Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.11.2023, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română, a solicitat suspendarea executării Deciziei referitoare la informaţii tarifare obligatorii având număr de referinţă x ("Decizia ITO") emisă de către Autoritatea Vamală Română şi comunicată Societăţii în data de 21.07.2023, până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2023
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1964 pronunţată în data de 05.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA VAMALĂ ROMÂNĂ, ca neîntemeiată.
Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa civilă nr. 1964 pronunţată în data de 05.12.2023 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal - a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. şi, încadrând expres criticile sale în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi, pe cale de consecinţă suspendarea executării Deciziei referitoare la informaţii tarifare obligatorii având număr de referinţă x (Decizia ITO), emisă emisă de către Autoritatea Vamală Română şi comunicată Societăţii în data de 21.07.2023, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2023
Într-o primă critică recurenta invocă lipsa motivării actului administrativ.
Susţine astfel recurenta – reclamantă că din sentinţa recurată reiese că doar formularistica utilizată de intimata-pârâtă poate ţine loc unei motivări ale actului administrativ, în condiţiile în care intimata-pârâtă a dezvoltat motivele sale prin Răspunsul la plângerea prealabilă.
În acest context, prima instanţă nu a mai considerat necesar să analizeze dacă conţinutu concret al actului administrativ respectă cerinţele unei motivări adecvate, încalcându-şi propria obligaţie de a analiza în mod efectiv actul contestat. Pentru a reţine ca decizia este motivată, prima instanţă s-a limitat să constate că "actul face trimitere la temeiurile de drept".
Contrar celor reţinute de instanţă, definiţia "cazului bine justificat" nu prevede doar lipsa unor temeiuri de drept ci "împrejurări legate de starea de fapt şi de drept" [care sunt de natură sa creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ]. În cauză, la o analiză prima facie a Deciziei contestate, se observă că lipsesc împrejurări de fapt şi de drept apte să permită instanţei să analizeze raţionamentul pârâtei AVR care a stat la bara încadrării produsului la poziţia 2202.
Recurenta-reclamantă susţine că, în mod nelegal, prima instanţă nu a mai considerat necesar să analizeze dacă conţinutul concret al actului administrativ respectă cerinţele unei motivări adecvate, rezumându-se să constate că pârâta a folosit formularul impus de reglementările in vigoare (Ordinul ANAF 1 193/2016 şi Regulamentul delegat (UE) 2016/341) iar prin răspunsul la plângerea prealabilă, autoritatea pârâtă a dezvoltat motivele de fapt şi de drept care au condus la încadrarea tarifară a produsului la poziţia 2202.
Prin raţionamentul expus, prima instanţă a încălcat chiar obligaţia autorităţii de a motiva în concret actul administrativ şi nu de a prezenta doar prin răspunsul la plângerea prealabilă motivele care stau la baza emiterii acestuia.
Consideră recurenta că simpla translatare a unor aspecte de drept în cadrul Deciziei ITO, urmata de prezentarea unei argumentaţii strict în cadrul răspunsului la plângerea prealabilă nu poate suplini caracterul aparent nelegal al actului administrativ a cărei suspendare o solicită (Decizia ITO).
Raţionamentul primei instanţe conform căruia actul ar fi motivat întrucât menţionează pe scurt anumite aspecte de drept nu poate suplini o motivare reală a actului administrativ, în esenţă, prima instanţă a omis sa explice dacă autoritatea a motivat actul administrativ şi sub aspectul împrejurărilor de fapt cu privire la încadrarea tarifară a produsului.
Prin urmare, arată că Decizia ITO rămâne nemotivată cu privire la situaţia de fapt pe care s-ar transpune normele juridice sus-menţionate. Contrar celor reţinute de prima instanţă, autoritatea are obligaţia generală de a motiva actele administrative atât în fapt, cât şi în drept, pentru a garanta respectarea drepturilor persoanelor vătămate prin emiterea actelor.
Prin urmare, lipsa unei motivări efective a Deciziei ITO cu privire la împrejurările de fapt care stau la baza clasificării tarifare a produsului constituie un caz bine justificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Într-o altă critică recurenta mai susţine că prima instanţă a omis să analizeze prima facie încadrarea tarifară a produsului.
