Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 1.02.2024, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului a solicitat suspendarea în parte a executării actului administrativ normativ reprezentat de Hotărârea Guvernului nr. 1074/2021 privind stabilirea sistemului de garanţie-returnare pentru ambalaje primare nereutilizabile ("H.G. nr. 1074/2021"), respectiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), art. 4 alin. (2), art. 10 alin. (1), (5) şi 6, art. 15, art. 16, art. 20 alin. (1) lit. b) şi lit. c) şi art. 26 alin. (1)-(4) ("Dispoziţiile contestate"), până la pronunţarea instanţei de fond, cu obligarea pârâtului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluţionarea prezentei cauze.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 77 pronunţată în data de 20.02.2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, în sensul că a suspendat doar executarea prevederilor art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele prevăzute de H.G. nr. 1075/2023 până la pronunţarea instanţei de fond, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.
Cererile de recurs ce fac obiectul judecăţii
Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa nr. 77 pronunţată în data de 20.02.2023 de Curtea de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal - au promovat recurs ambele părţi.
În cadrul cererii sale, recurenta – reclamantă A. S.R.L., încadrând expres criticile sale în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi pe cale de consecinţă casarea în parte a sentinţei recurate, şi admiterea cererii de suspendare şi în ceea ce priveşte prevederile art. 4 alin. (2), art. 15 şi art. 26 alin. (1)-(4) din H.G. nr. 1074/2021.
În esenţă, în dovedirea cazului bine justificat, recurenta – reclamantă a reluat criticile de nelegalitate formulate prin cererea de chemare în judecată, susţinând în esenţă că, contrar celor reţinute de prima instanţă,
• Dispoziţiile contestate din H.G. nr. 1074/2021 încalcă în mod vădit prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi din perspectiva principiului securităţii juridice,
• dispoziţiile art. 15, art. 16 şi art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 coroborat cu pct. 1 lit. o) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1074/2021 încalcă prevederile Constituţiei României sub aspectul garantării unor drepturi fundamentale;
• dispoziţiile art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 încalcă principiul ne bis in idem;
• dispoziţiile art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 încalcă în mod vădit principiul principiul personalităţii răspunderii contravenţionale;
• dispoziţiile art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 încalcă principiile Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală prin evitarea unei duble impuneri
•dispoziţiile contestate din H.G. nr. 1074/2021 încalcă prevederile Legii nr. 21/1996 – Legea concurenţei
În condiţiile în care, în cadrul cererii de recurs sunt reluate integral argumentele expuse în cererea de chemare în judecată la filele x, respectiv, la filele x – 39, acestea nu vor mai fi redate de instanţa de control judiciar, urmând a fi analizate.
În final recurenta – reclamantă arată că există motive evidente pentru ca instanţa să constate că aparenţa dreptului este în favoarea sa şi că aceasta este expusă unei pagube iminente, raportat la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi, în consecinţă, solicită admiterea recursului şi suspendarea dispoziţiilor contestate din H.G. nr. 1074/2021, aspect de natură să atragă, în parte, nelegalitatea sentinţei recurate.
La rândul său, recurentul – pârât Guvernul României, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecarea fondului, să se respingă cererea de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă şi în subsidiar, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor sale a susţinut recurentul că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este sumar motivată. Consideră că aceasta ar fi trebuit să conţină argumentele pro şi contra care au format în fapt şi în drept convingerea instanţei, cu privire la temeinicia dreptului, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Mai susţine recurentul – pârât că prima instanţă nu a motivat în concret în ce constă paguba iminentă, respectiv care este costul de reetichetare şi dacă a fost dovedit corespunzător de reclamantă. Simpla referire la " înscrisurile probatorii" nu reprezintă o motivare corespunzătoare a hotărârii pe acest aspect, sens în care apreciază ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. respectiv nerespectarea formelor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, prin nemotivarea hotărârii.
Într-o altă critică recurentul – pârât Guvernul României îşi exprimă nemulţumirea cu privire la respingerea, ca neîntemeiată a cererii de introducere forţată a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor (MMAP), sub pretextul că solicitarea sa nu este fondată.
Consideră recurentul că, în mod nelegal a înlăturat participarea acestuia în cauză, având în vedere că MMAP reprezintă nu numai iniţiatorul H.G. nr. 1074/2021 privind stabilirea sistemului de earanţie-returnare pentru ambalaje primare nereutilizabile, republicată, ci şi organul de specialitate al administraţiei publice centrale, abilitat prin activitatea de organizare şi funcţionare să gestioneze/monitorizeze activitatea reglementată prin H.G. nr. 1074/2021, respectiv activitatea de gestionare şi implementare pe teritoriul ţârii a cadrului legai în ceea ce priveşte modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje aşa cum priveşte Lg. nr. 249/2015, cu modificări şi completări. Astfel, prin sentinţa recurată, instanţa reţine simplul fapt că această instituţie (MMAP) ar fi iniţiat procedura de adoptare a hotărârii de guvern ale cărei dispoziţii sunt supuse suspendării "nu constituie motiv suficient pentru introducerea in cauză in această materie", cu motivarea că nu s-a arătat în concret de ce este necesară prezenţa Ministerului în proces.
Dat fiind faptul că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, pentru a pronunţa o hotărâre temeinică si legală, recurentul – pârât susţine că instanţa de fond avea posibilitatea de a dispune introducerea în cauză a ailor persoane decât cele indicate de către pârât, potrivit dispoziţiilor an. 78 din C. proc. civ. care permit judecătorului să introducă în cauză o altă persoană, nicidecumrespingerea unei cereri de introducere în cauză, pe motiv că solicitantul nu a arătat în concert necesitatea prezenţei în proces a acesteia.
Consideră că soluţia legislativă cuprinsă la art. 78 C. proc. civ. permite judecătorului ca, în situaţia în care consideră că nu poate trece la judecata cauzei, să introducă, din oficiu, orice altă persoană care ar avea legătură cu soluţia care urmează să se pronunţe in cauza respectivă, în niciun caz de respingere a cererii de chemare in judecată, ca inadmisibilă.
Astfel, instanţa de fond a soluţionat cauza fără lămurirea unor aspecte esenţiale şi o analiză efectivă a cererilor şi susţinerilor recurentului-pârât, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. referitoare la rolul instanţei în aflarea adevărului, care impun judecătorului să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legîi, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, putând dispune în acest scop introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.
Prin urmare având domeniul de reglementare, respectiv specificitatea tipului de activitate reglementat de actul administrativ supus suspendării, este nu doar oportun ci şi necesar ca în cauza pendinte, alături de Guvernul României, să participe şi MMAP.
In concluzie, având în vedere elementele de fapt şi de drept prezentate, susţine recurentul – pârât Guvernul României că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu încălcarea şi aplicarea greţită a normelor de drept material, raţiune pentru care solicită admiterea introducerii în cauză a altor persoane, respectiv a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor şi casarea sentinţei pentru aceste considerente.
Pe fondul cererii de suspendare a H.G. nr. 1074/2021 susţine recurentul – pârât că soluţia instanţei este vădit nelegală prin raportare la îndeplinirea cumulativă/interdependentă la dispoziţiile art. 14 din Lg. 55 4/2004.
Apreciază că reţinerile instanţei sub aspectul condiţiei " cazului bine justificat" nu pun în lumină o nelegalitate vădită a actului contestat, ci presupun o examinare detaliată ce coincide cu însăşi analiza pe fond a cauzei şi depăşeşte verificările' sumare pe care instanţa de fond a fost chemată să le efectueze în contextul soluţionării unei cereri de suspendare.
În acelaşi timp, motivarea instanţei de judecată şi raţiunile care au condus la suspendarea prevederilor art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021 legate de pretinsa lipsă de claritate a textului sunt total artificiale şi realizate fără a lua în calcul raţiunea şi finalitatea actului normativ contestat.
