Deliberând asupra contestației declarate de inculpata A (fostă B), constată următoarele:
Prin încheierea din data de 03 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021/a3 (x/2023), Curtea de Apel București – Secția I penală, în baza art. 250 ind.2 Cod de procedură penală, a menținut măsura asiguratorie instituită prin ordonanța nr.x/P/2020 din data de 26.02.2021, constând în indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului, a imobilului în suprafață de 88.564 mp, situat în localitatea Fundulea, județul Călărași, tarlaua (...), parcela (...), având număr cadastral (...), deținut de inculpata B (A), până la concurența sumei de 1.827.197,51 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul din data de 03 martie 2021, emis în dosarul de urmărire penală nr.x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a fost trimisă în judecată inculpata B (actuală A), acuzată de săvârșirea infracțiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18 ind.1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, și folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 18 ind.1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
În faza de urmărire penală, a fost luată măsura sechestrului asigurător cu privire la un bun imobil aparținând inculpatei B (actuală A), în sarcina căruia s-a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:
- în calitate de reprezentant împuternicit al SC C SRL, cu intenția planificată de a induce în eroare Autoritatea de administrare și de a beneficia pe nedrept de sprijinul financiar nerambursabil din fonduri europene și cu scopul de a determina eligibilitatea societății al cărui director general era, a prezentat în sistemul informatic MySMIS, aferentă proiectelor derulate, documente al căror conținut a fost modificat pentru a atesta împrejurări care nu sunt conforme adevărului, în sensul consemnării în mod nereal a faptului că SC C SRL nu avea datorii la bugetul de stat/local, respectiv: Certificatul de atestare fiscală nr.x/10.08.2018 și Anexa la certificat privind verificarea eligibilității solicitanților de fonduri externe nerambursabile, depuse în cadrul proiectului POCU/298/3/14 Croim viitorul-SMIS 121710 - solicitant fiind SC C SRL;
- în calitate de reprezentant împuternicit al SC C SRL, cu intenția planificată de a induce în eroare Autoritatea de administrare și de a beneficia pe nedrept de sprijinul financiar nerambursabil din fonduri europene și cu scopul de a determina eligibilitatea societății al cărui director general era, a prezentat în sistemul informatic MySMIS aferentă proiectelor derulate, documente al căror conținut a fost modificat, pentru a atesta împrejurări care nu sunt conforme adevărului, în sensul consemnării în mod nereal a faptului că SC C SRL nu avea datorii la bugetul de stat/local, respectiv Certificatul de atestare fiscală nr.x/12.09.2019 precum și Anexa privind verificarea eligibilității solicitanților de fonduri externe nerambursabile depuse în cadrul proiectelor POCU /449/4/16 - Sprijin pentru înființarea de întreprinderi sociale în regiunea vest-SMIS 128675, al cărui reprezentant a fost Primăria Comunei D din județul Vâlcea, în parteneriat cu SC C SRL, POCU /449/4/16 - Sprijin pentru înființarea de întreprinderi sociale în regiunea vest-SMIS 128620, proiect derulat de Primăria Comunei E din județul Arad în parteneriat cu SC C SRL și POCU/449/4/16- Consolidarea capacității întreprinderilor de economie socială de a funcționa într-o manieră auto-sustenabilă, SMIS 128529, solicitant fiind Primăria comunei F din județul Bistrița-Năsăud în parteneriat cu SC C SRL.
Astfel, prin ordonanța nr.x/P/2019 din data de 26 februarie 2021, emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, fiind invocate dispozițiile art. 249 C. proc. pen. și cele ale art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător, în limita sumei de 1.827.197,51 lei, pentru garantarea reparării pagubei apreciate a fi fost cauzată prin infracțiunile cercetate și a avea această valoare, asupra imobilului – teren în suprafață de 88.564 mp, situat în localitatea Fundulea, județul Călărași, tarlaua (...), parcela (...), având număr cadastral (...).
În faza de cameră preliminară, prin încheierea din data de 11 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr.x/3/2021/a1, judecătorul cu această funcție judiciară din cadrul Tribunalului X a respins, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpata B (actuală A), a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul prin care aceasta a fost trimisă în judecată, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății.
Contestația formulată de inculpată împotriva acestei încheieri a fost respinsă, ca nefondată, prin încheierea nr.565/CO-CP din data de 26 noiembrie 2021, pronunțată de un complet de cameră preliminară al Curții de Apel București – Secția I Penală.
