină obligarea recurentei-pârâte la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea termenului de notificare a rezilierii contractului de locațiune încheiat între S.C. C S.A., în calitate de locator și S.C. A S.R.L., în calitate de locatar, intimata-reclamantă susținând că a fost nevoită să efectueze cheltuieli suplimentare pentru eliberarea spațiului închiriat, pe care nu le-ar fi suportat dacă actualul proprietar al imobilului (recurenta-pârâtă) ar fi respectat clauzele contractuale privind denunțarea contractului.
Prima instanță a respins acțiunea, iar curtea de apel, admițând apelul declarat, a schimbat sentința tribunalului, în sensul că a admis în parte pretențiile autoarei acțiunii, reținând că pârâta, subrogându-se în drepturile locatorului inițial, S.C. C S.A., prin cumpărarea imobilului închiriat reclamantei, nu a respectat termenul de preaviz stabilit pentru denunțarea unilaterală a contractului de închiriere, astfel că trebuie să suporte taxele de urgență pe care reclamanta le-a achitat pentru relocarea bunurilor.
În esență, instanța de prim control judiciar a subliniat că doar de la data la care a dobândit proprietatea asupra imobilului care îi fusese închiriat societății A S.R.L., de către S.C. C S.A., 06.12.2021, recurenta s-a subrogat în drepturile celei din urmă, așa încât, dând eficiență clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de închiriere, a apreciat că noul locator putea denunța unilateral locațiunea doar cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni; de aceea, a calificat comportamentul societății B S.R.L., care nu a respectat clauza amintită, pretinzându-i locatarului să evacueze imobilul înainte de împlinirea celor 3 luni, ca fiind unul cauzator de prejudicii.
Din examinarea motivelor de recurs rezultă că autoarea căii de atac a criticat modul în care instanța de apel a analizat clauzele contractului și executarea obligațiilor asumate, precum și modul de angajare a răspunderii sale civile contractuale, reproșându-i că nu a examinat corespunzător conduita reclamantei și scopul termenului de preaviz stabilit contractual.
În opinia sa, instanța de apel nu a analizat adecvat probatoriul administrat și nu a avut în vedere anumite înscrisuri din dosar (adresa nr. 5602/08.12.2021, prin care intimata a solicitat expres un termen până la care să-și ridice bunurile din spațiul închiriat, renunțând implicit la orice prelungire după data respectivă), care ar fi relevat buna sa credință și respectarea clauzelor contractului de închiriere. Totodată, a prezentat aspecte vizând corespondența purtată de părți referitor la termenul de eliberare a spațiului, precum și împrejurări de fapt privind demersurile efectiv întreprinse de către societatea chiriașă pentru relocare, ca urmare a termenului agreat, susținând că acestea dovedesc conduita sa conformă obligațiilor prevăzute prin contractul de închiriere. De asemenea, a criticat mențiunile din facturile depuse la dosar de către reclamantă, sub aspectul perioadei în care au fost prestate serviciile, care ar infirma caracterul urgent al acestora.
Aceste critici, prin care autoarea căii de atac urmărește să obțină reanalizarea modului de îndeplinire a obligațiilor de către părți prin prisma probatoriul analizat, nu pot fi însă subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat.
Aceasta deoarece, sub pretextul încălcării sau aplicării greșite a art. 1.170, art. 1.530, art. 1.531 alin. (1), art. 1.547-1.548 și art. 1.266 alin. (2) C. civ. - texte legale ce reglementează buna-credință, dreptul la daune-interese și principiul reparării integrale a prejudiciului, vinovăția și interpretarea contractului după voința concordantă a părților -, recurenta aduce în dezbatere situația de fapt, clauzele contractuale și celelalte înscrisuri emise de părți, precum și conduita contractanților, criticând modul în care instanța de apel, evaluând probatoriul administrat, a tras concluzia culpei sale pentru nerespectarea termenului de preaviz stabilit pentru denunțarea unilaterală a contractului de închiriere și a statuat asupra caracterului întemeiat al pretențiilor reclamantei prin prisma pretinselor taxe de urgență achitate de titulara acțiunii.
Instanța supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raționament care să justifice concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.
Nemulțumirea recurentei legată de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt, statuând, în cele din urmă, asupra temeiniciei în parte a acțiunii este o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac a recursului, care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.; așa fiind, o nouă analiză a situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.
Nici referirea la regulile de interpretare a contractelor, a căror nesocotire recurenta a invocat-o, nu are aptitudinea de a evita aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, întrucât acestea au incidență doar atunci când clauza contractuală este neclară, ceea ce nu este cazul, în speță.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.
Va respinge și cererea intimatei-reclamante, de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că aceasta nu a depus dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 200/08.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.
Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2024.