Precizează că prin art. I alin. (1) al H.G. nr. 1074/2021 se instituie stabilirea cadrului legal pentru implementarea pe întreg teritoriul României a sistemului de garatiţie-retumare -SGR, aplicabil pentru ambalaje primare nereutilizabile prevăzute la art. 1D alin. (5) din Legea nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor si a deşeurilor de ambalaje, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv ambalaj primar nereutilizabil din sticlă, plastic sau metal, cit volume cuprinse între 0,1 l şi 3 l inclusiv, utilizat pentru bere, mixuri de bere, mixuri de băuturi alcoolice, cidru, alte băuturi fermentate, sucuri, nectaruri, băuturi răcoritoare, ape minerale şi ape de băut de orice fel, vinuri şi spirtoase.
Participarea producătorilor de băuturi care fac obiectul SGR, inclusiv a producătorilor de vinuri, în cadrul SGR pentru îndeplinirea obligaţiilor de mediu pe care producătorii le au în legătură cu ambalajele pe care le introduc pe piaţa naţională şi care inevitabil se transformă în deşeuri, este obligatorie, având în vedere prevederile art. 16 a!in.(5l) din Legea nr. 249/2015 privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje conform cărora " începând cu data intrării în funcţiune a sistemului degaranţie-returnare, obiectivele minime anuale ale operatorilor economici prevăzut la alin. (1) în ceea ce priveşte ambalajele primare nereutilizabile care fac obiectul sistemului de garanţie-rctttrnare, prevăzut la art. 10 alin. (1) şi (61 se realizează exclusiv prin intermediul administratorului SGR, în condiţiile Hotărârii Guvernului tir. 1074/2021 privind stabilirea sistemului de garanfie-retitrnare pentru ambalaje primare nereutilizabile, republicată, cu modificările ulterioare".
Având în vedere că SGR reprezintă un sistem complex de gestionare al ambalajelor, în special ulterior consumării produselor conţinute de acestea, sistemul trebuind să funcţioneze în anumiţi parametri şi cu respectarea de către participanţi a anumitor reguli specifice, una dintre consecinţele a chiar existenţei sistemului este reprezentată de necesitatea aplicării unui marcaj specific pe tipurile de ambalaje care fac obiectul acestuia.
Marcajul specific SGR, reprezentat de un cod de bare înregistrat în baza de date a administratorului SGR şi de un simbol specific SGR, este absolut necesar pentru ca un astfel de sistem să poată funcţiona în mod efectiv şi ca ambalajele să fie recunoscute în momentul returnării de care consumatori, să fie apoi numărate de către administrator şi predate spre reciclare, iar marcarea ambalajelor care fac obiectul sistemului cu acest marcaj specific nu reprezintă altceva decât un element care ţine de modalitatea de circulaţie a ambalajelor care fac obiectul SGR, şi care, conform prevederilor art. 10 alin. (6) din Legea nr. 249/2015 trebuie reglementate prin H.G. nr. 1074/2021.
Dacă nu ar exista o astfel de obligaţie impusă în mod expres producătorilor şi importatorilor de produse în ambalaje care fac obiectul SGR de a marca în mod corespunzător ambalajele cu marcajul specific SGR, participarea la sistem ar deveni practic o simplă opţiune a acestora, cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (5') din Legea nr. 249/20IS.
Având în vedere implicaţiile SGR raportat la etichetarea ambalajelor cu un astfel de marcaj specific, art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021 a recunoscut în mod expres realitatea faptului că Ia data intrării în funcţiune a SGR vor exista în stocurile producătorilor, distribuitorilor şi comercianţilor anumite cantităţi de produse în ambalaje care fac obiectul SGR care nu au aplicat însă marcajul SGR.
Astfel, deşi instanţa de judecată pare să reţină în motivarea hotărârii contestate faptul că prin H.G. nr. 1074/2021 s-ar interzice "comercializarea produselor ajlate în stocul producătorilor, distribuitorilor sau comercianţilor care nu simt ambalate în ambalajele prevăzute la art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1074/2021, acest lucru este total eronat.
În realitate art. 10 alin. (5) obligă producătorii şi importatorii de produse în ambalaje care fac obiectul SGR, ca regulă generală, să introducă pe piaţă produse în astfel de ambalaje doar în condiţiile în care acestea sunt marcate în mod corespunzător, oferind insă, ca o soluţie tranzitorie, la alin. (6), posibilitatea acestora de a comercializa până la o anumită dată {în vederea epuizării acestora) stocurile de produse existente în acest tip de ambalaje, dar care nu au aplicat marcajul SGR.
Obligaţiile separate de natură fiscală pe care un producător de vinuri le are în ceea ce priveşte declararea stocurilor nu conduc în niciun caz la o eventuală lipsă de precizie, a reglementării din art,10 alin. (5)din H.G. nr. 1074/2021, al cărei scop nu este să limiteze produsele care la data intrării în funcţiune a SGR se aflau în stocurile operatorilor economici sau să atribuie o altă accepţiune pentru aceste stocuri.
Referinţa la stocurile de produse în ambalaje care fac obiectul SGR din art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021 nu face altceva decât să permită comercializarea într-o perioadă de tranziţie inclusiv a acelor produse în ambalaje nemarcate SGR, accepMunea noţiunii de stocuri urmând sâ fie determinată în* conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare aplicabile.
Existenţa unor obligaţii separate de declarare şi contorizare a stocurilor de produse accizabile impuse prin normele fiscale aplicabile ar trebui să acorde cu atât mai multă precizie producătorilor şi importatorilor care au astfel de obligaţii, inclusiv al celor de vinuri, pentru a determina cu exactitate cantitatea de produse în ambalaje care fac obiectul SGR si care poate fi comercializată în temeiul acestei excepţii referitoare la stocuri, încă o perioadă de timp ulterior operaţionalizării sistemului de garanţîe-retumare.
Consideră recurentul – pârât că, la fel de nefondată este motivarea primei instanţe potrivit căreia art. 10 alin. (5) şi (6) ar fi lipsite de precizie pentru că utilizează noţiunile de "produse ambalate", "produse care se află în stoc", "stocuri...comercializate", din moment ce, din lecturarea celor două aliniate, reiese clar sensul acestora, precum şi finalitatea normelor, astfel cum aceasta a fost explicată mai sus.
Potrivit art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: "Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română moderna, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia ", iar potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, numai atunci când un termen nu este consacrat sau poate avea un înţeles diferit trebuie definit în actul normativ sau într-o anexă, ceea ce însă nu a fost necesar pentru norma de la art. 10 alin. (5) din H.G-nr. 1074/2021, întrucât înţelesul textului este evident: stocurile de produse existente în patrimoniul agenţilor economici la data intrării infimcfiune a SGR, care nu sunt în ambalaje cu sigla SGR, pot fi comercializate până cel târziu la data prevăzuta la alin. (6), în caz contrar trebuie retrase sau re-etichetate corespunzător.
În motivarea sa, instanţa de judecată pare de asemenea să considere art. 10 alin. (5) ca fiind în mod evident nelegal, de natură să ducă la suspendarea acestuia, din cauza faptului că nu s-ar fi avut în vedere particularităţile pieţei vinurilor, care presupun o perioadă mai mare între momentul îmbutelierii "' şi comercializării efective.
Instanţa de judecată nu pare să fi avut însă în vedere faptul câ răspunderea extinsă a producătorului pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională revine oricărei entităţi economice care realizeazărp astfel de activitate comercială, indiferent de domeniul în care activează, iar participarea în cadrul SGR este obligatorie conform legislaţiei primare.
Astfel, ambalajele sticlelor de vin sunt de natură să producă la fel de multă poluare ca şi ambalajele altor tipuri de băuturi, chiar dacă durează mai mult să fie comercializate, iar includerea vinului în categoria de produse supuse SGR conform art. IO alin. (5) din Legea nr. 249.'2015 impune un tratament nediscriminatoriu pentru aceşti producători ca şi pentru producătorii celorlalte tipuri de băuturi vizate.