Astfel, invocă faptul că nu cuprinde o analiză aparentă a Deciziei ITO cu privire la aspectele criticate de subscrisa, şi anume cu privire la încadrarea tarifară a produsului, prima instanţă reţinând doar că orice fel de critică asupra legalităţii Deciziei ITO ar excede cadrului procesual specific cererilor de suspendare a executării actelor administrative.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, menţiunile pârâtei AVR pot fi supuse unei analize în aparenţă din care să reiasă dacă pârâta a procedat la o justă analiză cu privire la încadrarea tarifara a produsului. Or, instanţele sunt îndreptăţite să procedeze la analiza aparenţe interpretare a normelor juridice, atunci când soluţionează cereri de suspendare a execu actelor, o astfel de analiză nefiind de natura să prejudece fondul dreptului litigios.
Or, în cazul de faţă, în cauza de faţa, prima instanţă a ignorat chiar regulile de clasificare tarifară şi anume Regulile generale pentru interpretarea Nomenclaturii combinate (denumite în continuare- "RGI"), prevăzute în anexa I din Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal comun.
Conform Regulii numărul 1 (în continuare "RGI 1"), clasificarea este legal determinată conform denumirii poziţiilor şi notelor de Secţiune şi de Capitol şi, atunci când nu sunt contrare termenilor poziţiilor şi Notelor respective, clasificarea se face potrivit regulilor 2-6, care trebuie să fie aplicate în ordinea în care acestea apar.
Conform Regulii numărul 6 (în continuare "RGI 6 ") "Atunci când alegerea subpoziţiei cu o Uniuţâ a fost făcută, atunci şi numai atunci, se ia în considerare textul subpoziţiilor cu două liniuţe pentru a determina care dintre aceste subpoziţii trebuie reţinută".
Nici AVR şi nici prima instanţă nu au analizat incidenţa poziţiei tarifare 2106, deşi denumirea poziţiei şi notele de capitol aferente caracterizează în mod evident produsul B., în timp ce poziţia 2202 şi notele de poziţie aferente sunt aplicabile altor tipuri de băuturi, chiar dacă acestea ar fi denumite în mod subiectiv de către comercianţi drept "suplimente alimentare".
Consideră recurenta – reclamantă că, prin aplicarea normelor de interpretare se impunea ca prima instanţă să analizeze dacă poziţia 2106 ("preparat alimentar") şi notele capitolului 21 prezentau caracteristici specifice produsului B., spre deosebire de poziţia 2202 sau cel puţin daca motivele intimatei-pârâte de excludere a poziţiei 2106 sunt prezente în conţinutul actului administrativ. Or, sentinţa este lipsită de o analiză judicioasă aparenţei de legalitate a Deciziei ITO.
Chiar dacă aspectele privind încadrarea tarifară a produsului vor fi analizate în cadrul dosarului de fond, prima instanţă deţinea informaţiile necesare pentru a constata, la o analiză aparentă, că poziţia 2106 putea fi aplicată cu prioritate faţă de poziţia 2202.
Mai susţine recurenta – reclamantă că prima instanţă a ignorat criticile vădite de nelegalitate ale deciziei ITO cu privire la aplicarea noţiunii de " supliment alimentat", astfel cum este definită în Directiva 2002/46 CE.
Astfel arată recurenta, redând definiţia dată noţiunii de "suplimentele alimentare" de către Directiva 2002/46 şi de către art. 2 lit. l) din Legea nr. 81/2002, că legea nu distinge clar cu privire la încadrarea sau excluderea suplimentelor alimentare în/din categoria produselor alimentare prevăzute în Anexa 1 la Tratatul privind funcţionarea UE, ci dimpotrivă, califică suplimentele alimentare ca produs alimentar, şi de aici se deduce că noţiunea de produs alimentar este similară cu cea de " preparat alimentar", utilizat la posizia 2106 din Nomenclatura Combinată, deci, fără a fi asimilată unei " băunuri nealcoolice" în sensul poziţiei 2202, chiar dacă forma sa este lichidă.
Prin stabilirea poziţiei 2202 şi a codului tarifar din Decizia ITO produsul B. a fost considerat un " preparat tonic" care poate fi în mod direct consumat ca băutură, contrar caracteristicilor sale de supliment (produs) alimentar.
