Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/23.07.2021, precizată ulterior, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (DGRFP Timişoara), Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş (AJFP Timiş), Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (DGSC) şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 31/28.01.2021, dată de ANAF prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, respectiv: anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei de Impunere nr. x_424 din 31.08.2020, privind obligaţiile fiscale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul raportului de inspecţie fiscală la persoane juridice, nr. x_416 din 31.08.2020.
În principal, reclamanta a solicitat: anularea bazei impozabilă stabilită suplimentar în cuantum total de 25.045.099 RON, reprezentând ajustarea de venituri făcută de inspecţia fiscală asupra tranzacţiilor cu persoane afiliate (dosarul preţurilor de transfer); reţinerea ca fiind deductibile a următoarelor sume: 17.000 RON (servicii de construcţie foişor pentru locul de fumat al angajaţilor societăţii); 19.600 RON (facturi fiscale emise de furnizori interni pentru prestări de servicii de transport); 46.190 RON (sumă aferentă unei facturi fiscale care a fost greşit redactată de către furnizor); 30.462 RON (sumă aferentă unor duplicate de facturi fiscale care nu au fost luate în considerare de organele fiscale); 490 RON (sumă aferentă unei facturi B. având ca obiect un încălzitor de terasă pentru locul destinat fumatului); anularea recalculării impozitului pe profit în sumă totală de 3.841.868 RON, urmare a ajustării de către organul fiscal a unei baze impozabile stabilită suplimentar şi nelegal în sumă totală de 25.158.841 RON; anularea deciziilor fiscale subsecvente Deciziei contestate, respectiv: Decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. 2150/29.09.2020; Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 359/08.10.2020; Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 359/08.10.2020; Decizia nr. 1/17.03.2021 emisă de DGRFPT cu privire la soluţionarea contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de compensare nr. 2150/29.09.2020 - cerere disjunsă de DGSC din plângerea prealabilă principală şi să se dispună restituirea integrală a sumelor colectate, principale si accesorii, în baza Deciziei de impunere contestată şi achitate de societate, şi la plata dobânzilor fiscale aferente începând cu data stingerii obligaţiei fiscale contestate, precum şi repunerea societăţii în starea în care se afla anterior emiterii Deciziei.
În subsidiar, în eventualitatea în care se va menţine interpretarea conform căreia era necesară o ajustare a tranzacţiilor cu persoanele afiliate, reclamanta a solicitat să se constate calculul fundamental greşit şi eronat, respectiv: calcularea şi stabilirea corectă a impozitului pe profit suplimentar pentru anii 2018 şi 2016 în toate documentele cuprinse în RIF; stabilirea corectă a intervalului inter-cuartilar conform raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.10.2017 (respectiv, cuartila 1 = 1.3%, cuartila mediana = 2.7% şi cuartila 3 = 3.7%) şi recalcularea ajustărilor fiscale pentru sfârşitul anului 2016 în conformitate cu aceasta. Astfel, ajustarea calculată pentru 2016 ar trebui să fie în cuantum de 328.354 RON, adică cu 695.116 RON mai puţin faţă de suma de 1.023.470 RON stabilită de organul fiscal; stabilirea corectă a ajustării efectuate pentru anul 2016, ţinând cont de rezultatele înregistrate de Societate în primul semestru al anului 2016; ajustarea şi eliminarea dublei impozitări efectuată de organele fiscale care au stabilit obligaţii suplimentare în sarcina A. de 18.987 RON - reprezentând impozit pe profit suplimentar ca urmare a ajustărilor de preţuri de transfer (2.848 RON pentru 2016 şi 16.129 RON pentru 2018); stabilirea şi aplicarea corectă a ajustării, făcută asupra intervalului inter-cuartilar, conform legislaţiei naţionale şi europene aceasta trebuind să fie realizată la nivelul cuartilei 1 şi nu la nivelul medianei - pentru perioada analizată rezultând astfel un impozit suplimentar în cuantum de 2.099.043 RON care ar trebui anulat şi stabilirea corectă a cheltuielilor de exploatare pentru anul 2016.
A solicitat, totodată, şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 369 din data de 20 iunie 2023, Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea precizată, a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x_424 din 31.08.2020 privind obligaţiile fiscale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul Raportului de inspecţie fiscală la persoane juridice nr. x_416 din 31.08.2020, precum şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 31/28.01.2021 emisă de ANAF, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, şi refacerea inspecţiei fiscale în ceea ce priveşte veniturile realizate de reclamanta A. în relaţia cu afiliaţii, în perioada 01.11.2016-30.04.2019, cu consecinţa emiterii unui nou act administrativ fiscal, în măsura în care se va impune.
