Acţiune în pretenții având ca obiect obligarea la plata dividendelor formulată împotriva debitorului care are și calitate de terț poprit. Incidenţa dispoziţiilor art. 784 alin. (1) Cod procedură civilă. Efecte
Cuprins pe materii: Drept comercial. Societăţile. Funcţionarea societăţilor. Societăţile pe acţiuni/Drept procesual civil. Executarea silită. Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului. Urmărirea mobiliară
Index alfabetic: Acțiune în pretenții
- Dividende
- Dobândă legală penalizatoare
- Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului
- Hotărâre AGA
- Poprire
- Obţinere titlu executoriu
- Terţ poprit
- Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat
C.proc.civ., art. 67 alin. (1), art. 123 alin. (3), art. 431 alin. (2), art. 784 alin. (1)
Legea nr. 31/1990, art. 67 alin. (1)-(2), art. 111 alin. (2) lit. a),
art. 123 alin. (3), art. 194 alin. (1) lit. a),
C. civ., art. 1534 alin. (2)
O.U.G. nr. 23/2004, art. 5
O.U.G. nr. 51/1998, art. 1
Măsura înfiinţării popririi asupra societăţii emitente nu poate constitui un impediment în calea acțiunii în realizare prin care se urmărește obținerea titlului executoriu în temeiul căruia pârâta să fie obligată la plata dividendelor datorate reclamantei în calitate de asociat al acesteia, întrucât calitatea de terţ poprit a pârâtei impune în sarcina acesteia obligaţiile prevăzute de art. 784 alin. (1) C.proc.civ., fără însă a nega dreptul reclamantei, creditor al terţului poprit, de a obţine o recunoaştere a drepturilor sale ce decurg din Legea nr. 31/1990. Recunoaşterea pretenţiilor reclamantei nu echivalează per se cu autorizarea de către instantă a plăţii acestora direct şi necondiţionat, terţul poprit având dreptul, în faza executării silite, să-i opună chiar aceste prevederi.
Altminteri, s-ar îngrădi dreptul oricărui creditor de a se putea îndrepta împotriva debitorului său, care are şi calitate de terţ poprit, în vederea obţinerii unui titlu executoriu în temeiul căruia să îl poată constrânge la îndeplinirea efectivă a obligaţiei ce îi revine, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, corespunzător dreptului subiectiv al creditorului. Or, acest lucru nu poate fi permis, deoarece legea nu doar că recunoaşte şi garantează persoanelor fizice şi juridice drepturi subiective şi interese legitime, ci le şi pune la dispoziţie mijloace legale pentru realizarea efectivă a acestora, în cazul în care ele nu sunt respectate.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1016 din 5 iunie 2025
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, Secţia a II-a civilă la 22.09.2023 sub nr. x/30/2023, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.), în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 419.945 lei reprezentând dividendele ce i se cuvin aferente exerciţiului financiar al anului 2021, precum şi la plata sumei de 56.193,89 lei reprezentând dobânzile penalizatoare calculate începând cu 04.09.2023 şi în continuare până la achitarea integrală/efectivă a dividendelor.
În drept, a invocat art. 192 şi urm. C. proc. civ., art. 1.489 C. civ., Legea nr. 31/1990, O.U.G. nr. 51/1998.
Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea cererii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinta civilă nr. 159/PI/06.02.2024, prima instanţă a admis în parte cererea, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 419.945 lei, cu titlu de dividende aferente exercițiului financiar al anului 2021, de la data desființării popririlor înființate asupra acestei sume în dosarele execuționale nr. x/2017, aflat pe rolul S.C.P.E.J. B., respectiv nr. x/2018, aflat pe rolul S.C.P.E.J. C., și numai în măsura în care dividendele nu au fost folosite pentru plata creditorilor popritori; a respins în rest cererea ca neîntemeiată, precum şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Părţile au promovat apel împotriva acestei sentinţe civile.
Prin decizia civilă nr. 469/A/15.10.2024, Curtea de Apel Timişoara, Secţia de insolvenţă, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelurile şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 419.648,02 lei, cu titlu de dividende, a dobânzii legale penalizatoare, în sumă de 56.063,25 lei, aferentă perioadei 15.05.2022 - 04.09.2023, precum şi a dobânzii legale penalizatoare calculate în continuare până la achitarea integrală a dividendelor; totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei civile menţionate a declarat recurs A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a acesteia şi, în principal, respingerea în integralitate a cererii, iar, într-un prim subsidiar, admiterea în parte a acesteia, în ceea ce priveşte dividendele aferente anului 2021 în cuantum de 268.483 lei care urmează a fi achitat într-un termen indicat de către instanţă, după ridicarea popririlor din dosarele execuţionale, atât cele existente, cât şi a eventualelor popriri ce vor fi înfiinţate şi respingerea capătului de cerere privind plata dobânzilor, iar, într-un al doilea subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Prin memoriul de recurs, subsumat motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 7 C. proc. civ., titulara recursului a criticat calificarea dată dividendelor aprobate spre distribuire în anul 2021.