Astfel, prin lipsa analizei prima facie a Deciziei ITO prima instanţă nu a făcut decât să îmbrăţişeze opinia intimatei-pârâte care a considerat că produsul nu poate fi decât o " altă băutură mealcoolică" şi nu un " produs/preparat alimentar", ignorând dispoziţiile legale.
Într-o altă critică recurenta mai susţine că prima instanţă a ignorat şi jurisprudenţa CJUE.
Chiar însăşi pârâta AVR invocă Decizia CJUE pronunţată în cauza 114/80 ("Decizia CJUE") pentru justificarea clasificării produsului la poziţia 2202, deci prima instanţă avea dreptul de analiza prima facie aplicarea acestei decizii asupra produsului B..
În această privinţă, recurenta arată că îşi menţine argumentele prezentate în cererea introductivă privind lipsa de similitudine a produsului analizat în cauza C-114/80 de către instanţa comunitară, pe de o parte comparativ cu produsul expus în cererea sa de emitere a Deciziei ITO.
În al doilea rând, hotărârea din cauza cauza Swiss Caps completează aparenţa de vădită nelegalitate a Deciziei întrucât raţionamentul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dezvoltat în această hotărâre impune, în prezenta cauză, luarea în considerare a poziţiei 2106. Există, deci, o totală contradicţie cu cele stabilite de pârâta AVR prin Decizia ITO şi cu argumentele din răspunsul la plângerea prealabilă.
În concluzie, recurenta-reclamantă susţine că nelegalitatea actelor emise de AVR se desprinde din următoarele împrejurări evidente, însă lăsate necercetate de către prima instanţă, deşi se circumscriu cazului bine justificat definit de lege, respectiv:
a)Lipsa motivării clare cu privire la caracteristicile obiective ale produsului care ar fi determinat aplicarea poziţiei NC 2202;
b)Omisiunea analizării unei alte poziţii susceptibile din Nomenclatura Combinată (2106) la care ar putea fi încadrat produsul B.;
c)Excluderea oricăror alte dispoziţii legale privind caracteristicile produselor clasificate drept suplimentele alimentare care pot fi utile pentru clasificarea tarifară a produselor;
d)Încălcarea vădită a jurisprudenţei CJUE din cauzele conexate C-410/08-C-412/08 ("Swiss Caps") pentru simplul motiv că suplimentul alimentar comercializat de subscrisa este prezentat într-o formă lichidă, şi nu solidă;
e)Aplicarea unei decizii pronunţate de CJUE în cauza 114/80 în care a fost supusă analizei o băutură tonică care nu prezintă un conţinut similar (vitamine, nutrienţi, etc.) cu suplimentul alimentar comercializat de societate;
f) ignorarea făţişă a legislaţiei în domeniu suplimentelor alimentare,a practicii curente a CJUE, precum şi a Deciziei organismului internaţional care asigură interpretarea oficială a clasificărilor vamale (Organizaţia Mondială a Vămilor – Comitetul special pentru aplicarea sistemului armonizat).
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, susţine recurenta că, contrar celor reţinute de prima instanţa, materialitatea şi iminenţa prejudiciului sunt îndeplinite în cauză.
Susţine, sub un prim aspect, că instanţa nu a luat în considerare că prejudiciul reţinut se acumulează în mod continuu, în lipsa suspendării executării Deciziei contestate, nefiind simple speculaţii ale societăţii, căreia îi poate fi imputată toată diferenţa de taxă pe valoare adăugată necolectată; un astfel de prejudiciu va fi greu de reparat, dată fiind valoarea mare a diferenţei de taxă şi paşii procesuali pe care subscrisa ar trebui să îi urmeze pentru anularea taxelor suplimentare impuse de autorităţile fiscale şi vamale.
Astfel, prejudiciul viitor şi previzibil la care ar fi supusă Societatea constă în majorarea sarcinii fiscale cu taxa pe valoare adăugată aplicată produselor comercializate începând cu 1 ianuarie 2023, în valoare de 158.295 (suma rezultată ca diferenţă între taxa pe valoare adăugată de 19% şi taxa de 9%). Ca atare, activitatea Societăţii poate fi grav perturbată întrucât, ulterior emiterii Deciziei ITO, autorităţile fiscale şi vamale ar întreprinde controale de fond privind impunerea TVA începând chiar cu ianuarie 2023, moment la care a fost modificat Codul fiscal.
