Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată la data de 25.01.2024, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 38.538,09 lei cu titlu de debit principal, dobȃnda legală, cu cheltuieli de judecată.
Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență.
Prin sentința civilă nr.12549 din data de 15.11.2024 Judecătoria Buftea – Secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A S.R.L. și pe pârâta B S.R.L., în favoarea Judecătoriei Piatra Neamț – Secția civilă.
Pentru a pronunța această hotărâre Judecătoria Buftea a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.107 C. proc. civ., competentă fiind instanța în care are sediul pârâta, respectiv Judecătoria Piatra Neamț.
Învestit cu soluționarea cauzei după declinare, Judecătoria Piatra Neamț – Secția civilă a pronunțat sentința civilă nr. 583 din data de 14.02.2025 prin care a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A S.R.L. și pe pârâta B S.R.L., în favoarea Judecătoriei Buftea.
În motivare, s-a reținut că, în cauză, pârâta nu a înțeles să invoce excepția necompetenței teritoriale, ci doar a precizat că lasă la latitudinea instanței să hotărască, echivalând astfel cu o neinvocare a excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Buftea, sens în care a operat prorogarea de competență în favoarea instanței învestite de către reclamantă.
II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:
Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 133 pct.2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.
În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.
Astfel, Înalta Curte constată că a fost declinată reciproc competența de soluționare a cauzei între Judecătoria Buftea – Secția civilă și Judecătoria Piatra Neamț – Secția civilă, prima instanță reținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc. civ, în timp ce Judecătoria Piatra Neamț a stabilit competența de soluționare a pricinii prin raportare la dispozițiile art.130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârâtă.
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acțiunea în daune contractuale, prin care societatea reclamantă A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 38.538,09 lei cu titlu de debit principal, dobȃnda legală, cu cheltuieli de judecată.
Sub un prim aspect, cu privire la momentul procesual până la care partea îndreptățită poate invoca încălcarea competenței teritoriale, art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevede că: „necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii”, iar alin. 3 al aceluiași art. stabilește că: „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.”
De asemenea, Înalta Curte constată că litigiul de față opune doi profesioniști, între care s-au desfășurat relații comerciale.
În materia competenței teritoriale, regula generală de drept comun este instituită de art. 107 C. proc. civ., conform căruia: „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.
În conformitate cu prevederile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.
Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești, în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat, precum și în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.
Așadar, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părțile pot deroga.
Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.: „necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii”, iar alin. 3 al aceluiași art. prevede că: „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.”
Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile prevăzute de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezinvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.
Astfel, instanța sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă, excepție pe care, potrivit textului de lege anterior redat, instanța nu are dreptul să o invoce din oficiu.
În speță, așa cum reiese din actele dosarului, pârâta, deși a formulat susțineri cu privire la competența instanței, a înțeles să lase la aprecierea acesteia stabilirea competenței, echivalând practic cu o nesusținere a excepției necompetenței teritoriale, context în care, față de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., nici Judecătoria Buftea nu o putea invoca.
În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Buftea – Secția civilă, așa încât, văzând prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea – Secția civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2025.