Deliberând asupra cauzei de față,
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 43 din data de 18.03.2024 pronunțată de Tribunalul Militar București, s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului plt. adj. șef A din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență „B” sub aspectul săvârșirii celor două infracțiuni de instigare la mărturie mincinoasă în formă continuată (cu câte două acte materiale) prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 273 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București.
Prin decizia penală nr. 59 din data de 09.07.2024 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, s-au dispus următoarele:
În baza art. 421 alin. (1) pct. (2) lit. a C. proc. pen. s-a admis apelul formulat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București împotriva sentinței penale nr. 43/18.03.2024 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosar nr. x/753/202.
A desființat în integralitate sentința penală apelată și rejudecând în fond:
În baza art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen. a stabilit pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare în sarcina inculpatului plt. adj-șef (rz) A pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 273 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).
În baza art. 396 alin. (1), 4 C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen. stabilește 1 pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare în sarcina inculpatului plt. adj-șef (rz) A pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 273 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).
În baza art. 39 alin. (1) lit. b C. pen. rap. la art. 38 alin. (1) C. pen. a contopit cele două pedepse de câte 9 luni închisoare, în pedeapsa cea mai grea de 9 luni închisoare la care adaugă sporul obligatoriu de o treime din cealaltă pedeapsă, și a stabilit în sarcina inculpatului plt. adj-șef (rz) A pedeapsa rezultantă de 1 (unu) an închisoare.
În baza art. 83 alin. (1) C. pen. a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data pronunțării prezentei decizii.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie sǎ respecte urmǎtoarele mǎsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bucuresti la datele fixat de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depaseste 5 zile, precum si întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existențǎ.
În baza art. 85 alin. (2) lit. b C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București sau a Primăriei mun. București-Administrația Cimitirelor si Crematorit Umane, pe o perioadă de 30 zile lucrătoare, în condițiile legii, afară de cazul în care, din cauza stǎri de sănătate, nu poate presta această muncă.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. a atras atentia inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și obligatiilor impuse și ale săvârsirii de noi infractiuni în cursul termenului de supraveghere.
Împotriva deciziei penale nr. 59 din data de 09 iulie 2024 pronunțată de Curtea Militară de Apel, a declarat recurs în casație inculpatul A, la data de 05 august 2024.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală la data de 19 august 2024, când s-a stabilit termen la data de 08 octombrie 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul a invocat cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen. „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”, și art. 438 alin. (1) pct.8 C. proc. pen. „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”
În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen., a arătat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă.
A precizat că acțiunea de instigare a inculpatului a avut drept consecință darea de către cei instigați a două declarații de martor, a căror nulitate absolută a fost constatată, ca urmare a necompetenței procurorului ce a administrat acest mijloc de probă.
A opinat în sensul că nu are relevanță, în contextul nulității absolute, împrejurarea că ulterior soluția procurorului de constatare a nulității absolute a mijlocului de probă constând în declarațiile celor doi martori, întrucât a fost administrat de un procuror necompetent material, a fost infirmată.
În acest sens, a apreciat că în raport de dispozițiile art. 46 art. 52 C. pen. și art. 56 C. proc. pen., natura competenței procurorului militar este specială și derogatorie față de competența procurorului civil, dispozițiile procesual penale permit explicit cercetarea civililor de către procurori militari, dar nu conțin nicio regulă expresă care să permită urmărirea penală a militarilor de către procurori civili.
Așadar, a susținut că mijlocul de probă constând în declarațiile celor doi martori instigați de către inculpatul A este nul absolut, fiind administrat de un procuror civil și nu de unul militar.
În acest context, a considerat că nu este întrunit elementul constitutiv din norma de incriminare privind darea unei declarații valide din punct de vedere formal (de natură a induce în eroare organele judiciare), dar și din perspectiva intelectuală, în dezacord cu realitatea obiectivă.
Neîntrunirea condițiilor de incriminare a faptei, față de autorul infracțiunii, produce efecte și cu privire la participantul-instigator, fapta nefiind astfel săvârșită, iar instigarea neurmată de săvârșirea faptei în forma tipică nefiind sancționată ca atare de legea penală nouă.
În opinia inculpatului, mijlocul de probă reprezentat de declarația martorului, administrat de un procuror care nu era competent material și după calitatea persoanei este nul absolut, iar potrivit regimului nulității absolute, aceasta nu poate fi asanată, cu atât mai mult cu cât s-a și constatat nulitatea absolută inițial de către procurorul militar. A apreciat că măsura infirmării ordonanței procurorului militar prin care se constată nulitatea este contra legem și nu este de natură să schimbe felul nulității.