În plus, instanţa va reţine că TVA este o taxa pe consum, fiind în cele din urmă achitată de către consumatorii suplimentului alimentar. Prin impunerea cotei majorate de TVA vor creşte în mod absolut şi preţurile produselor comercializate, astfel că decizia consumatorilor de achiziţiona produsele va fi influenţată de noul preţ al produselor. Prin urmare, reclasificarea tarifară a produsului conduce în mod indisolubil la majorarea preţurilor suplimentelor alimentare, astfel activitatea comercială a Societăţii urmând a fi grav perturbată, fără ca subscrisa să poate interveni pentru reducerea prejudiciului.
Sub un al doilea aspect, mai susţine recurenta că activitatea economică a societăţii va fi în mod vădit afectată; în special de creşterea preţurilor produselor şi în dauna consumatorilor de suplimente alimentare. Or, prima instanţă nu explică cum un astfel de prejudiciu ar putea fi redus prin alte măsuri decât suspendarea executării actului. Contrar celor reţinute de prima instanţă, recurenta consideră că un astfel de prejudiciu este greu sau imposibil de reparat, încât societatea ar trebui să se regreseze împotriva intimatei-pârâte pentru a recupera diferenţa de taxă pe valoare adăugată plătită în plus de consumatori, dar şi pentru acoperirea prejudiciului cauzat de pierderea clienţilor, ca urmare a creşterii preţurilor (prin adăugarea TVA).
Sub un al treilea aspect, instanţa de recurs trebuie să reţină şi că societatea a primit un număr de 8 Decizii ITO pentru produse similare (suplimente alimentare) pe care le-a atacat cu acţiune în anulare şi care se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, iar Deciziile ITO sunt obligatorii în ce priveşte clasificarea tarifară de la data începerii prevăzută în conţinutul acestora, în temeiul art. 33 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013. Prin urmare, aceste decizii obligă societatea la respectarea clasificării tarifare stabilită de AVR şi la impunerea unei cote de TVA de 19%, în locul cotei de TVA de 9%.
Prin urmare, consideră că prejudiciul produs prin emitrerea deciziilor ITO în ansamblul lor precum şi a fiecărei decizii ITO în parte este în mod vădit greu sau imposibil de reparat în viitor, cât timp există un risc real şi iminent ca societatea să fie expusă unor inspecţii fiscale şi vamale având ca obiect taxa pe valoarea adăugată generată de clasificarea tarifară a produselor, cu previzibila consecinţă de a impune TVA suplimentar de plată.
Apărările intimatei
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Vamală Română a formulat întâmpinare, în cadrul căreia, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
Susţine în esenţă intimata – pârâtă că argumentele de nelegalitate invocate de recurenta – reclamantă sunt motive ce ţin de analizarea pe fond a legalităţii actului administrativ, motive asupra cărora urmează să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, intimata solicită a se avea în vedere că reclamanta a invocat o eventuală pagubă în valoare de 16.559 RON ce ar reprezenta diferenţa de TVA calculată la produsele vândute în perioada 01.01.2023 - 31.08.2023 {pct. C.1,), diferenţă rezultată din aplicarea unei cote de TVA diferite în funcţie de clasificarea tarifară făcută de pârâtă. Un astfel de prejudiciu material invocat pentru viitor, nu poate reprezenta o veritabilă apărare atăta timp cât această măsură cu privire la încadrarea tarifară a fost luată pentru toate ţările din blocul comunitar, pe de o parte, iar, pe de altă parte TVA reprezintă o taxă deductibilă care se recuperează de la bugetul de stat în cazul importatorului -şi nicedecum un prejudiciu care să afecteze activitatea unei societăţi.
Trebuie avut în vedere şi faptul că orice creştere a preţului produsului ca urmare a aplicării unei cote de TVA mai mari în operaţiunea de vânzări invocată de reclamantă se regăseşte în preţul aplicat produsului suportat de consumatorul final şi nu de comerciant, conform corelaţiei dintre contul 4423 - TVA de plată şi contul 4424 - TVA de recuperat aflate în contabilitatea oricărui comerciant.