Prin sentința penală nr.1194 din data de 10 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr.x/3/2021, Tribunalul București – Secția I Penală a hotărât, în primă instanță, condamnarea inculpatei B (actuală A), pentru faptele reținute în sarcina acesteia și potrivit încadrării juridice menționate în rechizitoriu.
Astfel, inculpata a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, pe un termen de 4 ani.
Pe latură civilă, inculpata a fost obligată la plata prejudiciului de 1.827.197,51 lei, către partea civilă G, iar pentru garantarea reparării acestui prejudiciu, a fost menținută măsura sechestrului asigurător instituită în faza de urmărire penală, prin ordonanța procurorului din data de 26 februarie 2021, asupra terenului aparținând inculpatei.
Pentru a hotărî condamnarea inculpatei, prima instanță a constatat că faptele deduse judecății și vinovăția inculpatei în săvârșirea acestora au fost dovedite, iar acele fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor menționate în actul de sesizare a instanței.
Sentința pronunțată de prima instanță a fost atacată cu apel de către inculpata B (actuală A), cauza având ca obiect calea ordinară de atac exercitată de aceasta fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția I Penală la data de 07 noiembrie 2023, sub nr.x/3/2021.
Realizând, în acest context procesual, o nouă verificare a măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunului imobil aparținând inculpatei B (actuală A) (teren în suprafață de 88.564 mp, situat în localitatea Fundulea, județul Călărași, tarlaua (...), parcela (...), având număr cadastral (...)), Curtea a constatat că se mențin în actualitate temeiurile care au fost avute în vedere la luarea, și apoi, menținerea acestei măsuri, fără ca până la acest moment procesual, în cauză să fi intervenit elemente determinante care să justifice ridicarea sau restrângerea sa.
În acest sens, Curtea a reținut, mai întâi, că valoarea bunului imobil indisponibilizat este proporțională cu întinderea presupusului prejudiciu, astfel cum a fost constatat de prima instanță, care a obligat-o pe inculpată, prin angajarea răspunderii civile delictuale, la plata sumei de 1.827.197,51 lei, către partea civilă G.
Drept urmare, și în prezent, măsura sechestrului asigurător este necesară realizării scopului în considerarea căruia a fost instituită, prevăzut de art. 249 alin. (1), 5 C. proc. pen., respectiv pentru garantarea reparării pagubei produse prin presupusa infracțiune.
Prima instanță a constatat, în urma cercetării judecătorești, cauzarea prin infracțiunile deduse judecății a unui prejudiciu în cuantum de 1.827.197,51 lei, iar până la soluționarea apelului cu care Curtea a fost sesizată, această împrejurare creează o prezumție în sensul posibilei existențe a unui astfel de prejudiciu, care, dacă va fi în mod definitiv confirmat, dă dreptul la reparare, pentru garantarea căreia este necesară menținerea măsurii sechestrului asigurător.
În plus, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul infracțiunilor de natura celor de care este acuzată inculpata, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
De asemenea, Curtea a reținut că, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, măsura sechestrului asigurător nu este excesivă sau împovărătoare pentru inculpată, întrucât nu s-a dovedit că lipsirea acesteia de dreptul de a dispune de acel bun imobil indisponibilizat îi afectează interesele patrimoniale într-un mod semnificativ și disproporționat față de scopul legitim care a impus punerea bunului sub sechestru.
În aceste condiții, măsura asiguratorie își păstrează necesitatea, dar și proporționalitatea, urmărind evitarea înstrăinării bunului anterior menționat și sustragerii lui de la urmărire, pentru a fi garantată, în mod eficient, repararea presupusului prejudiciu, fără a o leza într-un mod grav pe inculpată, aspect în legătură cu care Curtea a constatat că aceasta nu a invocat nicio vătămare concretă decurgând din lipsa prerogativei de dispoziție asupra acelui bun, singura afectată de aflarea lui sub sechestru.
Totodată, Curtea a constatat și faptul că durata măsurii asigurătorii, deși relativ îndelungată, dar nu excesivă (în prezent fiind de aproape 3 ani și 7 luni, dar în condițiile aflării cauzei în apel, după pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de admitere a acțiunii civile în raport cu fapte pe care acea instanță le-a constatat a fi de natură penală, dar și ilicite și cauzatoare de prejudiciu, în sensul legii civile), nu constituie, prin ea însăși, un argument suficient pentru ridicarea acelei măsuri, câtă vreme aceasta își păstrează necesitatea, dar și proporționalitatea, în raport cu scopul legal urmărit prin luarea sa, fără a fi devenit vătămătoare, nefiind indicat niciun motiv în acest sens, și nici din oficiu nefiind constatat.