O abordare contrară a legiuitorului prin care s-ar fi acordat o exceptare specială pentru producătorii de vinuri ar fi fost contrară principiilor de drept . în special principiul egalităţii si principiile de drept al concurenţei şi ar fi acordat acestora o derogare specială de Ia îndeplinirea obligaţiilor legale şi de la răspunderea pe care şi-au asumat-o în momentul demarării acestei activităţi comerciale, ceea ce ar fi dus într-adevăr la "aplicarea diferenţiată şi discriminatorie" la care face referire instanţa de judecată.
Recurentul – pârât consideră că ar trebui respinse, ca neîntemeiate, reţinerile instanţei de fond cu privire la faptul că "legiuitorul secundar nu a avut delegată atribuţia de a reglementa restricţia de intoducere pe piaţă naţională" a produselor ambalate în ambalajele prevăzule'la art. 1 alin. (1) dacă acestea nu sunt inscripţionate în condiţiile prevăzute la art. 24, întrucât România, prin SGR a dorit introducerea ambalajelor înlr-o economic circulară aliniindu-se astfel cerinţelor de colectare şi reciclare stabilite Ia nivel european şi a Standardul UE prin care s-a solicitat ca până în anul 2025 să se colecteze 77% din ambalajele din plastic puse pe piaţă, urmând ca până în anul 2029 să se colecteze 90% dintre peturi.
Mai mult decât atât, Sistemul de Garantie-Returnare are o contribuţie importantă în colectarea şi reciclarea şi a altor tipuri de material precum sticla si aluminiu, pentru care se prevede, conform SGR, atingerea şi chiar depăşirea ţintelor stabilite, mai exact 75% pentru sticla şi 60% pentru metal.
Raportat la motivarea primei instanţe, în mod evident hotărârea recurată este lipsită de temei legal, fiind dată alat cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial cât şi fiind contradictorie, întrucât aceeaşi instanţă a apreciat concordanţa între legislaţia primară şi alte prevederi contestate ale H.G. nr. 1074/2021, care nu puteau fi tratate separat de prevederea de la art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, pentru care s-a dispus suspendarea.
Recurentul – pârât Guvernul României critică şi faptul că hotărârea recurată nu a făcut aplicarea prevederilor art. 16 alin. (51) din Legea nr. 249/2015, prin care se prevede, dincolo de orice echivoc, că obligaţiile de reciclare a deşeurilor de ambalaje, pentru categorii de ambalaje specific determinate, se realizează exclusiv prin intermediul administratorului SGR şi a sistemului de garanţie-returnare.
Consideră că nu poate exista niciun dubiu în privinţa legalităţii H.G. nr. 1074/2021, inclusiv a prevederii din art»l 0 alin. (5) din actul administrativ-normativ emis de Guvernul României, de vreme ce acesta a fost reţinut în mod expres de legiuitorul primar, într-o normă juridică cu valoare de lege, care a menţionat şi obligativitatea utilizării sistemului de garanţie-returnare pentru categoria de agenţi economici vizaţi şi ambalajele supuse acestuia.
Prin urmare, nu doar că nu ne putem afla în faţa vreunei "îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ", din punctul de vedere al abilitării Guvernului României de a stabili obligativitatea sistemului de garanţie-returnare pentru anumiţi operatori economici şi anumite tipuri de ambalaje, dar aparenţa de legalitate este în favoarea emitentului actului. inclusiv pe aspectul menţionat de instanţa de fond, al corespondenţei cu norme cu forţa juridicăsuperioară.
Aşadar, hotărârea recurată este şi contradictorie, întrucât a reţinut în acelaşi timp şi lipsa oricăror temeiuri de nelegatitate ale prevederilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 1074/2021 şi art. 26 din H.G. nr. x, tocmai raportat la prevederile art. 16 alin. (51) din Legea nr. 249/2015.
Obligativitatea recurgerii la sistemul de garanţie-returnare este deci prevăzută de la nivel de act normativ cu forţă de lege şi chiar a fost constatată de prima instanţă în legătură cu unele dintre prevederile contestate, însă în privinţa analizării art. 10 alin. (5) din H.G. nr. L075/2021, aceeaşi instanţă a adoptat în mod eronat şi contradictoriu o altă interpretare.
In concluzie, recurentul – pârât apreciază ca fiind nelegalâ hotărârea prin care s-a apreciat că nu ar fi existat temei legal în legislaţia primară pentru prevederea din art. 10 alin. (5) privind interdicţia continuării comercializării de produse in ambalaje care nu sunt marcate potrivit reglementării specifice a sistemului de garanţie-returnare, în legislaţia primară existând o asemenea prevedere care a fost implementată corespunzător de Guvernul României.
În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei pagubei iminente, recurentul – pârât Guvernul României susţine că hotătârea este nelegală şi sub acest aspect.
Faţă de cele reţinute de prima instanţă, în sensul că obiectivele de reciclare nu pot fi realizate prin impunerea "intempestivă" a unor noi etichetări şi impunerea retragerii de pe piaţă a produselor neetichetate corespunzător, recurentul – pârât susţine că în niciun caz nu poate fi vorba de impunerea "intempestivă" a acestei restricţii, în condiţiile în care H.G. nr. 1074/2021 a intrat în vigoare la data de 6 octombrie 2021, fiind prevăzut de la bun începul în art. 10 un termen dincolo de care era interzisă comercializarea în ambalaje necorespunzatoare, termen care a fost decalat până la operaţionalizarea sistemului de garanţie-returnare în cele din urmă la 30 noiembrie 2023.
Prin urmare, atât societatea intimată cât şi orice alt agent economic căruia i se aplică H.G. nr. 1074/2021 trebuia să cunoască din timp şi să ia măsurile necesare pentru a minimiza orice potenţiale costuri suplimentare care i-ar fi fost generate de necesitatea respectării acestor prevederi.
Consideră ca fiind nelegală şi aprecierea primei instanţe cu privire la raportul dintre sarcinile producătorilor de vinuri si obiectivele de reciclare a deşeurilor de ambalaje, întrucât asemenea costuri pot fi inerente şi trebuie suportate în temeiul principiului răspunderii extinse a producătorilor de ambalaje, prevăzut de art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 92/2012 privind regimul deşeurilor. Contrar motivării primei instanţe, eventualele costuri suplimentare sunt justificate în raport de obiectivele urmărite de legiuitorul primar, pe care Guvernul României le-a implementat prin adoptarea H.G. nr. 1074/2021.
Prima instanţă nici nu a ţinut cont în analiza condiţiei pagubei iminente de incidenţa art. 10 alin. (6) din H.G. nr. 1074/2021, care a oferit un răgaz de timp pentru comercializarea stocurilor de produse cu ambalaje ne-marcate şi care a fost stabilit tocmai pentru a ajuta agenţii economici să facă trecerea la sistemul de garanţie-returnare.
În concluzie, recurentul – pârât apreciază că se impune admiterea recursului formulat, casarea, în parte, a sentinţei recurate iar, în rejudecare, introducerea în cauză a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, iar pe fond să constate că prin acţiunea promovată, reclamanta nu a reuşit să facă dovada existenţei cazului bine justificat şi a pagubei iminente, raţiune pentru care solicită respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.
Apărările formulate în această etapă procesuală
Ambele părţi au formulat întâmpinări la recursul promovat de partea adversă.
Astfel, în cadru întâmpinării sale, recurenta – reclamantă A. S.R.L. solicită respingerea recursului promovat de pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiat şi pe cale de consecinţă, admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei şi admiterea cererii de suspendare şi în ceea ce priveşte prevederileart. 4 alin. (2), art. 15 şi art. 26 alin. (1)-(4) din H.G nr. 1074/2021.