Nici faptul că există riscul emiterii unei decizii de către organul fiscal în raport de stabilirea unei cote de TVA greşite, nu probează îndeplinirea condiţiei, întrucât numai o activitate ilegală poate atrage plata ulterioară a unei impunităţi, drept pentru care atăta timp cât un contribuabil îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia fiscal/vamală în vigoare, nu poate fi obligat la plata unor drepturi nedatorate.
În concluzie, intimata a susţinut că prejudiciul pretins de către recurenta - reclamantă nu este previzibil şi iminent, ci este unul eventual, fundamentat pe o împrejurare afectată de o condiţie suspensivă.
Răspunsul la întâmpinare
Deşi întâmpinarea intimatei – pârâte Autoritatea Naţională Vamală Română i-a fost comunicată recurentei - reclamante în termenul legal, aceasta nu a combătut apărările intimatei – pârâte în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.
Procedura de soluţionare a recursului
În această etapă, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 26 martie 2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 10 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, luând act de concluziile orale formulate de apărătorul recurentei – reclamante pe fondul recursului, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ., a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului ce face obiectul judecăţii.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru următoarele considerente:
În fapt, în urma solicitării reclamantei, pârâta AVR a emis decizia ITO nr. x din 07.07.2023, prin care a stabilit o clasificare tarifară diferită faţă de cea indicată de reclamantă pentru produsul "B. " .Mai exact, produsul a fost încadrat la poziţia 2202 din Nomenclatura Combinată (cod 2202991919), faţă de poziţia 2106 (cod 210690985) apreciată de reclamantă ca fiind conformă cu caracteristicile tehnice şi destinaţia produsului.
La punctul 9 din decizie - "Justificarea clasificării mărfurilor"-, pârâta a menţionat următoarele: "RGI nr. 1 şi 6; Nota comp1 de la cap. 22; NESA de la poz 2202,lit. A) pct. 2;NENC de la codul 2202 99 19" .
Împotriva deciziei, reclamanta a înţeles să formuleze plângere prealabilă, iar prin adresa nr. x/06.09.2023 (dosar de fond), autoritatea pârâtă şi-a menţinut actul. Aceasta indică în mod concret în motivare prevederile legale indicate la pct. 9 din decizia ITO şi concluzionează că, "prin aplicarea Regulilor generale nr. 1 şi 6, Notelor Explicative la Nomenclatura Combinată de la Capitolul 22 şi Hotărţrii Curţii de Justiţie Europene nr. 114/80, produsul descris în Decizia referitoare la informaţii tarifare obligatorii nr. x trebuia clasificat la poziţia 2202, codul 22029919".
Ulterior, reclamanta a formulat cererea de anulare a deciziei emise de pârâtă, formând dosarul nr. x/2023, înregistrată tot pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
În drept, cererea de suspendare a executării ce face obiectul litgiului a fost întemeiată de recurenta – reclamantă pe dispoziţiile prevăzute de art. 15 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sau după formularea cererii în anularea actului administrativ, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Prima instanţă a respins cererea de suspendare formulată de recurenta – reclamantă, ca întemeiată, reţinând în esenţă că, în ce priveşte argumentele aduse de reclamantă în susţinerea cazului bine justificat, acestea vizează chestiuni ce ţin de analiza pe fond a legalităţii actului administrativ.
În ce priveşte paguba iminentă, a apreciat prima instanţă că nici aceasta nu este dovedită, demersul reclamantei neputând fi justificat de efectele posibil păgubitoare ale ale altor acte a căror existenţă este incertă.
Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.
Înalta Curte constată astfel că, faţă de obiectul litigiului dedus prezentei judecăţi, în practica judiciară s-a reţinut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în privinţa cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare.
Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:
- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;
- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea nr. 554/2004, prevede în art. 14 şi 15, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.
Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ), actele bucurându-se de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.
Inalta Curte constată că, în prezenta cauză, instanta de fond a făcut o corectă aplicare a dispozitiilor legale, reţinând că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de lege pentru suspendarea actelor.