Totodată a dispus anularea deciziilor fiscale subsecvente, respectiv: Decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. 2150/29.09.2020; Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 359/08.10.2020; Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 359/08.10.2020; Decizia nr. 1/17.03.2021 emisă de DGRFPT cu privire la soluţionarea contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei de compensare nr. 2150/29.09.2020.
De asemenea, a admis cererea formulată de reclamanta A., cu privire la onorariul expertului fiscal, a stabilit onorariul final al expertului fiscal la suma de 25.000 RON şi a obligat reclamanta la plata sumei de 25.000 RON către expertul fiscal C., cu titlu de onorariu expertiză.
A obligat pârâtele la plata în solidar către reclamanta A., a sumei de 12.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, din care: 12.500 RON parte din onorariul de expertiză şi 250 RON taxă judiciară de timbru.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că în perioada 14.02.2020 - 24.08.2020, reclamanta A. S.R.L. a fost supusă unei inspecţii fiscale, având ca obiectiv verificarea modului de determinare a impozitului pe profit aferent perioadei 01.11.2016 - 30.04.2019, ale cărei rezultate sunt reflectate în RIF încheiat în data de 31.08.2020 şi în Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x_416/31.08.2020, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 3.841.868.
Reclamanta a contestat legalitatea şi temeinicia Raportului de inspecţie fiscală, a Deciziei de impunere şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei, invocând atât vicii de procedură care afectează inspecţia fiscală şi soluţionarea contestaţiei administrative, cât şi aspecte de fond privind modul de interpretare şi de aplicare a prevederilor legale incidente în materie, precum şi aprecierile de fapt ale organelor de inspecţie fiscală şi ale organelor de soluţionare a contestaţiei.
Viciile de procedură invocate de partea reclamantă nu au fost reţinute de prima instanţă constatându-se: că organul de inspecţie fiscală nu a depăşit dublul duratei maxime legale pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale, de vreme ce inspecţia fiscală a suferit două suspendări în perioadele 03.03.2020 - 23.06.2020 şi 02.07.2020 - 17.07.2020 astfel că durata inspecţiei fiscale a fost de doar 68 de zile, fiind respectate prevederile 126 alin. (1) Codul fiscal; că organele de inspecţie fiscală şi-au respectat obligaţia legală de a răspunde punctului de vedere al A., iar împrejurarea că răspunsurile organelor de inspecţie fiscală nu sunt satisfăcătoare pentru reclamantă ori că prin acestea organele fiscale nu au oferit un răspuns explicit şi punctual fiecărei afirmaţii a reclamantei nu conduce la concluzia că ar fi fost încălcate prevederile art. 130 alin. (5) Codul de procedură fiscală, câtă vreme raportul de inspecţie fiscală cuprinde opinia organului de inspecţie fiscală, motivată în fapt şi în drept, cu privire la aspectele esenţiale prezentate de contribuabil; precum şi faptul că împrejurarea că în cadrul RIF, organele de inspecţie fiscală au făcut referire la prevederile H.G. nr. 44/2004 privind normele de aplicare a Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003 nu echivalează cu o aplicare neunitară a prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, ci constituie o simplă eroare materială – confirmată de ansamblul argumentelor invocate în susţinerea constatărilor şi măsurilor adoptate.
Sub aspectul raportului juridic de drept fiscal care a stat la baza stabilirii obligaţiilor suplimentare impuse în sarcina reclamantei, prima instanţă a constatat că reclamanta critică, pe de-o parte, ajustările efectuate de organele fiscale în privinţa veniturilor realizate în relaţia cu afiliaţii, iar, pe de altă parte, refuzul recunoaşterii deductibilităţii unor cheltuieli efectuate în perioada examinată.
În ceea ce priveşte ajustările efectuate de organele fiscale în privinţa veniturilor realizate în relaţia cu afiliaţii curtea de apel a apreciat criticile ca a fi parţial întemeiate.
În susţinerea acestei soluţii au fost citate prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pct. 5 alin. (1)-(4) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016 şi ale art. 8 şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordinul ANAF nr. 442/2016, s-a amintit că principiul de bază al teoriei preţurilor de transfer, consacrat în directivele OCDE, este cel al lungimii de braţ precum şi faptul că teoria preţurilor de transfer cuprinde ansamblul de reguli instituite pentru verificarea respectării principiului lungimii de braţ între afiliaţi, respectiv a principiului pieţei libere, care presupune că preturile aplicate în tranzacţiile intra-grup nu trebuie să difere de cele aplicate în tranzacţiile care au loc între companii care nu fac parte din acelaşi grup, dacă sunt observate cantităţi economice şi comerciale similare.
