Asupra conflictului negativ de competență de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
1) Obiectul litigiului dedus judecății
Prin cererea înregistrată la data de 18.01.2024, pe rolul Judecătoriei Iași – Secția Civilă, sub nr. x/245/2024, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Iaşi a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată să-i plătească suma de 24.801,51 lei, reprezentând contravaloare obligații contractuale și penalități de întârziere de 0,06% pe zi de întârziere, calculate până la achitarea efectivă a debitului; cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1535, art. 1538-1539 și art. 1548 C. civ.
În data de 18.03.2024, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale de soluționare a cererii, motivat de faptul că sediul său este în raza de competență teritorială a Judecătoriei Ploiești. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la ajustarea tarifului aplicat Contractelor nr. 43/29.04.2021 și nr. 121/22.10.2021 în conformitate cu Decizia Ancom nr. 672/28.09.2022, începând cu data emiterii acesteia, cu cheltuieli de judecată.
În data de 18.06.2024, pârâta a depus note de sedință, prin care a formulat cerere de suspendare a dosarului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/105/2024, aflat pe rolul Tribunalului Prahova.
2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență:
2.1. Prin sentința civilă nr.17093/2024 din 06 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/245/2024, Judecătoria Iași – Secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă și, în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii civile în favoarea Judecătoriei Ploiești.
În motivarea acestei hotărâri, s-a reținut că instanta competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta acțiune este judecătoria în circumscripția căreia își are sediul sediul/domiciliul principal debitorul, potrivit regulii de drept comun înscrise în art.107 C. proc. civ.
În același timp, fiind vorba de o pricină referitoare la bunuri, s-a reținut că normele de competență teritorială sunt norme de ordine privată, de la care părțile pot deroga.
Totodată, instanța a constatat că părțile nu au stabilit în cuprinsul vreunei clauze faptul că obligatiile contractuale vor fi executate, chiar și în parte, pe raza administrativ-teritorială a Municipiului Iași, astfel încât, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 113 pct. 3 C. proc. civ.
Ca atare, instanța a reținut că nu este aplicabil niciun caz de competență teritorială alternativă, astfel încât competența se stabilește prin raportare la sediul pârâtului-debitor la momentul formulării cererii.
În final, instanța a avut în vedere faptul că, în toate cazurile de necompetență privată, doar pârâtul debitor este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cauză excepția fiind invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
În aceste condiții, analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța a constatat că pârâta are sediul în sat Ploieștiori (…), com. Blejoi, jud. Prahova, motiv pentru care a fost admisă excepția necompetenței teritoriale invocată pârâtă și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.
2.2. La data de 19 noiembrie 2024, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești – Secția Civilă, care, prin sentința civilă nr. 416 din 23 ianuarie 2025, constatând că Judecătoria Iași este competentă teritorial să soluționeze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în conditiile în care excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iași a fost invocată prin întâmpinare, de pârâtă, în termenul prescris de lege, nesoluționarea acesteia în termenul legal de către instanță are drept consecință consolidarea competenței primei instanței sesizate, ca urmare a epuizării momentului verificării competenței.
A reținut instanța că, la primul termen de judecată, părțile erau legal citate în fața primei instanțe și puteau pune concluzii, în conditiile în care exceptia necompetenței teritoriale fusese invocată de către pârâtă prin întâmpinare și în termen legal, iar nu prin notele de ședință depuse in ziua ședinței de judecată. În plus, din practicaua incheierii de la termenul din data de 18.06.2024, a reieșit că Judecatoria Iasi nu a apreciat necesară amânarea cauzei în vederea unor lămuriri ori probe suplimentare, așa cum solicită dispozitiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., ci a dispus doar comunicarea notelor scrise invocând dispozițiile art. 131 alin. (1) coroborat cu art. 129 C. proc. civ.
S-a mai reținut că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție– Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 31/11.11.2019.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra regulatorului de competență.
Constatând existența unui conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, entru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura; alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată”. Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția celor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ., este relativă.
Codul de procedură civilă cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.
Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că: "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."
Totodată, se reține că dispozițiile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".
În speță, obiectul litigiului dedus judecății îl constituie o acțiune în răspundere contractuală, prin care reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata contravalorii tarifului de utilizare a drumului, stabilit prin contractele nr. 43/29.04.2021 și nr. 121/22.10.2021, precum și a penalităților de întârziere aferente.
Așadar, în acest caz, competența teritorială de soluționare a acțiunii prin care se tinde la valorificarea unui drept de creanță, se stabilește potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 107 C. proc. civ., conform cărora cererea se face la instanța domiciliului/sediului pârâtului.
Prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., mai sus enunțate, norma de competență aplicabilă în cauză este de ordine privată, iar, potrivit art. 130 alin. (3) din același act normativ, necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, instanța neavând legitimare să o invoce din oficiu.
Din examinarea actelor dosarului, se observă că pârâta a depus în termen legal întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iași în soluționarea cauzei.
La primul termen de judecată acordat în cauză la care părțile au fost legal citate, Judecătoria Iași nu și-a verificat competența de soluționare a cauzei, ci doar a dispus comunicarea notelor scrise formulate de pârâtă către reclamantă, cu mențiunea de a răspunde la excepția necompetenței teritoriale invocată și de a-și exprima poziția procesuală cu privire la cererea de suspendare formulată de pârâtă.
Cauza a fost reținută în pronunțare asupra excepției necompetenței teritoriale a instanței, invocate de pârâtă, la următorul termen de judecată acordat în litigiu.
Înalta Curte constată, așadar, că excepția necompetenței teritoriale a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, în termenul legal, iar împrejurarea că aceasta nu a fost luată în examinare la primul termen de judecată acordat în cauză nu este de natură a atrage consolidarea competenței instanței mai întâi sesizate, întrucât ceea ce legea sancționează cu decăderea, în condițiile art. 185 C. proc. civ., este nerespectarea termenului de invocare a excepției și nu omisiunea soluționării acesteia la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței.
Într-adevăr, instanța are obligația de a-și verifica propria competență la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața acesteia, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., însă acest text trebuie corelat cu art. 130 alin. (2), care impune invocarea excepției materiale și teritoriale de ordine publică, de către instanță din oficiu, cel mai târziu la acest moment procesual.
Astfel, ceea ce atrage consolidarea competenței instanței mai întâi sesizate nu este omisiunea verificării propriei competențe, ci neinvocarea excepției în condițiile menționate în art. 130 coroborată cu nesocotirea obligației impuse de art. 131 C. proc. civ.
Cât privește statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii din decizia nr. 31/2019, se observă că aceasta se referă la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență materială, și nu la momentul soluționării excepției.
În concluzie, constatând că invocarea excepției necompetenței teritoriale s-a realizat cu respectarea art. 130 C. proc. civ., iar măsura procesuală dispusă la primul termen de judecată acordat în cauză nu a determinat consolidarea competenței teritoriale a instanței inițial învestite cu acțiunea reclamantei, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, raportat la sediul societății pârâte, conform art. 107 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabilește competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2025.