Astfel, instanţa de control judiciar constată că reclamanta, în susţinerea cazului bine justificat a invocat mai întâi nemotivarea actului administrativ, din perspectiva lipsei unei analize a incidenţei poziţiei tarifare 2106, considerată de reclamantă ca fiind conformă cu caracteristicile tehnice şi destinaţia produsului.
În ceea ce priveşte modalitatea de redactare a deciziei ITO, Înalta Curte reţine ca fiind relevante în cauză normele tehnice aprobate de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Ordinul nr. 1193/2016, care prevăd, la art. 4 alin. (1), că Decizia privind ITO emisă de Direcţia Generală a Vămilor se redactează folosind formularul prevăzut în anexa 3 din Regulamentul delegat (UE) 2016/341.
Astfel, făcând propria analiză a deciziei ITO nr. x din 07.07.2023, Înalta Curte constată că pârâta a indicat elementele esenţiale care au justificat clasificarea mărfurilor, prin menţionarea dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, în raport de care reclamanta, un profesionist în domeniul produselor farmaceutice şi pe piaţa suplimentelor alimentare, a formulat plângere prealabilă prin care a criticat încadrarea efectuată de pârâtă produsului B.. Prin răspunsul la plângerea prealabilă autoritatea pârâtă a dezvoltat motivele de fapt şi de drept care au condus la încadrarea tarifară la poziţia 2202, răspunzând şi argumentelor centrale ale reclamantei pentru care marfa în discuţie nu a putut fi încadrată la poziţia nr. 2106.
Or, contrar criticilor recurentei – reclamante, din perspectiva analizei specifice cazului bine justificat, Înalta Curte apreciază că acest conţinut al actului administrativ este suficient pentru a se reţine, la nivel de aparenţă, că autoritatea a motivat decizia emisă în conformitate cu elementele prevăzute în anexa 3 din Regulamentul delegat (UE) 2016/341.
Corectitudinea sau suficienţa motivării nu pot fi analizate în procedura reglementată de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, în care se examinează doar sumar actul administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării.
În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că, deşi decizia este sumar motivată, fiind redactată în cadrul unui formular, această împrejurare nu este apreciată ca fiind de natura a justifica concluzia îndeplinirii în speţă a cazului bine justificat, cât timp actul face trimitere la temeiurile de drept, prin raportare la caracteristicile produsului, astfel cum acestea au fost descrise la pct. 7
Prin urmare, în mod corect prima instanţă nu a reţinut nemotivarea Deciziei ITO drept caz bine justificat, având în vedere că doar o nemotivare completă, în fapt şi în drept, ar putea să atragă reţinerea unui caz bine justificat sub acest aspect, ceea ce nu este cazul actului administrativ în litigiu.
Ceea ce se invocă în prezenta cauză reprezintă în realitate o motivare a deciziei ITO apreciată necorespunzătoare de către reclamantă în raport de trăsăturile fizice ale produsului şi de conţinutul normelor care reglementează încadrarea tarifară.
În continuare, analizând celelalte motive invocate de recurenta – reclamantă în susţinerea cazului bine justificat, respectiv omisiunea analizării unei alte poziţii susceptibile din Nomenclatura Combinată (2106) la care ar putea fi încadrat produsul B., excluderea oricăror alte dispoziţii legale privind caracteristicile produselor clasificate drept suplimentele alimentare care pot fi utile pentru clasificarea tarifară a produselor, încălcarea vădită a jurisprudenţei CJUE din cauzele conexate C-410/08-C-412/08 ("Swiss Caps") pentru simplul motiv că suplimentul alimentar comercializat de subscrisa este prezentat într-o formă lichidă, şi nu solidă; aplicarea unei decizii pronunţate de CJUE în cauza 114/80 în care a fost supusă analizei o băutură tonică care nu prezintă un conţinut similar (vitamine, nutrienţi, etc.) cu suplimentul alimentar comercializat de societate şi ignorarea făţişă a legislaţiei în domeniu suplimentelor alimentare, a practicii curente a CJUE, precum şi a Deciziei organismului internaţional care asigură interpretarea oficială a clasificărilor vamale (Organizaţia Mondială a Vămilor – Comitetul special pentru aplicarea sistemului armonizat), în acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte apreciază că analizarea acestora presupune o examinare aprofundată a situaţie de fapt şi de drept existente în cauză, o analiză riguroasă a normelor referitoare la clasificarea tarifară prin raportare la caracteristicile produsului " B.", iar această analiză excede cadrului procedurii speciale a suspendării, fiind aspecte care antamează în mod evident fondul cauzei.