În ceea ce priveşte critica recurentului – pârât în sensul că, în mod nelegal, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată cererea de introducere forţată a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, sub pretextul că solicitarea pârâtului Guvernul României nu este fondată, recurenta – reclamantă susţine că aceasttă critică este total nefondată, atâta timp cât instanţa de fond nu avea nici o obligaţie de a introduce în cauză Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurii, fiind irelevant orice aspect ce ţine de calitatea acestuia de iniţiator al actului.
Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 78 C. proc. civ. instanţa are facultatea, nu obligaţia de aprecia dacă se impune introducererea în cauză a acestei autorităţi pentru soluţionarea litigiului.
Invocând dispoziţiile art. 78 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) teza I şi art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, dar şi dreptul de disponibilitate al părţilor, recurenta – reclamantă susţine că prima instanţă în mod corect a dispus respingerea solicitării de introducere în cauză a Ministerului Mediului.
Or, atâta timp cât nu rezultă necesitatea introducerii în cauză a acestei autorităţi, în calitate de parte, calitatea acesteia de iniţiator al actului adoptat de Guvern nu are nici o finalitate în privinţa soluţionării cauzei, motiv pentru care solicită respingerea alegaţiilor formulate de către Guvern cu privire la nelegalitatea sentinţei recurate.
Mai susţine recurenta – reclamantă că şi alegaţiile Guvernului privind caracterul contradictoriu al sentinţei recurate sunt nefondate, impunându-se respingerea acestora.
Deopotrivă, prima instanţă nu a recurs la o analiză efectivă a prevederilor art. 4 din H.G. nr. 1074/2021, cum în mod greşit susţine Guvernul, aceasta analizând în mod efectiv doar prevederile art. 10 alin. (5) şi (6) din H.G. nr. 1074/2021, fără a proceda la o analiză efectivă a prevederilor art. 4 din H.G. nr. 1074/2021, cum eronat susţine recurentul – pârât.
Totodată, mai arată recurenta – reclamantă că prevederile art. 16 alin. (5)1 din Legea nr. 249/2015 nu au legătură cu dispoziţiile art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, cum eronat antamează Guvernul, în condiţiile în care acest articol reglementează doar obligaţia derulării sistemului garanţie – returnare prin intermediul Administratorului SGR, acest articol nu adoptă nici un fel de reglementări privind interdicţia comercializării stocurilor precum dispoziţiile art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, sens în care nu poate considera ca fiind contradictorii argumentele primei instanţe, atât timp cât cele antamate de Guvern nu sunt aplicabile considerentelor reţinute prin sentinţa recurată.
Consideră astfel că în cauză prima instanţă în mod corect a apreciat caracterul cazului bine justificat al cererii şi a hotărât că se impune suspendarea art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, ca şi incidenţa pagubei iminente raportat la aceste prevederi, în condiţiile în care societatea este în imposibilitate să-şi comercializeze stocurile existente, iar reetichetarea acestora implică un cost foarte mare ce nu este justificat.
La rândul său şi recurentul – pârât Guvernul României a depus o singură întâmpinare, atât faţă de cererea de recurs formulată de reclamantă, cât şi faţă de cererea de intervenţie accesorie depusă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.
Cu privire la cererea de recurs formulată de reclamantă, recurentul – pârât Guvernul României a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivării acestuia, susţinând în esenţă că aceasta a reiterat solicitările şi apărările de la fondul cauzei, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care consideră că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea say aplicarea greşită a normelor de drept material.
Pe fondul recursului promovat de reclamantă, recurentul – pârât a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.
Alte aspecte procesuale
În această etapă procesuală au formulat Cereri de intervenţie accesorie B., în interesul recurentei – reclamante, dar şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi C. S.A., în interesul recurentului-pârât Guvernul României.
Prin cererea sa intervenţie B., cu privire la admisibilitatea cererii sale, arată că interesul său de a interveni în prezenta cauză rezultă din scopul Asociaţiei, respectiv de promovare şi apărare a intereselor specifice economice, comerciale, profesionale şi juridice ale membrilor săi – societăţi producătoare şi exportatoare de vinuri – şi reprezentarea intereselor acestora în faţa administraţiei publice. Ca atare, A.P.E.V. are scopul de a proteja interesele şi drepturile producătorilor de vin din România, cât şi a industriei vitivinicole naţionale, sens în care sunt pe deplin dovedite condiţiile privind interesul şi admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulate.
Astfel, susţine că Asociaţia are printre obiectivele sale principale:
• să promoveze şi să apere interesele profesionale şi comerciale ale membrilor asociaţi şi să le reprezinte în faţa administraţiei publice, precum şi în raport cu alte instituţii şi organisme;
• să lucreze şi să colaboreze cu autorităţile, precum şi cu alte instituţii şi organisme la nivel local şi internaţional, în vederea promovării producţiei viti-vinicole, inclusiv pentru instituirea şi menţinerea unui climat comercial echitabil, care să permită vânzarea şi promovarea liberă şi responsabilă a produselor vinicole, fără reglementări şi obstacole excesive şi nerezonabile;
• să sprijine iniţiativele de armonizare a legislaţiei privitoare la vinuri cu aceea a Uniunii Europene, [...];
• să susţină, alături de ANEIR, adoptarea de către Guvern a unei politici comerciale menite să îmbunătăţească condiţiile de pe piaţa vinului, în vederea stimulării vânzărilor şi promovării exporturilor, prin subvenţionarea exporturilor în domeniu, liberalizarea accesului pe pieţele de export, eliminarea obstacolelor comerciale, tarifare sau netarifare, precum şi prin adoptarea altor măsuri şi stimulente de ordin fiscal şi valutar;
În alte cuvinte, întrucât A. este membră a A.P.E.V., în virtutea obligaţiilor asumate prin statutul Asociaţiei, A.P.E.V. are dreptul şi interesul de a interveni în prezenta cauză în vederea sprijinirii apărărilor şi argumentelor formulate de către A. .
Or, în condiţiile în care, prin intermediul prevederilor art. 10 din H.G. nr. 1074/2021 privind stabilirea sistemului de garanţie-returnare pentru ambalaje primare nereutilizabile ("H.G. nr. 1074/2021"), producătorilor de vin le este impusă o interdicţie de comercializare a produselor ambalate şi etichetate fără însemnul specific şi codul de bare al sistemului de garanţie returnare ("SGR"), în mod clar se aduce o vătămare A. a căror interese A.P.E.V. este obligată să le protejeze.
În concret, interesul Asociaţiei rezultă din scopul acesteia de protejare a industriei naţionale vitivinicole şi a membrilor săi, precum este şi A., împotriva oricăror acte sau fapte generatoare de prejudiciu, inclusiv a unor "pericole" ce vin din partea statului, precum este cel din prezenta cauză, în care s-a solicitat suspendarea unora dintre dispoziţiile H.G. nr. 1074/2021.
Mai mult decât atât, având în vedere calitatea de membru al A. în cadrul A.P.E.V., H.G. nr. 1074/2021 afectează în mod direct Asociaţia, având în vedere restricţiile, costurile şi obligaţiile pe care SGR le impune. În acest sens, interesul A.P.E.V. este mai mult decât evident, Asociaţia fiind afectată de prejudiciul material pe care A. îl va suporta în contextul acestui administrativ normativ nelegal.
În continuare, intervenienta solicită respingerea recursului promovat de Guvernul României, susţinând că reclamanta A. a demonstrat cazul bine justificat şi paguba iminentă pe care o suferă.