Astfel, cu referire la considerentele prin care instanţa de apel, în raport cu dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, a statuat cu privire la repartizarea la dividende a profitului rămas nerepartizat aferent anului 2018, a afirmat că norma legală menţionată a fost aplicată greşit, instanţa apreciind în mod eronat că suma de 151.462 lei reprezintă dividende aferente exerciţiului financiar al anului 2021 întrucât s-a hotărât repartizarea acestora în acest an, când, în realitate, suma reprezintă dividende aferente exerciţiului financiar al anului 2018, repartizate în cadrul şedinţei adunării generale din 07.10.2021.
În continuare, a enunţat alin. (1) şi (3) ale art. 67 din legea societăţilor şi a precizat că profitul aferent anului 2018, rămas nerepartizat conform hotărârii generale ce viza exerciţiul financiar al acestui an, nu are cum să devină profit al anului 2021 şi astfel să genereze plata dividendelor, întrucât s-ar ajunge la o recalculare a profitului acestui an în mod fictiv şi eronat, în condiţiile în care nu cuprinde şi sumele acordate cu titlu de dividente aferente exerciţiului financiar al anului 2018.
Printr-o a doua critică adusă deciziei atacate, circumstanţiată cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că, prin autorizarea de către instanţa de apel a plăţii dividentelor către reclamantă, a fost încălcată regula de procedură reglementată de dispoziţiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii, după redarea textului de lege menţionat, a afirmat că, întrucât aceasta face obiectul mai multor proceduri de executare silită în cadrul cărora s-au înfiinţat popriri asupra veniturilor, nu poate efectua nicio plată, nici măcar autorizată de instanţa de judecată.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 67 alin. (1) şi art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în baza cărora instanţa de apel a autorizat efectuarea plăţii dividendelor, respectiv greşita înlăturare a art. 784 C. proc. civ., dispoziţiile invocate de instanţă nefiind incidente din moment ce asupra dividendelor s-a înfiinţat poprirea.
În continuare, cu referire la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat invocat de apelanta-reclamantă în apel, a susţinut că, deşi curtea nu a reţinut şi nu s-a pronunţat asupra acestuia, raţionamentul expus în cadrul considerentelor conduce la concluzia că decizia atacată a fost pronunţată tocmai în considerarea acestuia.
În acest context, a apreciat că instanţa de apel a aplicat eronat art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fiind atrasă, astfel, incidenţa motivelor de recurs statuate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că, prin reţinerea deciziilor invocate, curtea a admis apelul formulat de reclamantă şi, pe cale de consecinţă, acţiunea.
Ultima critică adusă deciziei atacate vizează soluţia privind dobânzile legale, subsumată cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susţinând că neachitarea şi nevirarea sumelor către reclamantă nu se datorează culpei acesteia, ci a reclamantei, devenind, astfel, aplicabile dispoziţiile art. 1.534 alin. (2) C. civ.
În acest sens, a invocat o cauză exterioară, obiectivă, independentă de voinţa acesteia, anume înfiinţarea popririi şi atitudinea creditoarei obligaţiei de plată care a înţeles să formuleze acţiuni prin care a contestat vehement şi continuu legalitatea şi temeinicia popririlor înfiinţate în dosarele execuţionale.
În încheiere, a precizat că nu se poate reţine reaua sa credinţă, având în vedere că tot ceea ce a făcut a fost să dea curs dispoziţiilor de înfiinţare a popririlor emise de către executorii judecătoreşti.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care, cu privire la argumentele critice referitoare la dobânzile aferente pentru neplata dividendelor, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 489 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, a solicitat să se constate nulitatea recursului întrucât au fost invocate formal, iar cu privire la celelalte motive de recurs, respingerea ca nefondate, cu consecinţa menţinerii deciziei civile atacate ca fiind temeinică şi legală.
Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.