A subliniat prima instanţă că esenţial în analiza de comparabilitate care se face în scopul determinării respectării principiului lungimii de braţ este ca entităţile utilizate ca reper să fie cu adevărat independente, iar în raport de prevederile art. 7 punctul (26) din Codul fiscal, a observat că reclamanta a dovedit, cu înscrisurile depuse la dosar, precum şi cu raportul de expertiză efectuat în cauză, că un număr de 29 de societăţi, dintre cele 36 selecţionate de organele fiscale, nu respectă condiţia independenţei, întrucât, se află, la rândul lor, în relaţii de afiliere, care pot influenţa relevanţa indicatorilor de comparaţie. S-a observat în continuare că dintre cele 7 companii care respectă imperativul independenţei, un număr de 5 companii derulează şi alte activităţi economice, cum ar fi prestarea de servicii de logistică/depozitare şi service auto, nefiind posibilă separarea activităţii de transport, din indicatorii financiari ai acestora, iar cu privire la celelalte 2 companii, expertul contabil a arătat că şi acestea sunt autorizate să desfăşoare şi alte activităţi decât cea de transport şi nu există elemente pentru a putea stabili cu certitudine dacă acestea desfăşoară sau nu, în concret, doar activităţi de transport.
Au fost citate prevederile pct. 2.84, pct. 2.85 şi pct. 2.6 din Ghidul OCDE privind preţurile de transfer, precum şi cele ale art. 5 alin. (2) din Normele de aplicare a art. 11 alin. (4) Codul fiscal şi s-a reţinut că eşantionul selecţionat de organele fiscale în vederea efectuării studiului de comparabilitate nu respectă exigenţele necesare determinării unor indicatori financiar relevanţi în evaluarea tranzacţiilor efectuate de reclamantă cu entităţile afiliate, ceea ce impune invalidarea concluziilor din raportul de inspecţie fiscală care au ca premisă acest studiu.
Procedând, în continuare, la evaluarea Studiului de comparabilitate propus de reclamanta A., curtea de apel a constatat că nici în privinţa acestuia, nu se poate reţine respectarea condiţiilor legale şi a liniilor directoare ce se degajă din Ghidul OCDE privind preţurile de transfer, în ceea ce priveşte criteriile de selecţie a companiilor comparabile.
Au fost amintite prevederile art. 8 din Ordinul ANAF nr. 442/2016 şi s-a observat că societatea reclamantă a utilizat o strategie de identificare a societăţilor comparabile prin adăugarea unui criteriu de căutare care exclude, practic, din eşantion toate societăţile care operează pe piaţa internă din România, eliminând din eşantion societăţile în privinţa cărora ponderea datoriilor în total active a fost mai mică de 30%, pe care l-a combinat cu criteriul "eliminare alte criterii". A indicat prima instanţă că această abordare nu a fost justificată de reclamantă în mod pertinent şi nu a putut fi explicată în mod convingător nici prin răspunsul la obiectivul 3.2 al expertizei.
O altă neregulă identificată de curtea de apel în Studiul de comparabilitate prezentat de reclamantă este reprezentată şi de utilizarea datelor multianuale pentru determinarea indicatorilor financiari ai companiilor incluse în studiul de comparabilitate, combinată cu utilizarea datelor anuale în calculul indicatorilor proprii, în acest sens fiind apreciate ca a fi relevante paragrafele 3.76 - 3.78 din Ghidul OCDE
Pe cale de consecinţă cum niciunul dintre studiile de comparabilitate nu răspund exigenţelor legale, prima instanţă a constatat că se impune refacerea inspecţiei fiscale sub acest aspect, în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu completările şi modificările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 129 Codul de procedură fiscală.
În ceea ce priveşte cheltuielile apreciate ca nedeductibile de către organul fiscal, au fost citate prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, s-a amintit că efectuarea cheltuielilor trebuie dovedită prin documente justificative înregistrate în contabilitate, conform prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi a prevederilor OMFP nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile şi analizând fiecare sumă contestată în raport de probele administrate a stabilit caracterul acestora.
3. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 369 din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.
Prin recursul declarat pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat, în temeiul art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. casarea în parte a sentinţei civile recurate, rejudecarea cauzei şi, pe fond, respingerea integrală a cererii de chemare în judecată.
În susţinerea căii de atac pârâta a indicat că prima instanţă a reinterpretat în mod nepermis starea de fapt fiscală dedusă judecaţii în interesul reclamantei, preluând alegaţiile acesteia, instanţa de fond depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti în condiţiile în care a ignorat acordul reclamantei referitor la formula de calcul a ajustării cheltuielilor care au fost prezentate organelor fiscale.