În cadrul cererii sale de intervenţie accesorie, intervenientul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, cu privire la admisibilitatea acesteia, arată că este iniţiatorul actului contestat, având în vedere necesitatea identificării unor soluţii de optimizare a gestionării durabile pentru ambalajele primare nereutilizabile, pentru a conserva şi a îmbunătăţi calitatea mediului, pentru a proteja sănătatea umană şi pentru a asigura utilizarea prudentă, eficientă şi raţională a resurselor naturale, în condiţiile în care în România, dintre deşeurile abandonate, aproximativ 38% sunt reprezentate de plastic, sticlă şi metal, opinăm faptul că instituţia noastră are interesul de a participa în calitate de intervenient în cadrul litigiului dedus judecăţii.
Totodată, justificarea interesului Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor este dovedită şi de faptul că temeiul legal ce a stat la baza emiterii H.G. nr. 1074/2021 se regăseşte în Legea nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje.
În ceea ce priveşte recursul Guvernului României, solicită admiterea acestuia şi respingerea cererii de suspendare formulate de reclamantă, nefiind făcută dovada existenţei cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
În cadrul cererii sale de intervenţie accesorie, tot în interesul recurentului – pârât Guvernul României, intervenienta C. S.A., cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii sale, a susţinut în esenţă că interesul său de a interveni în prezenta cauză derivă din calitate de administrator al sistemului de garanţie-returnare reglementat prin prevederile H.G. nr. 1074/2021 fiind desemnată în aceasta calitate prin H.G. nr. 1059/2022, invocând dispoziţiile art. 1 şi 2.
C. are deci rol esenţial în administrarea şi tot ceea ce înseamnă operaţionalitatea SGR, inclusiv asigurarea gestionării garanţiei şi a circuitului acesteia de la producători la operatorii punctelor de returnare, asigurarea preluării ambalajelor SGR retumate la punctele de returnare şi gestionarea ulterioară a acestora în vederea încredinţării spre reciclare, organizarea de campanii educaţionale şi de informare şi multe altele.
În prezent, având în vedere si prevederile art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 1074/2021, la obligativitatea SGR cu începere de la 30 noiembrie 2023, SGR este operaţionalizat şi în funcţiune, fiind încheiate zeci de mii de contracte de prestări-servicii SGR atât cu producători cât şi cu comercianţi, inclusiv cu reclamanta A. S.R.L.
În consecinţă, raportat la toate elementele de fapt şi de drept de solicită a se constata că C. are interesuł de a interveni în judecata Cererii de suspendare, prin care se urmăreşte suspendarea, în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, a unor prevederi normative esenţiale legate defuncţionarea SGR, administrat legal de C..
În ceea ce priveşte apărarea prin care sprijină poziţia procesuală a Guvernului României, aceasta susţine în esenţă că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru suspendarea H.G. nr. 1074/2021, astfel cum această noţiune este definită de art. 2 lit. t) din Legea 554/2004; H.G. nr. 1074/2021 respectă toate condiţiile de legalitate, în privinţn modalităţii de adoptare si concordanta cu actele normative cu forţă juridică superioară
H.G. nr. 1074/2021 a fost legal emisă de Guvernul României, în limitele competenţelor autorităţii executive centrale şi pe baza legii primare, cu consultarea tuturor organismelor implicate în domeniul de activitate vizat.
Actul administrativ-normativ contestat a fost emis în baza prevederilor art. 10 alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje.
Împotriva Cererii de intervenţie accesorie formulate de intervenienta B., recurentul – pârât Guvernul României a formulat Concluzii scrise iar intervenienta C. S.A. a formulat Note de şedinţă, în cadrul cărora ambele autorităţi au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulate de asociaţie, pe considerentul că interesul procesual nu este propriu şi personal al B., ci interesul aparţine exclusiv recurentei – reclamante A..
În şedinţa publică de la acest termen de judecată Înalta Curte, apreciind ca fiind admisibile toate cele trei cereri de intervenţie formulate în cauză, a admis în principiu atât cele două cereri de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi C. S.A, în favoarea recurentului-pârât Guvernului României, reţinând că fiecare justifică interesul distinct, cât şi cererea de intervenţie accesorie formulată de B., în favoarea recurentei-reclamante A. S.R.L., calificată ca apărare în interesul acesteia, astfel cum s-a consemnat în practicaua prezentei hotărâri.
Procedura de soluţionare a recursurilor
În această etapă, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 10 mai 2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, judecata a fost amânată pentru data de astăzi, 10 septemberie 2024.
În şedinţa publică de la acest termen de judecată, Înalta Curte, după soluţionarea cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a excepţiei nulităţii recursului promovat de reclamanta A. S.R.L., invocată de recurentul – pârât Guvernul României în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele ce se regăsesc în practicaua hotărârii, luând act de concluziile orale formulate de părţile prezente pe fondul celor două recursuri şi a cererilor de intervenţie depuse la dosar, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ., a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare asupra acestora.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de apărările din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, iar recursul promovat de pârâtul Guvernul României este fondat, având în vedere considerentele expuse în continuare:
Mai întâi, constată Înalta Curte că, în fapt, prin cererea de chemare în judecată promovată în faţa Curţii de Apel Ploieşti reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului a solicitat suspendarea în parte a executării actului administrativ normativ reprezentat de Hotărârea Guvernului nr. 1074/2021 privind stabilirea sistemului de garanţie-returnare pentru ambalaje primare nereutilizabile ("H.G. nr. 1074/2021"), respectiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), art. 4 alin. (2), art. 10 alin. (1), (5) şi 6, art. 15, art. 16, art. 20 alin. (1) lit. b) şi lit. c) şi art. 26 alin. (1)-(4) ("Dispoziţiile contestate"), până la pronunţarea instanţei de fond, cu obligarea pârâtului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluţionarea prezentei cauze.
Prin hotărârea ce face obiectul controlului judecătoresc dedus prezentei judecăţi, prima instanţă a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, dispunând doar suspendarea executării prevederilor art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele prevăzute de H.G. nr. 1075/2023 până la pronunţarea instanţei de fond, respingând în rest cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Analizând cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., Înalta Curte constată că, în cadrul acesteia, reclamanta solicită admiterea cererii de suspendare a executării H.G. nr. 1074/2021 " şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 15 şi art. 26 alin. (1)-(4) ", fără a mai formula critici de nelegalitate faţă de soluţia primei instanţe, de respingere a suspendării executării celorlalte dispoziţiilor ce au făcut obiectul analizei primei instanţe, respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3), art. 10 alin. (1) şi (6), art. 16 şi art. 20 alin. (1) lit. b) şi lit. c), motiv pentru care soluţia dată pe prima instanţă cu privire a aceste dispoziţii, a căpătat caracter definitiv, astfel că hotărârea recurată va fi analizată doar prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 10 alin. (5) (din perspectiva criticilor formulate de pârâtul Guvernul României), art. 15 şi art. 26 alin. (1)-(4) din H.G. nr. 1074/2021 (din perspectiva criticilor formulate de reclamanta A. SRL).
Procedând la analiza legalităţii hotărârârii recurate, mai întâi din perspectiva criticilor formulate de recurenta – reclamantă, critici ce vizează doar dispoziţiile art. 4, alin. (2), art. 15 şi art. 26 alin. (1) – (4) din H.G. nr. 1074/2021, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală sub acest aspect, criticile reclamantei referitoare la soluţia instanţei de respingere a cererii de suspendare a executării acestor dispoziţii legale, fiind neîntemeiate.
Referitor la criticile privind încălcarea prevederilor cuprinse în Legea nr. 24/2000 sub aspectul lipsei studiului de impact asupra implementării sistemului de garanţiereturnare pentru ambalaje primare nereutilizabile, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 cuprind obligaţia ca proiectele de acte normative ce se supun spre adoptare să fie însoţite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi de un studiu de impact, după caz.
După analiza acestor prevederi instanţa a apreciat că întocmirea unui studiu de impact nu este obligatorie, însă, în acest sens, în emeiat, aceasta reţine că, în avizele date de Consiliul Legislativ nu este menţionată necesitatea adoptării unui asemenea studiu de impact.