Prin rezoluţia din 18.03.2025, s-a fixat termen la 05.06.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Prioritar, Înalta Curte arată că nu pot fi primite susținerile referitoare la nulitatea recursului în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la obligarea la plată a dobânzii legale aferentă dividendelor datorate, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare. Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității poate interveni numai atunci când criticile formulate nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs enumerate limitativ în art. 488 C. proc. civ., or, în cauză, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea regulilor de procedură reglementate de art. 431 alin. (2) şi de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material statuate de art. 67 alin. (1), de art. 123 alin. (3) şi de art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor nr. 31/1990, precum şi de art. 1.534 alin. (2) C. civ., prezentând, totodată, argumentele pentru care apreciază că hotărârea atacată înfrânge aceste dispoziţii legale.
Având în vedere că prevederile Codului de procedură civilă nu permit şi nu prevăd o soluţie de anulare parţială a recursului în cazul în care doar o parte din motivele de casare şi dezvoltarea lor pot fi încadrate în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate reține nulitatea cererii de recurs relativ la soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la obligarea la plată a dobânzii legale aferentă dividendelor datorate.
Procedând, în continuare, la examinarea argumentelor critice aduse deciziei atacate, Înalta Curte formulează observaţia potrivit căreia, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul procesual pe motivele de casare prevăzute de pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin memoriul de recurs nu au fost dezvoltate critici ce ar putea fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de pct. 6 şi pct. 7, de vreme ce în considerarea acestor motive se solicită casarea hotărârii pentru aplicarea greşită a normei de drept material statuată de art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, ipoteză subsumată pct. 8, iar nu pentru faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv că ar încălca autoritatea de lucru judecat.
Prin urmare, instanţa supremă constată că aspectele de nelegalitate invocate de către autoarea recursului se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Astfel, printr-un prim set de critici, reîncadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că dispoziţiile cuprinse în art. 67 alin. (1), în art. 123 alin. (3) şi în art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor nr. 31/1990 au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, apreciindu-se eronat că suma solicitată la plată cu titlu de dividende este aferentă exerciţiului financiar al anului 2021, când, în realitate, acestea sunt aferente exerciţiului financiar al anului 2018, doar repartizarea lor fiind decisă în anul 2021. Pe cale de consecinţă, consideră recurenta că, în mod greşit, s-a dispus autorizarea plăţii către intimata-reclamantă.
Examinarea deciziei atacate relevă că instanţa de apel a validat considerentele primei instanţe prin care, în raport cu dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 şi ale art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998, a reţinut că reclamanta poate exercita toate drepturile decurgând din calitatea de acţionar/asociat al statului în cadrul unor societăţi, deci inclusiv dreptul de a solicita plata dividendelor, în acord cu dispoziţiile art. 67 alin. (2), ale art. 111 alin. (2) lit. a) şi ale art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
De asemenea, a statuat că dreptul la plata dividendelor se naşte prin hotărârea adunării generale a asociaţilor de distribuire a profitului realizat de societate, potrivit dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. a) din legea societăţilor, iar cum, în speţă, abia în anul 2021 asociaţii au luat o decizie cu privire la repartizarea profitului aferent anului 2018, dividendele solicitate sunt aferente exerciţiului financiar al anului 2021.
A mai reţinut curtea că, potrivit extrasului de la registrul comerţului, intimata-reclamantă deţine un număr de 216.888 acţiuni, reprezentând 3,2029% din totalul participanţilor, iar conform art. 67 din legea societăţilor, acestei părţi i se cuvine suma de 151.165,02 lei, cu titlu de dividende, potrivit hotărârii AGA din 07.10.2021.
Totodată, în privinţa celorlalte dividende pretinse, în cuantum de 268.483 lei, a reţinut că apelanta-pârâtă nu a contestat cuantumul acestora şi nici faptul că s-a decis repartizarea lor conform hotărârii AGA din anul 2021.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte confirmă statuările instanţei devolutive de control judiciar potrivit cărora, în acord cu dispoziţiile art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, atribuţia de a stabili modul de repartizare a profitului aparţine în exclusivitate adunării generale a asociaţilor, care poate hotărî repartizarea profitului prin acordarea dividendelor sau poate hotărî reinvestirea profitului sau majorarea capitalului social ori reportarea profitului. Totodată, dacă adunarea generală a asociaţilor, după aprobarea situaţiilor financiare, nu hotărăşte acordarea de dividende, acestea nu pot fi plătite întrucât dreptul la încasarea dividendelor nu se naşte.
Suplimentar, reţine că izvorul dreptului de a încasa dividende este reprezentat nu de profitul înregistrat de societate, ci de hotărârea adunării generale a asociaţilor de repartizare a profitului societăţii prin distribuirea de dividende.
