Asupra recursului de față;
În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 23.10.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr.x/121/2023/a4, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013.
Pentru a dispune astfel, cu titlul prealabil, Înalta Curte a constatat că recurentul-inculpat A a declarat recurs în casație împotriva deciziei nr. 675/A din 10.06.2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege) și art. 438 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. (hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii). Totodată, prin cererea de recurs în casație a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, prin care au fost abrogate pct. 2-6, pct. 9, pct. 10, pct. 13-14 de la art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale prevăzute de lege, reținând în ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurentul A în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, că doar aparent obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate punctele 2-6, 9, 10, 13 și 14 de la art. 438 alin. (1) C. proc. pen. au legătură cu soluționarea cauzei, în realitate, ele nereprezentând aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.
Sub acest aspect, Înalta Curte a subliniat că o excepție de neconstituționalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziții legale, cu consecința reconfigurării procedurii de examinare a unei cereri, aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României.
Or, în concret, criticile formulate de autorul excepției tind la completarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că printre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul nu prevede și situațiile în care instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt ori nu a apreciat corespunzător probele administrate sau nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, acest atribut nefiindu-i conferit nici de Constituție, nici de legea organică de organizare și funcționare.
Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională. Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul instanței de contencios constituțional, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale ce izvorăsc din legea fundamentală.
O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției, ci exclusiv la completarea unei dispoziții legale de o manieră care să satisfacă interesele acestuia.
Împotriva încheierii din data de 23 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/121/2023/a4, recurentul-inculpat A a declarat recurs, motivele declarării căii de atac fiind formulate în scris de apărătorul ales al recurentului-inculpat și susținute oral de apărătorul desemnat din oficiu, astfel cum sunt consemnate în practicaua prezentei hotărâri.
Recurentul a susținut că textul de lege criticat este neconstituțional întrucât încalcă liberul acces la justiție, dreptul la un recurs efectiv, dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la apărare, prevăzute de art. 21 și art. 24 din Constituția României.
A învederat că accesul liber la justiție presupune recunoașterea dreptului la acțiune pentru fiecare cetățean și a aptitudinii legale a acestuia de a contesta atingerea adusă drepturilor sale, astfel că, acest drept trebuie să fie efectiv, concret și real, întrucât imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanțe de către persoana interesată constituie o încălcare a acesteia de acces la justiție.
Astfel, a considerat recurentul că dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 prin care au fost abrogate pct. 2-6, pct. 9, pct. 10, pct. 13-14 de la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., au limitat excesiv motivele de recurs în casație, iar persoanelor interesate le este îngrădită posibilitatea de a accede la calea de atac a recursului în casație în mod liber și efectiv, acestea fiind constrânse de motivele insuficiente (rămase) de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Sub acest aspect, autorul excepției a arătat că art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 a abrogat nouă dintre cele paisprezece motive de recurs în casație, iar cele cinci cazuri de casare rămase nu sunt suficiente pentru a se asigura un control judiciar eficient care să ducă la înlăturarea erorilor judiciare comise în fața instanțelor de fond prin pronunțarea unor hotărâri nelegale și netemeinice. În opinia sa, abrogarea celor mai relevante motive de recurs în casație au drept consecință punerea în imposibilitate a persoanelor interesate de a cere instanței superioare verificarea legalității hotărârii pronunțate și a posibilității de a se înlătura, prin calea de atac a recursului în casație, greșelile cuprinse într-o hotărâre - consecințe ale omisiunii judecătorilor care nu și-au exercitat rolul activ, nu au stabilit corect situația de fapt ori nu au apreciat corespunzător probele administrate, au aplicat/interpretat în mod eronat legea sau nu-au pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel.
Concluzionând, recurentul A a considerat că sunt întrunite toate condițiile formale pentru a fi admisă sesizarea Curții Constituționale a României, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Examinând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reține că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată și anume:
a. excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
c. excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
d. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Se constată, așadar, că instanța de judecată efectuează o verificare sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Verificând realizarea condițiilor enumerate anterior, se constată că excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. x/121/2023/a4), de către o parte din proces (recurentul inculpat A) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013), fără ca acestea să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Textul de lege criticat, respectiv art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 prevede că ,,La art. 438 alin. (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 și 14 se abrogă”.
În ceea ce privește cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Fiind un incident apărut în cursul soluționării unei cauze, este necesar ca invocarea excepției de neconstituționalitate să fie justificată prin existența unui interes și să aibă relevanță, în raport, cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepția de neconstituționalitate să indice textele de lege pe care dorește să le supună controlului și să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparența utilității demersului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituționale.
Din perspectiva considerentelor anterior menționate, Înalta Curte consideră că, în speță, doar aparent sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate ele nereprezentând aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor cu legea fundamentală a României, urmărind de fapt completarea/modificarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., cu consecința reconfigurării procedurii de examinare a cererii de recurs în casație, având în vedere motivele invocate de apărare, în sensul că legiuitorul nu prevede posibilitatea exercitării căii de atac a recursului în casație și în situațiile în care ,,instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt ori nu a apreciat corespunzător probele administrate sau nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel.
Înalta Curte constată că prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 a mai făcut obiectul sesizării Curții Constituționale, iar prin Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor în discuție.
În acest sens, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a reținut la paragraful 23, că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. C. proc. pen. a revenit, astfel, la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii.
Prin aceeași decizie la paragraful 21, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., motivele de recurs în casație sunt limitate. Astfel, spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise prin deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. proc. pen., situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate numai prin intermediul apelului sau al contestației. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) C. proc. pen., titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă. Raportând dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 la scopul recursului în casație, Curtea Constituțională a statuat că restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., așa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate - aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - și de natura acesteia - de cale extraordinară de atac. Curtea a reținut că, așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație - prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.
Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, acest atribut nefiindu-i conferit nici de Constituție, nici de legea de organizare și funcționare.
Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.
Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și limitele stricte ale competenței sale constituționale.
O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci, în realitate, prin sesizarea instanței de contencios constituțional se urmărește, ca finalitate, completarea unei dispoziții legale de o manieră care să satisfacă interesele recurentului-inculpat.
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 23 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/121/2023/a4.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpate la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În conformitate cu art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent în cuantum de 360 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În numele legii,
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A împotriva încheierii din data de 23 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/121/2023/a4.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent în cuantum de 360 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.