Totodată, s-a indicat că invocarea în dovedire de alte înscrisuri şi studii realizate ulterior controlului fiscal sunt pro cauza şi irelevante soluţionării întemeiate a cauzei, hotărârea fiind subiectivă şi vădit nelegală.
Susţine recurenta – pârâtă că reprezintă un motiv de nelegalitate şi faptul că reclamanta şi-a dovedit acţiunea, cu înscrisurile depuse la dosar, precum şi cu raportul de expertiză efectuat în cauză, curtea de apel ignorând starea de fapt fiscală reală a cauzei şi dosarul fiscal depus în probaţiune.
În opinia recurentei expertiza nu a reprezentat şi nu poate reprezenta o probă în cauză, astfel cum consideră, în mod eronat, curtea de apel, expertiza nedovedind şi neprobând operaţiunile declarate, ci reprezentând doar o lucrare care poate sau nu poate fi avută în vedere la soluţionarea întemeiată a cauzei.
Apreciază recurenta – reclamantă că prima instanţă a omis, cu privire la selecţia societăţilor comparabile, că acestea sunt selectate în cadrul studiului în funcţie de criteriile descrise în Raportul de inspecţie fiscală, iar aceste criterii au stat şi la baza studiului Dosarului preturilor de transfer prezentat de societate.
În contradicţie vădită cu reţinerile curţii de apel, se învederează instanţei de recurs, în ceea ce priveşte corectitudinea analizei celor 7 societăţi independente identificate, că acestea sunt corect incluse în studiul de comparabilitate pregătit de organul fiscal prin raportare la activităţile desfăşurate de către aceste companii, pentru alegerea lor fiind utilizat criteriul privind codul CAEN.
Recurenta – pârâtă critică concluzia primei instanţe în sensul că eşantionul selecţionat de organele fiscale în vederea efectuării studiului de comparabilitate nu ar respecta astfel exigenţele necesare determinării unor indicatori financiari relevanţi în evaluarea tranzacţiilor efectuate de reclamantă cu entităţile afiliate, ceea ce impune invalidarea concluziilor din raportul de inspecţie fiscală care au ca premisă acest studiu, instanţa ignorând faptul că inspecţia a avut în considerare informaţiile şi datele solicitate de la societatea reclamantă din evidenţa contabilă şi declarativă pe baza cărora s-a efectuat calculul ajustării.
Se adaugă că studiul de comparabilitate efectuat de reclamantă a fost efectuat folosind criterii de căutare care au dus la eliminarea cu intenţie a societăţilor comparabile eficiente, fapt ignorat în mod nepermis de curtea de apel şi care, în opinia recurentei, reprezintă un alt motiv de nelegalitate al hotărârii recurate
Se învederează instanţei de recurs că dosarul preturilor de transfer, conţine deficienţe constând în nejustificarea aplicării corecte a preturilor de transfer, constând în: folosirea eronată a strategiei de căutare a societăţilor comparabile, fără a justifica utilizarea unor criterii de căutare nejustificate, fapt care a dus la excluderea tuturor societăţilor comparabile identificate pe teritoriul naţional; societatea prezintă analiza de comparabilitate prin compararea indicatorului RRCT stabilit pentru un an fiscal cu indicatorul RRCT aferent societăţilor comparabile calculat ca medie ponderată a trei ani precedenţi anului fiscal analizat. Analiza de comparabilitate a indicatorilor prezentată în dosarul preturilor de transfer nu reflectă tendinţa centrală a pieţei conform Anexa 3, pct. 13 lit. f) din OPANAF 442/2016, fapt ignorat de curtea de apel.
Recurenta – pârâtă arată, în continuare, în detaliu modul în care a fost determinată de organele fiscale ajustarea veniturilor cu suma de 25.045.098 RON ca urmare a analizării dosarului preţurilor de transfer şi concluzionează că în vădită contradicţie cu reţinerile curţii de apel, care îşi bazează soluţia pe criticile reclamantei, în mod corect şi întemeiat s-a procedat la ajustarea veniturilor societăţii A..
Printr-o altă critică recurenta – pârâtă contestă faptul că au fost considerate cheltuielile cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală drept deductibile prima instanţă ignorând faptul că societatea reclamantă nu a prezentat documente justificative legal întocmite, respectiv documente justificative din care să rezulte că achiziţiile au fost efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, nefiind respectate prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
Recurenta – pârâtă analizează fiecare dintre cheltuielile apreciate ca a fi deductibile de prima instanţă, în raport de probele administrate în cauză, şi concluzionează că, în mod corect, prin Raportul de inspecţie fiscală respectivele cheltuieli au fost calcifiate ca a fi nedeductibile.
Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta – pârâtă solicită respingerea acestora ca nefondate susţinând că nu se află în culpă procesuală, culpa fiind a reclamantei care datorează obligaţii fiscale bugetului de stat în urma activităţii economice desfăşurate. De altfel recurenta susţine că nu a solicitat nicio expertiză în condiţiile în care însăşi raportul de inspecţie fiscală reprezintă o expertiză care nu poate fi înlăturate, astfel cum eronat a procedat instanţa.
În mod cu totul subsidiar, în cazul în care totuşi instanţa consideră că recurenta ar fi în culpă procesuală solicită reducerea la minimul posibil a onorariului.
În drept au fost invocate prevederile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi fiscal.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin recursul declarat reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., modificarea în parte a sentinţei recurate cu privire la "refacerea inspecţiei fiscale în ceea ce priveşte veniturile realizate de reclamanta A. în relaţia cu afiliaţii, în perioada 01.11.2016-30.04.2019, cu consecinţa emiterii unui nou act administrativ fiscal, în măsura în care se va impune" şi, pe cale de consecinţă, ca efect al inadmisibilităţii refacerii inspecţiei fiscale în această fază judiciara, admiterea integrală a acţiunii introductive.
În motivarea recursului se arată că din coroborarea prevederilor art. 129 Codul de procedură fiscală cu cele ale art. 279 Codul de procedură fiscală, reiese în mod evident faptul că refacerea inspecţiei fiscale ar putea fi dispusă ca urmare a soluţionării unei contestaţii prealabile, administrative. Astfel, se apreciază că instanţa de fond a fost în eroare - raportat la obiectul şi limitele cererii de chemare în judecată - cu privire la a dispune refacerea unei inspecţii fiscale în temeiul art. 129 Codul de procedură fiscală.
Adaugă recurenta – reclamantă, în susţinerea faptului că refacerea inspecţiei fiscale poate fi dispusă doar de organele fiscale, dispoziţiile art. 122 din Codul de procedură fiscală, care precizează în mod expres faptul că avizul de inspecţie fiscală se comunică la începerea inspecţiei fiscale (..) în cazul refacerii inspecţiei fiscale ca urmare a unei decizii de soluţionare a contestaţiei.
Pe cale de consecinţă, se solicită să se constate că instanţa de fond în mod nelegal a dispus refacerea inspecţiei fiscale şi, ca atare, se impune admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, respectiv să se dispună restituirea integrală a sumelor colectate, principale şi accesorii, în baza Deciziei de impunere contestată şi achitate de societate plus dobânzile fiscale aferente începând cu data stingerii obligaţiei fiscal contestate.
În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că instanţa de fond în mod legal şi temeinic a dispus refacerea inspecţiei fiscale, se solicită să se dispună ca studiul de comparabilitate propus de societatea A. să fie utilizat în scopul testării preţurilor de transfer aplicate între A. şi societăţile afiliate.
Recurenta – reclamantă critică soluţia primei instanţe de invalidare a studiului de comparabilitate propus de A., susţinând că acesta este legal şi se impune a se ţine seama de conţinutul său.
Se arată în acest sens că Raportul de expertiză fiscală în domeniul preţurilor de transfer, întocmit de expertul desemnat în cauză, confirmă faptul că strategia de căutare a comparabilelor folosită de A. este conformă atât cu Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 442/2016, cât şi cu liniile directoare OCDE, secţiunea A.5.
Apreciază recurenta – reclamantă că prin desfiinţarea de către instanţa de fond a studiului de comparabilitate al autorităţii fiscale şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x_416 din 31.08.2020 şi a actelor subsecvente, ca efect al repunerii în situaţia anterioară, studiul de comparabilitate A. rămâne valabil.
În continuare, cu caracter subsidiar, în susţinerea legalităţii studiului propus de A. recurenta – reclamantă reiterează argumentele expuse pe larg în cererea de chemare în judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi art. 122, art. 129, art. 279 şi art. 181 Codul de procedură fiscală.
Recursul a fost legal timbrat cu suma de 100 RON, taxă judiciară de timbru.
Prin recursul declarat pârâta Agenţia naţională de Administrare Fiscală, în temeiul art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. a solicitat casarea în parte a sentinţei civile recurate şi respingerea, în tot, a cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta – pârâtă arată că dispoziţia instanţei de fond în sensul "refacerea....în măsura în care se va impune", este neclară, curtea de apel nesoluţionând cauza cu privire la acest capăt de cerere.