Cum dreptul la dividende nu se naşte ope legis în momentul în care societatea înregistrează un profit, ci din momentul în care societatea hotărăşte prin organul său statutar competent repartizarea profitului prin acordarea de dividende, Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel statuând în mod judicios că dividendele solicitate sunt aferente exerciţiului financiar al anului 2021, câtă vreme dreptul la plata dividendelor profitului rămas nerepartizat aferent anului 2018 s-a născut prin hotărârea AGA din 07.10.2021, prin care s-a aprobat repartizarea la dividente a profitului rămas nerepartizat aferent anului 2018.
Cât priveşte celelalte norme de drept material pretins aplicate greşit de către instanţa de apel, art. 67 alin. (1) şi (3), respectiv art. 123 alin. (3) din legea societăţilor, instanţa de recurs constată caracterul nefondat al acestora.
Potrivit art. 67 alin. (1), „Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend” şi alin. (3) „Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii”, iar conform art. 123 alin. (3) din legea societăţilor, „Acţionarii îndreptăţiţi să încaseze dividende sau să exercite orice alte drepturi sunt cei înscrişi în evidenţele societăţii sau în cele furnizate de registrul independent privat al acţionarilor, corespunzătoare datei de referinţă”.
Având în vedere că legalitatea hotârârii AGA din 07.10.2021 nu a fost contestată, precum şi calitatea de asociat al societăţii A. S.A. a intimatei-reclamante, Înalta Curte reţine corecta aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor enunţate la stabilirea dividendelor ce i se cuvin Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, aceasta fiind îndreptăţită să obţină recunoaşterea drepturilor conferite de Legea nr. 31/1990, de O.U.G. nr. 23/2004 şi de O.U.G. nr. 51/1998, fiind cert că este abilitată de lege să exercite dreptul de a obţine dividende de la societăţile în care Statul are calitate de acţionar, o soluţie contrară negând în mod nepermis aceste prerogative.
În ceea ce priveşte critica prin care se afirmă încălcarea regulii de procedură reglementată de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., circumstanţiată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţinând că plata solicitată a fi autorizată nu poate fi efectuată cât timp dividendele care s-ar cuveni intimatei-reclamante sunt poprite, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.
Dispoziţiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ. statuează în sensul că „Din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit sunt indisponibilizate toate sumele și bunurile poprite. De la indisponibilizare și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel”.
Curtea de apel, în aplicarea acestei reguli de procedură, a reţinut că măsura înfiinţării popririi nu poate constitui un impediment în calea demersului reclamantei de a solicita recunoaşterea pretenţiilor sale faţă de pârâtă şi obţinerea titlului executoriu în acest sens, întrucât calitatea de terţ poprit a pârâtei impune în sarcina acesteia obligaţiile prevăzute de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., fără însă a nega dreptul reclamantei, creditor al terţului poprit, de a obţine o recunoaştere a drepturilor sale ce decurg din Legea nr. 31/1990. A mai reţinut că recunoaşterea pretenţiilor apelantei-reclamante nu echivalează per se cu autorizarea de către instantă a plăţii acestora direct şi necondiţionat, terţul poprit având dreptul, în faza executării silite, să-i opună chiar aceste prevederi.
Înalta Curte, fără a cenzura cele statuate de către instanţa devolutivă de control judiciar, reţine că împrejurarea potrivit căreia recurenta-pârâtă are calitate de terţ poprit în cadrul unor dosare execuţionale, respectiv că dividendele ce i s-ar cuveni intimatei-reclamante sunt indisponibilizate ca efect al înfiinţării unor popriri, nu impietează asupra dreptului intimatei-reclamante de a obţine un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească, în baza căruia recurenta-pârâtă să fie obligată la plata dividendelor datorate acesteia în calitate de acţionar al său.
A primi susţinerile recurentei-pârâte ar însemna îngrădirea dreptului oricărui creditor de a se putea îndrepta împotriva debitorului său, care are şi calitate de terţ poprit, în vederea obţinerii unui titlu executoriu în temeiul căruia să îl poată constrânge la îndeplinirea efectivă a obligaţiei ce îi revine, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, corespunzător dreptului subiectiv al creditorului, or acest lucru nu poate fi permis, deoarece legea nu doar că recunoaşte şi garantează persoanelor fizice şi juridice drepturi subiective şi interese legitime, ci le şi pune la dispoziţie mijloace legale pentru realizarea efectivă a acestora, în cazul în care ele nu sunt respectate.
În cazul încălcării drepturilor subiective şi a altor interese legitime de natură civilă, constrângerea judiciară, ca formă a forţei coercitive a statului, se realizează pe cale procesuală, fiind necesar să se obţină în prealabil recunoaşterea existenţei dreptului/interesului legitim valorificat prin acţiune şi apoi să se treacă la executarea obligaţiei pârâtului.