Împotriva acestei încheieri, la data de 04.10.2024, în termen legal, a declarat contestație inculpata A (fostă B), prin apărător ales, motivele fiind expuse în partea introductică a hotărârii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală sub nr. x/3/2021/a3, la termenul din data de 30.10.2024 având loc dezbaterile asupra contestației declarate, iar cauza rămânând în pronunțare.
****
Examinând contestația declarată de inculpata A (fostă B), pe baza actelor dosarului, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit dispozițiilor art. 250 ind.2 C. proc. pen., „în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250 ind.1 aplicându-se în mod corespunzător.”
Prin această modificare legislativă s-a instituit obligația procedurală pozitivă de verificare periodică a legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii, inclusiv în ipotezele în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale. Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asiguratorii, rațiunea acestei modificări evidențiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica odată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare prin instituirea acestei obligații procedurale compensatoare să efectueze periodic o analiză concretă a testului de proporționalitate consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103). Totodată, este de reținut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului sau părții responsabile civilmente prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune, ori a realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege.
Potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen., „Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.” Totodată, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă și cerința proporționalității acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor și cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.
Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a stabilit că „sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.”
Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.248 din 4 aprilie 2016, că „instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.
Totodată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății, s-a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.
Analizând în concret măsura asigurătorie instituită în cauză față de contestatoarea inculpată A (fostă B), Înalta Curte constată că subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea acestei măsuri procesuale pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Reținând în acest sens, se impune a se preciza că această concluzie nu este de natură să înfrângă prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpata, având în vedere și regimul măsurilor asigurătorii care se mențin, chiar și în caz de achitare, în condițiile art. 397 alin. (5) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, prin rechizitoriul din data de 03 martie 2021, emis în dosarul de urmărire penală nr.x/P/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a fost trimisă în judecată inculpata B (actuală A), acuzată de săvârșirea infracțiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18 ind.1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, și folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 18 ind.1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Prin sentința penală nr.1194 din data de 10 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr.x/3/2021, Tribunalul București – Secția I Penală a hotărât, în primă instanță, condamnarea inculpatei B (actuală A), pentru faptele reținute în sarcina acesteia și potrivit încadrării juridice menționate în rechizitoriu.
Astfel, inculpata a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, pe un termen de 4 ani.
Pe latură civilă, inculpata a fost obligată la plata prejudiciului de 1.827.197,51 lei, către partea civilă G, iar pentru garantarea reparării acestui prejudiciu, a fost menținută măsura sechestrului asigurător instituită în faza de urmărire penală, prin ordonanța procurorului din data de 26 februarie 2021, asupra terenului aparținând inculpatei.
Pentru a hotărî condamnarea inculpatei, prima instanță a constatat că faptele deduse judecății și vinovăția inculpatei în săvârșirea acestora au fost dovedite, iar acele fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor menționate în actul de sesizare a instanței.
În faza de urmărire penală, în temeiul art. 249 C. proc. pen. și art. 20 din Legea nr. 78/2000, procurorul a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător, în limita sumei de 1.827.197,51 lei, pentru garantarea reparării pagubei apreciate a fi fost cauzată prin infracțiunile cercetate, asupra imobilului – teren în suprafață de 88.564 mp, situat în localitatea Fundulea, județul Călărași.
Prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține, ca regulă generală, că luarea măsurilor asigurătorii este facultativă însă, prin excepție, legiuitorul a înțeles să reglementeze și situații derogatorii, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O astfel de situație derogatorie de la regula anterior menționată, se regăsește în cuprinsul legilor penale speciale, care, în cazul unor infracțiuni anume prevăzute, statuează asupra obligativității dispunerii măsurilor asigurătorii. În acest sens, se reține că, potrivit art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în capitolul III din această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
Din perspectiva dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că acestea sunt incidente în prezenta cauză, întrucât inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzute de art. 18 ind.1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În condițiile în care dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 au caracter special și derogă în raport cu regula generală consacrată de art. 249 alin. (1) C. proc. pen., se constată că organele judiciare nu pot aprecia asupra condiției referitoare la necesitatea dispunerii de măsuri asigurătorii prin raportare la scopul pentru care acestea au fost reglementate de legea penală, ci aceasta decurge din lege. În legătură cu acest aspect, prin Decizia nr. 548 din 26 septembrie 2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 29 ianuarie 2020, Curtea Constituțională a stabilit că: „reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.”