În aceste circumstanțe, a arătat că o declarație de martor nulă, nu poate atrage consecințele pentru irealitatea acesteia nici față de autorul declarației și nici față de participanți, respectiv instigator. Totodată, legea penală română nu incriminează instigarea neurmată de executarea acțiunii la care a fost instigat, înțelegând prin aceasta și ipoteza în care fapta la care a fost instigat nu este săvârșită în condiții de tipicitate obiectivă cu norma de incriminare.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.8 C. proc. pen., a învederat că în măsura în care aceste dispoziții nu permit exercitarea căii de atac a recursului în casație și în situația în care instanța nu a dispus încetarea procesului penal, încalcă principiul egalității reglementat de art. 1 și art. 16 din Constituția României.
În susținerea acestui caz de casare, a invocat dispozițiile cuprinse în Hotărârea CJUE Marea Cameră din 22 februarie 2022, Hotărârea CJUE Eurobox Promotion din 21 decembrie 2021, referitoare la principiul supremației dreptului Uniunii, instanțele naționale fiind obligate ca, la aplicarea dreptului intern, să îl interpreteze în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.
În aceste coordonate, a arătat că în speță prescripția răspunderii penale s-a împlinit în ianuarie 2023, fapta reținută în sarcina inculpatului fiind săvârșită în ianuarie 2018.
Prin încheierea din data de 22 octombrie 2024, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A împotriva deciziei penale nr.59 din data de 09.07.2024 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, numai cu privire la aspectele circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen.
Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și 2 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 433 Cod de procedură penală reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) Cod de procedură penală
În speță, recurentul inculpat A a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).
Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În considerarea aspectelor teoretice relevate, reține Înalta Curte că recurentul inculpat A a formulat, în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.7 C. proc. pen., critici subsumate, în esență, următoarele chestiuni:
- nulitatea absolută a mijlocului de probă constând în declarațiile celor doi martori instigați de către inculpatul A, derivată din necompetența procurorului civil care a administrat proba;
- neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă, întrucât consecința directă a constatării nulității absolute a mijlocului de probă, o reprezintă lipsa unei declarații de martor valide, apte să inducă în eroare organele de cercetare penală.
În aceste coordonate, Înalta Curte notează, sub un prim aspect, că aspectele referitoare la necompetența procurorului civil și care în opinia inculpatului ar atrage nulitatea absolută a declarațiilor de martori administrate, sunt nefondate.
Potrivit art. 281 alin. (4) lit. a C. proc. pen., încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală poate fi invocată doar până la încheierea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale. Or, recurentul inculpat nu a formulat cereri și excepții în cauză, în procedura de cameră preliminară.
Mai mult, verificând actele dosarului, se reține că în cauză urmărirea penală a fost efectuată de un procuror civil, ca urmare a unei prorogări de competență cu privire la faptele militarului, cauza penală având ca obiect atât plângerea penală formulată de un civil împotriva unui militar, respectiv inculpatul A, dar și plângerea penală a unui militar îndreptată împotriva unui civil.
Așadar, în temeiul art. 43 alin. (2) lit. c C. proc. pen. s-a procedat la reunirea cauzelor, iar competența organului de urmărire penală aparține procurorului civil, acesta având competență generală potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. pen.
Sub un al doilea aspect, referitor la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de instigare la mărturie mincinoasă generată de lipsa unei declarații de martor valide, apte să inducă în eroare organele de cercetare penală, reține Înalta Curte că infracțiunea de mărturie mincinoasă este o infracțiune de pericol, nu de rezultat și se consumă la momentul la care martorul consemnează declarația mincinoasă, fără a fi necesar să producă un anumit rezultat.
Deopotrivă, nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia în lipsa unei declarații valide, ar fi incidentă situația instigării neurmate de executare, având în vedere pe de o parte că, din actele dosarului, nu reiese că declarațiilor celor doi martori au fost constatate nule, iar pe de altă parte potrivit legislației în vigoare doar actele de instigare neurmate de executare, precum și acelea urmate de un început de executare și care nu constituie o tentativă nepedepsibilă sunt de natură a nu atrage răspunderea penală.
Or, în cauză, fapta de mărturie mincinoasă s-a consumat, la momentul audierii celor doi martori în fața organelor de cercetare penală, declarațiile acestora fiind avute în vedere de instanța de apel în stabilirea stării de fapt și aplicarea pedepsei față de inculpatul A.
În consecință, raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reținută în sarcina recurentului inculpat A, respectiv, determinarea celor doi martori, C și D, de a da declarații mincinoase în favoarea sa în dosarul nr.x/P/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, cu privire la o situație de fapt care nu corespundea realității, întrunește condițiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii de instigare la mărturie mincinoasă, fiind realizată o corespondență deplină între faptele comise, astfel cum au fost reținute de instanța de apel și configurarea legală a infracțiunii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.59 din data de 09 iulie 2024 pronunțată de Curtea Militară de Apel București în dosarul nr.x/753/2023.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr.59 din data de 09 iulie 2024 pronunțată de Curtea Militară de Apel București în dosarul nr.x/753/2023.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2025.