Cum, în cauză, obiectul litigiului îl constituie o acţiune în realizare prin care se urmăreşte obţinerea titlului executoriu în temeiul căruia recurenta-pârâtă să fie obligată la plata dividendelor datorate intimatei-reclamante în calitate de asociat al acesteia, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale cuprinse în art. 784 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect de către instanţa de apel, regula de procedură invocată nefiind încălcată, pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.
Analizând, în continuare, argumentele expuse în susţinerea criticii privind aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., subsumate cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., instanţa de recurs arată că nu le poate primi.
Susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel, reţinând motivările deciziilor invocate în susţinere de către intimata-reclamantă, ar fi aplicat eronat prevederile sus-citate, întrucât efectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune condiţia identităţii de părţi, acesta neputând fi invocat pentru soluţionarea unui raport juridic distinct de cel dedus judecăţii, iar întregul raţionament conduce la concluzia că decizia atacată a fost pronunţată în baza hotărârilor judecătoreşti ce aveau cel mult valoarea unei practici judiciare, dar care nu constituie izvor de drept.
Procedând la verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa devolutivă de control judiciar, în analiza motivului de apel al apelantei-reclamante prin care a afirmat că soluţionarea cererii de chemare în judecată are caracter independent faţă de modalitatea de executare a popririi, a notat că această parte a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a unor decizii pronunţate de instanţa supremă atât între aceleaşi părţi sau între aceeaşi reclamantă şi altă pârâtă, toate însă având ca obiect cereri de acordare dividende şi dobânzi, precum şi că partea adversă a combătut acest motiv.
Totodată, cu privire la prezumţia legală de lucru judecat, a evidenţiat că regimul probator al puterii de lucru judecat se manifestă ca mijloc de probă, partea putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanţa să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora; în acest context, a apreciat că nu poate fi ignorată dezlegarea dată de instanţa supremă prin acele decizii, respectiv că punerea la dispoziţia Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, în calitate de acţionar în societăţi pe acţiuni, a titlului executoriu pentru dividente nu vine în contradicţie cu interdicţia instituită de art. 784 alin. (1) C. proc. civ., privind poprirea dividendelor reclamantei.
Apoi, examinând, la rândul său, conţinutul acestei norme de procedură, a statuat că, în cauză, pretenţiile reclamantei sunt generate nu de intenţia de a eluda dispoziţiile normei, ci de obţinerea unui titlu executoriu, drept ce nu poate fi îngrădit din perspectiva art. 784 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că înfiinţarea popririi asupra sumelor ce i se datorează nu impietează asupra dreptului acesteia de a obţine titlul executoriu asupra sumelor reprezentând dividende şi daune-interese moratorii.
Contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că instanţa de apel nu a pronunţat decizia atacată în baza motivărilor cuprinse în hotărârile judecătoreşti invocate de către intimata-reclamantă, ci ceea ce a făcut curtea a fost să dea eficienţă prezumţiei de lucru judecat atunci când a reţinut că nu poate fi ignorată chestiunea de drept tranşată prin acele hotărâri, dat fiind că problema dezbătută prin decizia nr. 953/24.04.2023 pronunţată în dosarul nr. x/30/2021, între aceleaşi părţi, este identică sub aspect teoretic, chiar dacă vizează raporturi juridice diferite.
Mai notează instanţa supremă, în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, faptul că între litigii nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente – părţi, obiect şi cauză – , ci să existe identitate de chestiune de drept verificată între aceleaşi părţi, aceasta din urmă obligând instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea dedusă judecății sale.
Constatând, aşadar, că instanța de apel a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, acesta fiind punctul de pornire în raționamentul juridic expus în considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reține că regula de procedură înscrisă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost încălcată.
Referitor la critica privind dobânzile legale solicitate şi admise de către instanţa de apel, prin care se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 1.534 alin. (2) C. civ. motivat de faptul că aparţine intimatei-reclamante culpa pentru neachitarea sumelor pretinse, având în vedere acţiunile formulate prin care a contestat legalitatea şi temeinicia popririlor înfiinţate, instanţa de recurs arată că nu poate fi examinată întrucât s-ar încălca principiului non omisso medio, reglementat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.
Prin aceste dispoziții, legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.
Or, examinarea actelor dosarului relevă că, până la motivarea cererii de recurs, pârâta nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 1.534 alin. (2) C. civ. şi nici instanţa de apel nu le-a analizat prin decizia atacată, astfel încât să se creeze premisele în care această normă de drept material să poată fi invocată.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469/A/15.10.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia de insolvenţă, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.