În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, apare ca fiind neîntemeiată critica apărării privind nemotivarea ordonanței procurorului prin care a fost dispusă măsura asiguratorie, iar verificările efectuate de instanța de judecată, din perspectiva dispozițiilor art. 250 ind.2 C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporționalități între restrângerea dreptului de proprietate și scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii.
În aceste sens, prin Decizia nr. 19/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că „Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă, ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
Condiția decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății).”
Analiza proporționalității între interesul general și cel de a proteja drepturile fundamentale ale persoanei, se realizează și din perspectiva criteriilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției proprietății și a dreptului la un proces echitabil, prin raportare la durata procedurii, complexitatea cauzei, la conduita acuzaților și a autorităților judiciare, dar și a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării, precum și a intervalului de timp în care acestea s-au aflat sub puterea sechestrului.
Astfel, în analiza proporționalității dintre restrângerea dreptului de proprietate și scopul urmărit, Înalta Curte reține natura acuzației pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, respectiv infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art.18 ind.1 alin. (1) din Legea nr.78/2000, cuantumul semnificativ al prejudiciului ce a fost creat prin săvârșirea presupuselor infracțiuni (1.827.197,51), complexitatea cauzei și stadiul procesual în care se află cauza, respectiv apel.
În ceea ce privește durata măsurii asigurătorii (aproximativ 3 ani și 8 luni), Înalta Curte constată că aceasta nu este una excesivă și nu aduce atingere exigențelor CEDO, având în vedere gradul de complexitate a cauzei, dar și faptul că dosarul se află în fața instanței de apel la momentul actual și că în primă instanță a fost pronunțată o hotărâre de condamnare a inculpatei pentru infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată, dar și de admitere a acțiunii civile în raport cu fapte pe care instanța le-a constatat ilicite și cauzatoare de prejudiciu, în sensul legii civile.
Față de aceste aspecte, se poate aprecia rezonabil că, în privința măsurii asigurătorii menținute față de inculpata A (fostă B), se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, în raport cu valoarea mare a pretinsului prejudiciu, și interesul personal al contestatoarei inculpate de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunului ce a fost indisponibilizat.
Deopotrivă, Înalta Curte reține că măsurile asigurătorii sunt o consecință a săvârșirii unor fapte penale, iar până la dovedirea vinovăției în materie penală, „indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii” (Decizia Curții Constituționale nr. 207/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 387 din 03 iunie 2015).
Cât privește critica formulată de contestatoarea inculpată A (fostă B) vizând împrejurarea că în cauză nu există un prejudiciu concret care să fi fost stabilit printr-o expertiză sau printr-un raport de constatare, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 249 alin. (5) C. proc. pen., în care se prevede în mod expres că măsurile asigurătorii pot fi instituite asupra bunurilor inculpatului până la concurența „valorii probabile”.
În ceea ce privește critica privind lipsa informațiilor cu privire la o posibilă înstrăinare a acestui bun imobil de către inculpată, se constată că este neîntemeiată și această critică, întrucât dispozițiile art. 249 C. proc. pen., care fac referire la scopul măsurii, au în vedere evitarea ascunderii sau înstrăinării acestor bunuri, aspect din care rezultă că măsura are un caracter preventiv, nefiind necesar să existe astfel de date când se instituite o măsură asigurătorie obligatorie.
Cât privește celelalte critici aduse de inculpată hotărârii atacate, critici care fac referire la nevinovăția acesteia, la faptul că certificatele de atestare fiscală nu au fost declarate ca fiind false, precum și alte aspecte ce țin de fondul cauzei, Înalta Curte reține că acestea excedează procedurii prevăzute de art. 250 ind.2 C. proc. pen., aspectele care țin de stabilirea răspunderii penale și a celei civile delictuale fiind atributul exclusiv al instanței de judecată, la pronunțarea pe fondul cauzei.
În concluzie, Înalta Curte reține că au fost respectate standardele ce impun și justifică luarea și menținerea măsurii asiguratorii, criticile aduse de contestatoarea inculpată A (fostă B) hotărârii atacate, fiind nefondate.
Pentru aceste considerente, constatând legală și temeinică încheierea contestată, Înalta Curte, în temeiul art. 425 ind.1 raportat la art. 250 ind.2 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpata A (fostă B) împotriva încheierii din data de 03 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr.x/3/2021/a3(x/2023).
Urmare a acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea inculpată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpata A (fostă B) împotriva încheierii din data de 03 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/3/2021/a3(x/2023).
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2024.