Mai mult, actul normativ contestat a fost emis în temeiul prevederilor art. 10 alin. (5) şi (6) din O.U .G. nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor deambalaje, texte legale conform cărora, "până la data de I ianuarie 2021, în baza evaluării eficienţei economice, sociale şi de mediu, precum şi a impactului asupra întreprinderilor mici şi mijlocii, prin hotărâre a Guvernului, se stabileşte un sistem de garanţie-returnare care să se aplice pentru ambalaje primare nereutilizabile din sticlă, plastic sau metal, cu volume cuprinse între 0,1 1 şi 3 1 inclusiv, utilizate pentru a face disponibile pe piaţa naţională bere, mixurł de bere, mixuri de băuturi alcoolice, cidru, alte băuturi fermentate, sucuri, nectaruri, băuturi răcoritoare, ape minerale şi ape de băut de orice fel, vinuri şi spirtoase".
In mod corect, instanţa de fond a reţinut că forma iniţiala a H.G. nr. 1074/202, are în cuprinsul notei de fundamentare, menţiunea potrivit căreia analiza impactului economic, financiar social şi de mediu pentru SGR a fost realizată şi se regăseşte detaliat în "Studiul privind evaluarea sistemului de garanţie, componentă a sis emului de gestionare a deşeurilor în România" elaborat de Academia de Studii economice din Błcureşti în anul 2020.
De subliniat că prin acest studiu, care este public, studiul fiind afişat pe site-ul Ministerului Mediului, s-a concluzionat că: "principiul de funcţionare a oricărui sistem de garanţie nu impune realizarea de profit anual. Din această perspectivă, orice analiză a profitabilităţii şi rentabilităţii economice nu îşi are sensul. Sistemul de garanţie este un instrument de mediu, şi nu unul economic. Comparativ cu sistemul liniar actual în care se aplică principiul răspunderii extinse a producătorului, sistemul de garanţie respectă principiul poluatorul plăteşte, deoarece cel ce nu returnează ambalajul în sistem suportă costurile, căci nu îşi recuperează garanţia. Astfel, costurile sunt împărţite echitabil între producător şi consumator."
Faptul că acest studiu nu cuprinde şi nu este întocmit aşa cum pretinde recurenta-reclamantă nu este un motiv de nelegalitate vădită a H.G. nr. 1074/2021, ce ar putea fi analizat în cadrul acestei produri sumare.
Reţinând, aşadar, că studiile de impact trebuie întocmite pentru proiecte de legi de importanţă şi complexitate deosebită sau proiecte de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern, în condiţiile în care H.G. nr. 1074/2021 nu este un astfel de act, fiind doar act administrativ-normativ, de executare a legilor, care se emite în limitele şi potrivit normelor care le ordonă, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte constată, ca nefondată, critica recurentei ce vizează încălcarea Legii nr. 24/2000.
Cu privire la încălcarea principiului securităţii juridice de dispoziţiile art. 4, alin. (2), art. 15 şi art. 26 alin. (1) – (4) din H.G. nr. 1074/2021, Înalta Curte subliniază că, pentru a putea reţine, caracterul ambiguu al prevederilor normative contestate sau eventuala sancţionare pentru o conduită neimputabilă recurentei - reclamante, aşa cum susţine aceasta, este necesară analizarea fondului cauzei, respectiv analizarea prevederilor normative contestate prin raportare la scopul acestora şi la prevederile legale în temeiul cărora respectivele prevederi normative au fost emise, avându-se în vedere întregul cadru normativ emis în această materie, la care reclamanta face referire (O.U.G. nr. 196/2005, Legea nr. 24/2000).
Or, în prezentul dosar, instanţa nu poate analiza fondul cauzei, ci exclusiv aparenţa de nelegalitate, având în vedere specificul procedurii suspendării executării actului administrativ. În ceea ce priveşte aparenţa de nelegalitate, la o cercetare sumară a fondului cauzei, compatibilă cu specificul procedurii suspendării executării actului administrativ, Înalta Curte apreciază că nu pare a exista o încălcare flagrantă a dispoziţiilor legale, din moment ce art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 reglementează consecinţele neîndeplinirii obiectivelor de returnare, iar art. 15 din H.G. nr. 1074/2021 reglementează condiţiile de aplicare a tariful de administrare şi destinatarii respectivelor prevederi legale, având, la o primă analiză, toate elementele normative necesare pentru a înţelege conţinutul respectivelor prevederi normative şi pentru a putea să se conformeze cerinţelor normative, toate celelalte susţineri care vizează nelegalitatea acestor prevederi normative din perspectiva principiului securităţii juridice vizând fondul cauzei.
În mod judicios prima instanţă, referitor la pretinsa imprecizie a normelor cuprinse în art. 4 alin. (2) şi art. 26 din H.G. nr. 1074/2021, s-a raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (5) din O.U.G. nr. 249/2015, respectiv la art. 16 alin. (5)1, introdus prin art. IV pct. 2 din O.U.G. nr. 96/2023.
De vreme ce O.U.G. nr. 96/2023 face trimitere expresă la H.G. nr. 1074/2021, mai ales la nivel de aparenţă a dreptului, în cadrul acestei proceduri, nu se poate considera că dispoziţiile anterior menţionate ar fi nelegale, criticile recurentei referitoare la încălcarea princiului securităţii juridice fiind, aşadar, nefondate.
Deopotrivă, nu pot fi reţinute nici criticile conform cărora dispoziţiile art. 26, art. 15 şi 16 din H.G. nr. 1074/2021 coroborat cu pct. 1 lit. o) din Anexa 1 la H.G. încalcă prevederile Constituţiei României, sub aspectul garantării unor drepturi fundamentale, raportat la prevederile cuprinse în O.U.G. nr. 96 2023 care modifică şi completează prevederile cuprinse în O.U.G. nr. 196/2005, inclusiv sub aspectul contribuţiei a căror plată revine operatorilor economici care introduc pe piaţă produse ambalate în ambalaje primare nereutilizabile prevăzute în H.G. nr. 1074/2021 nu au fost îndeplinite obiectivele minime anuale de returnare.
Pretinsa încălcare a normelor constituţionale derivă, ipotetic, din actul normativ principal reprezentat de O.U.G. nr. 96/2023, iar nu din actul normativ secundar dedus judecăţii, ale cărui norme contestate sunt conforme cu cele cuprnse în O.U.G. nr. 96 2023, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Sub acest aspect, Înalta Curte mai reţine că problemele de neconstituţionale nu pot viza decât prevederile normative din legi sau din ordonanţe de guvern, aşa cum rezultă din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu prevederile unor acte administrative.
Aşadar, având în vedere că legiuitorul nu permite invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la prevederile normative dintr-un act administrativ, Curtea consideră că nu se poate aprecia că un act administrativ ar încălcă o prevedere constituţională, întrucât, în caz contrar, voinţa legiuitorului de a nu supune actele administrative controlului de constituţionalitate ar fi eludată, fapt ce nu poate fi admis.
În ceea ce priveşte criticile recurentei – reclamante conform cărora dispoziţiile art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 încalcă principiul ne bis in idem, Înalta Curtea apreciază că argumentul menţionat nu pare a putea fi valorificat în prezentul cadru procesual, având în vedere că încălcarea acestui principiu, reglementat de art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, este de natură a atrage nelegalitatea sancţionării contravenţionale, iar nu nelegalitatea actului administrativ în temeiul căruia respectiva sancţiune a fost dispusă.
Această concluzie se impune întrucât art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 are ca obiect exclusiv modalitatea de aplicare a sancţiunilor contravenţionale, aplicarea acestuia neputând fi, astfel, extinsă şi alte situaţii, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.
Prevederile art. 5 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/200l privind regimul jurillic al contravenţiilor nu sunt incidente prezentei cauze, aceste prevederi având în vedere interdicţia sancţionării de două ori pentru aceeaşi faptă, în sens de aplicare a sancţiunilor contravenţionale, iar nu interdicţia dublei reglementări.