Susţine recurenta – pârâtă că prin sintagma "refacerea....în măsura în care se va impune", instanţa de fond nu a avut în vedere că era atributul său să aprecieze dacă se impune refacerea controlului, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta – pârâtă arată că prin sentinţa instanţei de fond s-au încălcat dispoziţiile cuprinse la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 28 alin. (1), alin. (2), alin. (12) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborate cu cele ale art. 1 si art. 2 din H.G. nr. 276/2013 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, OMFP nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile art. 19 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 5 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 72 şi 73 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pct. 65 şi pct. 67 din OMFP nr. 1802/2014 art. 25 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi a pct. 57 din OMFP nr. 1802/2014, art. 8 din OPANAF nr. 442/2016, art. 7 alin. (1) pct. 26 lit. c) şi pct. 32, art. 11 alin. (4) lit. a), art. 19 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 5 alin. (1-3) din H.G. nr. 1/2016 privind Normele de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prevederile pct. 11, 12 şi 15 din Ghidul OCDE, art. 81 punctul (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, Art. 11 alin. (4) din Codul fiscal,Pct. 5(4) din H.G. nr. 1/2016, art. 268, art. 272 alin. (1), alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Cu privire la impozitul pe profit aferent ajustării veniturilor cu suma de 25.042.098 RON, urmare a analizării dosarului preţurilor de transfer, recurenta – pârâtă reia, expunând pe larg considerentele prezentate de prima instanţă, apărările formulate pe cale de întâmpinare, precum şi considerentele raportului de inspecţie fiscală, şi concluzionează că în speţă nu se impune refacerea inspecţiei fiscale întrucât prin studiul efectuat de organele de inspecţie fiscală s-a efectuat o analiză a preţurilor de transfer în conformitate la principiul lungimii de braţ aşa cum prevede OCDE.
Recurenta – pârâtă mai critică şi soluţia instanţei referitoare la cheltuielile apreciate de organele fiscale ca a fi nedeductibile subliniind că la inspecţia fiscală societatea nu a demonstrat că respectivele cheltuieli ar fi fost efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, conform art. 27 alin. (1) din Codul fiscal.
Mai susţine recurenta – pârâtă că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse la art. 451 - 453 din C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanţa având posibilitatea să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.
În drept au fost invocate prevederile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Recurenta – reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş ca nefondate şi ca urmare a admiterii recursului A. să se dispună, pe fond, admiterea în tot a contestaţiei, astfel cum a fost formulată.
În susţinerea apărărilor recurenta – reclamantă, în esenţă, a indicat că hotărârea primei instanţe este motivată în acord cu prevederile legale şi a reluat aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată şi prin propriul recurs.
În drept au fost invocate prevederile art. 205 C. proc. civ.
5. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
5.1. Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta –pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, în acord cu prevederile art. 248 C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, acesta nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare".
Simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.
Înalta Curte subliniază că recursul, cale extraordinară de atac, nu poate fi exercitat decât pentru motivele limitativ prevăzute de lege, că niciunul dintre acestea nu permite reexaminarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond, precum şi faptul că simpla reluare a unor dispoziţii legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Aplicând aceste considerente teoretice recursului declarat de recurenta – pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş se observă că, în realitate, pârâta, pe multe pagini, exprimă nemulţumiri faţă de modul de soluţionare a cauzei de către curtea de apel şi reia aspecte care vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii, fără a formula în concret critici de nelegalitate.
Astfel, recurenta – pârâtă, în mai multe rânduri, afirmă că prima instanţă "reinterpretează în mod nepermis starea de fapt fiscală dedusă judecăţii" sau că hotărârea atacată este "subiectivă" deoarece instanţa de fond a admis criticile reclamantei "care şi-ar fi dovedit acţiunea cu înscrisurile depuse la dosar, precum şi cu raportul de expertiză efectuat în cauză".
Asemenea afirmaţii, de natura celor citate de Înalta Curte cu titlu exemplificativ, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ., ci denotă nemulţumirea părţii în raport de soluţia pronunţată de curtea de apel şi de probatoriul administrat în cauză.
În acelaşi sens, prezentarea unor argumente prin care se susţine irelevanţa probei cu expertiză de vreme ce însăşi raportul fiscal (n.n. contestat de reclamantă) reprezintă o expertiză ce nu poate fi înlăturată ori faptul că prima instanţă în mod eronat a ţinut seama de concluziile expertului desemnat în cauză nu reprezintă critici ce ar putea fi încadrate în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind aspecte ce ţin aprecierea probatoriului administrat în cauză.