În esenţă se constată că, în ceea ce priveşte produsul ce face obiectul litigiului de faţă, recurenta – reclamantă a invocat în fapt caracteristici şi proprietăţi care ar conduce la o încadrare mai specifică a produsului " B.", la o altă poziţie tarifară decăt cea reţinută de AVR, însă aceste aspecte reprezintă probleme de fond ale litigiului şi nu o nelegalitate vădită şi aparentă care să se circumscrie noţiunii de caz bine justificat, în sensul reglementat de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Susţinerile recurentei – reclamante nu reprezintă, aşadar, împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, ci veritabile critici de nelegalitate a căror dezlegare incumbă instanţei învestite cu legalitatea actului administrativ.
Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă, raportându-se la cerinţa neprejudecării fondului, în mod corect a reţinut că acestea sunt chestiuni asupra cărora doar instanţa învestită cu fondul cauzei poate aprecia, implicând o analiză rigurosă a normelor referitoare la clasificarea tarifară prin raportare la caracteristicile produsului "B.", ce excedează competenţelor instanţei învestită în procedura cererii de suspendare a executării, fiind atributul instanţei învestite cu acţiunea în anularea aceluiaşi act.
Instanţa de control judiciar admite că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.
Or, constată instanţa de control judiciar că motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare, verificarea viciilor de legalitate invocate de parte presupunând analiza unui material probatoriu care nu poate fi administrat decât cu ocazia judecării pe fond a pricinii.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă, în raport de susţinerile părţilor, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situaţiei de fapt şi de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei ITO a cărei suspendare face obiectul prezentei judecăţi, recurenta– reclamantă neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ.
Si în ceea ce priveşte condiţia evitării producerii unei pagube iminente, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că demersul reclamantei nu poate fi justificat de efectele posibil păgubitoare ale altor acte, a căror existenţă este incertă.
Întreprinderea de către autorităţile fiscale şi vamale a unor controale de fond privind impunerea TVA şi influenţarea deciziei consumatorilor de a achiziţiona produsele au caracter eventual, neputându-se reţine iminenţa acestora.
Nici la judecata pe fond şi nici în calea de atac a recursului reclamanta nu a depus la dosar dovezi care să probeze situaţia economică a societăţii şi care să susţină concluzia că obligaţia de a colecta TVA din preţul achitat de cumpărător şi de a-l vira la bugetul de stat ar "perturba grav activitatea societăţii" şi că ar reprezenta o pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Nici argumentul privind imposibilitatea consumatorilor de a beneficia de rambursarea diferenţei de taxă pe valoare adăugată în ipoteza anulării Deciziei ITO, nu generează o vătămare a unui drept sau interes legitim al recurentei - reclamante.
Astfel cum judicios a reţinut şi prima instanţă, simplul fapt că încadrarea tarifară operată de pârâtă prin actul dedus judecăţii ar putea conduce la majorarea sarcinii fiscale cu suma rezultată ca diferenţa de TVA de 19% şi taxa de 9% nu poate constitui o pagubă iminentă, astfel cum aceasta a fost înteleasă de legiuitor, astfel cum nici simpla împrejurare că încadrarea tarifară efectuată de pârâtă prin actul atacat determină o creştere a TVA de la 9% la 19% aferent livrării produsului "B." nu este de natura a proba prin ea însăşi perturbarea activităţii reclamantei, în lipsa justificării în concret a impactului unei atare creşteri în raport de specificul pieţei pe care activează.
Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o analiză efectivă a premiselor suspendării executării actului administrativ şi a reţinut fondat că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de intimata – pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea acestui act administrativ, motiv pentru care se impune păstrarea hotărârii atacate, criticile recurentei – reclamante fiind neîntemeiate.
De altfel, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiţiei prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, atâta timp cât, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Nefiind îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerinţe nu-şi găsesşte utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluţia instanţei de control judiciar.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1964 din 5 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 septembrie 2024.