Pe de altă parte, contribuţiile prevăzute la art. 9 al n.(l) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196 2005 nu se suprapun cu cele prevăzute la art. 26 din H.G. nr. 1074/2021, întrucât se referă la procese distincte de gestionare a deşeurilor de ambalaje, care se declară diferenţiat în raportările către Administraţia Fondului pentru Mediu.
Deopotrivă, se constată că, în esenţă, criticile reclamantei nu privesc faptele contravenţionale, ci dubla contribuţie considerată a fi datorată către administratorul SGR şi către OIREP, însă această contribuţie nu are natura juridică a unei sancţiuni contavenţionale ci este o contribuţie fiscală căreia nu îi sunt aplicabile prev. O.G. nr. 2/2001.
Similar, pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine nici critica conform căreia art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 ar încălca principiul personalităţii răspunderii contravenţionale.
De asemenea, în ceea ce priveşte criticile recurentei – reclamante, conform cărora art. 26 din H.G. nr. 1074/2021 încalcă principiile Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală prin evitarea unei duble impuneri şi că dispoziţiile contestate din H.G. nr. 1074/2021 încalcă prevederile Legii nr. 21/1996 – Legea concurenţei, acestea nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual.
Având în vedere necesitatea examinării numai în mod sumar a aparenţei dreptului, Înalta Curte constată că toate criticile recurentei – reclamante sunt nefondate, iar hotărârea primei instanţe este legală, în ceea ce priveşte soluţia de respingere în rest a cererii de suspendare, ca neîntemeiată, urmând a fi menţinută, ca atare, iar recursul reclamantei, respins, ca nefondat.
În continuare, trecând la analizarea recursului promovat de pârâtul Guvernul României, în ceea ce priveşte critica acestuia, întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situaţia "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte constată că, subsumat acestuia, recurentul – pârât a susţinut, pe de o parte motivarea sumară a hotărârii, cât şi existenţa unor considerente contradictorii.
În ceea ce priveşte motivarea sumară a hotărârii, consideră recurentul că aceasta ar fi trebuit să conţină argumente pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Mai susţine recurentul, încadrând eronat acestă critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că prima instanţă nu a motivat în concret în ce constă paguba iminentă, respectiv care este costul de etichetare şi dacă a fost dovedit corespunzător de reclamantă, considerând că simpla referire la " înscrisurile probatorii" nu reprezintă o motivare corespunzătoare a hotărârii.
Contrat susţinerilor recurentului – pârât Înalta Curte constată că aceste critici sunt neîntemeiate, neputându-se reţine o motivare necorespunzătoare a sentinţei de fond, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost motivată, prima instanţă expunând atât argumentele pentru care a reţinut că se impune suspendarea prevederilor art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, cât şi pe cele pentru care a respins în rest cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, referindu-se atât la criticile reclamantei, cât şi la apărările pârâtului, astfel cum au fost formulate de acesta în cadrul întâmpinării, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.
Este important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat tuturor argumentelor aduse de părţi, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.
Prin urmare, motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de părţi în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.
Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de reclamantă şi toate apărările pârâtului din cadrul întâmpinării, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt, în limitele învestirii şi, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.
Sintagma "lipsa motivelor" înseamnă lipsa oricărui motiv de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, şi nu lipsa unui singur motiv, respectiv celui prin care instanţa a respins un argument al reclamanţilor.
În plus, conform texului de lege menţionat şi art. 425 din C. proc. civ., judecătorul trebuie să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat fiecărui argument care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.
Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat atât criticile reclamantei cât şi apărările pârâtului şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată respectând exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată.
Faţă de conţinutul hotărârii recurate, este fără putinţă de tăgadă că, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, iar o astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale, asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.
În cadrul hotărârii instanţa nu a identificat nici considerente contradictorii, în sensul arătat de recurentul – pârât, teza prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referindu-se la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei.
Critica recurentului în sensul că hotărârea recurată este şi contradictorie, întrucât a reţinut în acelaşi timp şi lipsa oricăror temeiuri de nelegatitate ale prevederilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 1074/2021 şi art. 26 din H.G. nr. x, tocmai raportat la prevederile art. 16 alin. (51) din Legea nr. 249/2015, nu poate fi avută în vedere în sensul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind vorba de considerente contradictorii, ci de nemulţumirea părţii faţă de modul de interpretare dat de instanţă, aceasta urmând a fi analizată în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul – pârât Guvernul României este nefondat.
Nefondate sunt deopotrivă şi criticile aceluiaşi recurent-pârât ce vizează soluţia primei instanţe de respingere a cererii sale de introducere în cauză a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 78 şi 79 din C. proc. civ.
Potrivit art. 78 C. proc. civ.: "(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.
(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."
O reglementare similară se regăseşte şi în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ la art. 161, potrivit căruia: "Când raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunţa în fond.
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că, în materie contencioasă, instanţa are dreptul şi nu obligaţia, sa pună in discuţie introducerea în cauza a altor persoane în orice condiţii, ci doar dacă "raportul juridic dedus judecaţii o impune" si daca apreciază că " pricina nu poate fi soluţionată fara participarea terţului".
Or, raportat la conţinutul cererii de introducere în cauză a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, astfel cum a fost formulată de pârâtul Guvernul României în cadrul întâmpinării depuse la dosar, prin care acesta s-a limitat a reda dispoziţiile art. 78 şi art. 79 din C. proc. civ., susţinând doar că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a fost iniţiatorul H.G. nr. 1074/2021, republicată, Înalta Curte constată că soluţia dată de instanţa de fond, de respingere, ca neîntemeiată, a acesteia, "întrucât nu se arată în concret de ce este necesară prezenţa în proces a instituţiei indicate, iar simplul fapt că această instituţie ar fi iniţiat procedura de adoptare a hotărârii de guvern ale cărei dispoziţii sunt supuse cererii de suspendare, nu constituie un motiv suficient pentru ca instanţa să dispună introducerea în cauză în această materie, caracterizată printr-o procedură sumară a susţinerilor părţii şi al cărei raport juridic nu poate antama fondul.", este legală, fiind dacă cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ., criticile recurentului – pârât sub acest aspect fiind neîntemeiate.
Prin urmare, şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recursul promovat de pârâtul Guvernul României este nefundat.
În schimb, Înalta Curte reţine ca fiind fondate criticile pârâtului subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată este, în parte, nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele prevăzute de H.G. nr. 1075/2023, greşit suspendate de prima instanţă.
Înalta Curte nu-şi poate însuşi considerentele instanţei de fond, în sensul că prevederile cuprinse la art. 10 alin. (5) şi alin. (6) din H.G. nr. 1074/2021 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele prevăzute de H.G. nr. 1075/2023, sunt "redactate confuz, prin utilizarea mai multor noţiuni, a căror analiză va conduce la aplicarea diferenţiată şi discriminatorie., respectiv că " redactarea prevederilor art. 10 alin. (5) şi alin. (6) din actul contestat este lipsită de precizie în cazul unui producător de vinuri, cum este reclamanta, în condiţiile în care producătorul de vinuri are obligaţia legală, potrivit normelor fiscale, de a depune declaraţii de stocuri privitoare la produsele accizabile.".
Astfel, fără a antama fondul cauzei, Înalta Curtea reţine că, potrivit art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021: "(5) Este interzisă introducerea pe piaţa naţională a produselor ambalate în ambalajele prevăzute la art. 1 alin. (1) dacă acestea nu sunt inscripţionate în condiţiile prevăzute la art. 24, cu excepţia produselor care se află în stocul producătorilor, distribuitorilor sau comercianţilor la data prevăzută la alin. (1)."