De asemenea, reluarea considerentelor expuse în sentinţa de fond, precum şi a apărărilor formulate pe cale de întâmpinare şi a considerentelor raportului de inspecţie fiscală contestat nu reprezintă motive de casare ce pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate realizat de instanţa de recurs.
Se observă la o simplă lectură că prin memoriul de recurs, filele x – 24 recurenta – pârâtă reia fidel considerentele reţinute prin Raportul de inspecţie fiscală contestat la filele x, iar reluarea paşilor urmaţi de organele fiscale în analiza dosarului preţurilor de transfer, chiar dacă implică evocarea unor texte de lege, sau citarea soluţiilor pronunţate de alte instanţe în cauze având ca obiect preţuri de transfer nu pot conduce la analiza recursului declarat de parte, susţinerile sale neîncadrându-se în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, se poate concluziona că, în concret, recurenta – pârâtă nu formulează nicio critică de nelegalitate a sentinţei recurate, ci se limitează la a prezenta aspecte de fapt pe care le apreciază a fi relevate în cauză, însă chestiunile de fapt, nu pot face obiectul analizei în recurs, faţă de dispoziţiile exprese care reglementează calea extraordinară de atac a recursului.
Trimiterea generică la prevederile Codul fiscal, Codului de procedură fiscală şi a ghidului OCDE nu poate reprezenta o reală încadrare a criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de vreme ce partea recurentă nu a indicat punctual modul în care prima instanţă a încălcat respectivele dispoziţii.
După cum s-a arătat mai sus, rolul instanţei de recurs este acela de a realiza un control de legalitate al hotărârii instanţei de fond, prin prisma criticilor formulate de parte, iar în cauza de faţă nu sunt formulate critici de nelegalitate în raport de sentinţa pronunţată de tribunal.
Se impune totodată a se sublinia că simpla menţionare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. în cadrul memoriului de recurs nu atrage incidenţa acestor prevederi legale în lipsa unor critici concrete care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de respectivul text de lege.
Nici afirmaţiile referitoare la cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă nu pot fi analizate pe calea căii extraordinare de atac a recursului având în vedere aspectele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia RIL nr. 3/2020.
Pe cale de consecinţă, constatând că memoriul de recurs formulat de recurenta - pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara nu conţine nicio critică de nelegalitate, cu observarea prevederilor art. 489 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să constate nul recursul declarat de această parte.
5.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate de reclamantă şi de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că va analiza cu prioritate recursul declarat de pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, deoarece această parte invocă nemotivarea sentinţei de fond, în timp ce recurenta – reclamantă formulează critici cu privire la anumite considerente expuse de prima instanţă. Astfel, în măsura în care critica pârâtei, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ar fi găsită întemeiată şi s-ar constata lipsa motivării, nu s-ar mai impune analiza criticilor recurentei – reclamantei.
5.2.1. Asupra recursului declarat de recurenta – pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
5.2.1.1. Criticile referitoare la nemotivarea sentinţei recurate, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.
Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, însă Înalta Curte atrage atenţia asupra faptului că, deşi judecătorul este obligat să motiveze soluţia asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea respectivelor capete de cerere.
Recurenta – pârâtă arată prin memoriul de recurs că prin sintagma "refacerea . . . . . . . . . .în măsura în care se va impune", instanţa de fond nu a avut în vedere că era atributul său să aprecieze dacă se impune refacerea controlului, hotărârea fiind astfel nemotivată.
Contrar susţinerilor recurentei – pârâte, din lectura sentinţei civile recurate se constată că prima instanţă a analizat criticile formulate de reclamantă, iar în raport de probatoriul administrat în cauză, a observat că atât studiul de comparabilitate propus de organele fiscale, cât şi cel propus de reclamantă nu respectă prevederile legale, motiv pentru care a apreciat că se impune refacerea inspecţiei fiscale sub acest aspect, în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu completările şi modificările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 129 Codul de procedură fiscală.
Din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivul pentru care curtea de apel a dispus refacerea inspecţiei fiscale, iar în măsura în care la baza acestei soluţii stă o eroare de interpretare sau aplicare a textelor legale, respectiva eroare poate fi analizată în cadrul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cadrul motivelor de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Nu se poate reţine în cauză existenţa unor indicii în sensul că motivarea sentinţei este superficială sau insuficientă atât timp cât din considerentele expuse se poate decela raţionamentul juridic al completului de judecată pentru a ajunge la soluţia pronunţată.
Înalta Curte aminteşte că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanţei să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părţi, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate şi se poate realiza controlul de legalitate de către instanţa de recurs, astfel cum este cazul în litigiul de faţă.