În aceste coordonate, Înalta Curtea observă că H.G. nr. 1074/2021 privind stabilirea sistemului de garanţie-returnare pentru ambalaje primare nereutilizabile a fost emisă în temeiul prevederilor legale anterior menţionate, aspect care, de altfel, rezultă şi din art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1074/2021.
De subliniat că procedura de soluţionare a cererilor de suspendare impune, prin specificul său, o analiză la nivel de aparenţă a legalităţii actului administrativ, iar nu stabilirea legalităţii/nelegalităţii unui act administrativ în cadrul unei astfel de proceduri simplificate de soluţionare a cererilor de suspendare, deoarece în caz contrar ar fi depăşite limitele procedurii sumare a suspendării de executare a unui act administrativ.
Fiind vorba doar de aparenţa creată de actul administrativ, sub aspectul legalităţii sale, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de prima instanţă, că, raportat la conţinutul dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, argumentele invocate de reclamantă nu relevă existenţa unor împrejurări vădite, legate de starea de fapt şi de drept, care ar fi de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii H.G. nr. 1074/2021.
La nivel de aparenţă, o simplă analiză a conţinutului dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, evidenţiază respectarea regulilor prevăzute din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu privire la emiterea numai pe baza şi în executarea legii.
În realitate, Înalta Curte reţine că art. 10 alin. (5) obligă producătorii şi importatorii de produse în ambalaje care fac obiectul SGR, ca regulă generală, să introducă pe piaţă produse în astfel de ambalaje doar în condiţiile în care acestea sunt marcate în mod corespunzător, oferind însă, ca o soluţie tranzitorie, la alin. (6), posibilitatea acestora de a comercializa până la o anumită dată (în vederea epuizării acestora) stocurile de produse existente în acest tip de ambalaje, dar care nu au aplicat marcajul SGR.
Obligaţiile separate de natură fiscală pe care un producător de vinuri le are în ceea ce priveşte declararea stocurilor nu conduc în niciun caz la o eventuală lipsă de precizie a reglementării din art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, al cărei scop nu este să limiteze produsele care la data intrării în funcţiune a SGR se aflau în stocurile operatorilor economici sau să atribuie o altă accepţiune pentru aceste stocuri.
Referinţa la stocurile de produse în ambalaje care fac obiectul SGR din art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021 nu face altceva decât să permită comercializarea într-o perioadă de tranziţie inclusiv a acelor produse în ambalaje nemarcate SGR, accepţiunea noţiunii de stocuri urmând să fie determinată în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare aplicabile.
Existenţa unor obligaţii separate de declarare şi contorizare a stocurilor de produse accizabile impuse prin normele fiscale aplicabile ar trebui să acorde cu atât mai multă precizie producătorilor şi importatorilor care au astfel de obligaţii, inclusiv al celor de vinuri, pentru a determina cu exactitate cantitatea de produse în ambalaje care fac obiectul SGR şi care poate fi comercializată în temeiul acestei excepţii referitoare la stocuri, încă o perioadă de timp ulterior operaţionalizării sistemului de garanţie-returnare.
Nefondata este motivarea primei instanţe potrivit căreia art. 10 alin. (5) şi (6) ar fi lipsite de precizie pentru că utilizează noţiunile de "produse ambalate", "produse care se află în stoc", "stocuri...comercializate", din moment ce din lecturarea celor două aliniate reiese clar sensul acestora, precum şi finalitatea normelor, astfel cum aceasta a fost explicată anterior.
Înţelesul textului este evident: stocurile de produse existente în patrimoniul agenţilor economici la data intrării în funcţiune a SGR, care nu sunt în ambalaje cu sigla SGR, pot fi comercializate până cel târziu la data prevăzută la alin. (6), în caz contrar trebuie retrase sau re-etichetate corespunzător.
Potrivit art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: " Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română moderna, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia ".
Iar potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, numai atunci când un termen nu este consacrat sau poate avea un înţeles diferit trebuie definit în actul normativ sau într-o anexă, ceea ce însă nu a fost necesar pentru norma de la art. 10 alin. (5) din H.G-nr. 1074/2021, întrucât înţelesul textului este evident: stocurile de produse existente în patrimoniul agenţilor economici la data intrării în funcţiune a SGR, care nu sunt în ambalaje cu sigla SGR, pot fi comercializate până cel târziu la data prevăzuta la alin. (6), în caz contrar trebuie retrase sau re-etichetate corespunzător.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond reţine în mod eronat că art. 10 alin. (5) este nelegal, din cauza faptului că nu s-ar fi avut în vedere particularităţile pieţei vinurilor, fiind, aşadar, emis " cu ignorarea situaţiei speciale a producătorilor de vinuri" care presupun o perioadă mai mare între momentul îmbutelierii şi comercializării efective.
Contrar primei instanţei, Înalta Curte reţine că răspunderea extinsă a producătorului pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională revine oricărei entităţi economice care realizează o astfel de activitate comercială, indiferent de domeniul în care activează, iar participarea în cadrul SGR este obligatorie conform legislaţiei primare.
Astfel, ambalajele sticlelor de vin sunt de natură să producă la fel de multă poluare ca şi ambalajele altor tipuri de băuturi, chiar dacă durează mai mult să fie comercializate, iar includerea vinului în categoria de produse supuse SGR conform art. 10 alin. (5) din Legea nr. 249/2015 impune un tratament nediscriminatoriu pentru aceşti producători ca şi pentru producătorii celorlalte tipuri de băuturi vizate.
O abordare diferită a legiuitorului prin care s-ar fi acordat o exceptare specială pentru producătorii de vinuri ar fi fost contrară principiilor de drept, respectiv principiul egalităţii şi principiile de drept al concurentei şi ar fi acordat acestora o derogare specială de la îndeplinirea obligaţiilor legale şi de la răspunderea pe care şi-au asumat-o în momentul demarării acestei activităţi comerciale, ceea ce ar fi dus, într-adevăr, la "aplicarea diferenţiată şi discriminatorie" la care face referire instanţa de judecată.
Includerea vinului în categoria de produse supuse SGR conform art. 10 alin. (5) din Legea nr. 249/2015 impune un tratament nediscriminatoriu pentru aceşti producători ca şi pentru producătołii celorlalte tipuri de băuturi vizate.
Aşadar, la nivel de aparenţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că, o simplă analiză a conţinutului dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 1074/2021, evidenţiază respectarea regulilor prevăzute din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată şi din perspectiva principiului securităţii juridice.
Prin urmare, niciunul dintre argumentele invocate de recurenta - reclamantă nu poate fi reţinut, în cauză, din administrarea probatoriului specific procedurii suspendării executării actului administrativ, nerezultând incidenţa niciunei împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Astfel, în cauză nu se poate reţine incidenţa unui caz bine justificat, în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură a determina suspendarea executării actului administrativ.
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, având în vedere că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, Înalta Curte constată că nu se mai impune cercetarea sa, aceasta neputând fi analizată în lipsa existenţei unui caz bine justificat, întrucât pentru a putea opera suspendarea executării actului administrativ se impune ca cele două condiţii să fie îndeplinite în mod cumulativ, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 15 al aceluiaşi act normativ.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, constatând că fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul promovat de recurentul – pârât Guvernul României şi, pe cale de consecinţă, va casa în parte hotărârea recurată şi, în rejudecare, va respinge în tot cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.
Deopotrivă, va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L.,ca nefondat şi, faţă de soluţia dată celor două recursuri, Înalta Curte va admite cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi C. S.A. în interesul recurentului – pârâtul Guvernul României şi va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta B., în interesul recurentei-reclamante A. S.R.L., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinţei nr. 77 din 20 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:
Respinge în tot cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.
Admite cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi C. S.A. în interesul –recurentului – pârâtul Guvernul României.
Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 77 din 20 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta B., în interesul recurentei-reclamante A. S.R.L., ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 396 raportat la art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 septembrie 2024.