Pe cale de consecinţă criticile recurentei - pârâte referitoare la nemotivarea de către curtea de apel a soluţiei pronunţată în cauză nu sunt fondate.
5.2.1.2. Criticile prin care se invocă încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material, încadrate de parte în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi primite din considerente procedurale.
Fără a relua considerentele expuse în analiza excepţiei nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, Înalta Curte reaminteşte că recursul, cale extraordinară de atac, nu poate fi exercitat decât pentru motivele limitativ prevăzute de lege, că niciunul dintre acestea nu permite reexaminarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond, precum şi faptul că simpla reluare a unor dispoziţii legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Şi în cazul recursului declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, din simpla lectură a memoriului de recurs prezentat se observă că partea reia pasaje importante din Raportul de inspecţie fiscală contestat, prezintă formule de calcul pentru determinarea indicatorului de comparabilitate şi încearcă să demonstreze că organele fiscale au efectuat o analiză a preţurilor de transfer în conformitate cu principiul lungimii de braţ, aşa cum prevede OCDE.
Or, după cum s-a arătat şi în cadrul considerentelor de la punctul 5.1., simpla reluare a paşilor urmaţi în cadrul inspecţiei fiscale sau enumerarea unui şir de articole de lege pretins încălcate de instanţa de fond nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate care să permită instanţei de recurs să realizeze un real control de legalitate, iar nu unul de temeinicie.
De asemenea, susţinerilor în sensul posibilităţii reducerii cheltuielilor de judecată de către prima instanţă li se opun dezlegările oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia (RIL) 3/2020, aceste aspecte neputând forma obiect al recursului.
5.2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 369 din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal., ca fiind nefondat.
5.2.3. Asupra recursului declarat de recurenta – reclamantă A. SRL
5.2.3.1. Criticile prin care se invocă încălcarea sau greşita aplicare a prevederilor art. 129 şi art. 279 Codul de procedură fiscală, încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi primite.
Subsumat acestor critici recurenta – reclamantă arată că în mod eronat instanţa de fond a dispus refacerea inspecţiei fiscale în condiţiile în care o asemenea soluţie ar putea fi dispusă numai ca urmare a soluţionării unei contestaţii prealabile, administrative.
Potrivit prevederilor art. 129 alin. (1) Codul de procedură fiscală "în situaţia în care, ca urmare a deciziei de soluţionare emise potrivit art. 279 se desfiinţează total sau parţial actul administrativ-fiscal atacat, emis în procedura de inspecţie fiscală, organul de inspecţie fiscală reface inspecţia fiscală, cu respectarea dispoziţiilor art. 276 alin. (3)", iar prevederile art. 279 Codul de procedură fiscală au în vedere soluţiile care pot fi pronunţate în urma analizei contestaţiei administrative formulate de contribuabil.
Din coroborarea acestor prevederi rezultă, după cum susţine şi recurenta – reclamantă, că organul competent să soluţioneze contestaţia administrativă poate dispune refacerea inspecţiei fiscale, însă această soluţie nu exclude şi posibilitatea instanţei de judecată de a dispune o măsură similară.
Recurenta – reclamantă nu a indicat vreun text de lege care să prevadă că în controlul de legalitate pe care îl efectuează instanţa de judecată poate dispune exclusiv anularea actului fiscal contestat.
Din contră, prima instanţă a făcut trimitere la prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, care permite instanţei să dispună organului administrativ "să efectueze o anumită operaţiune administrativă", iar refacerea inspecţiei fiscale se poate încadra în prevederile legale citate.
Totodată, se constată că prin memoriul de recurs recurenta – reclamantă nu face nicio trimitere la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 invocate de curtea de apel, ci se limitează la a susţine că instanţa de judecată nu poate dispune refacerea inspecţiei fiscale.
Plecând de la prevederile art. 279 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 Înalta Curte notează că de esenţa soluţiei reglementate de norma juridică nu este măsura în care se confirmă realitatea unei anumite situaţii de fapt fiscale sau modul în care se aplică sau interpretează norma fiscală în raport de respectiva situaţie de fapt fiscală, ci dacă situaţia de fapt în cauza supusă analizei este insuficient lămurită faţă de temeiurile de drept invocate de părţile raportului fiscal prin prisma documentelor existente la dosar şi în urma demersurilor întreprinse la organul fiscal emitent.
În cauza de faţă, în raport de normele legale incidente, precum şi de probele administrate în cauză, prima instanţă a constatat că niciunul dintre studiile de comparabilitate, necesare în cadrul dosarului privind preţurile de transfer, nu sunt adecvate pentru respectarea principiului lungimii de braţ în relaţia cu afiliaţii, fapt ce echivalează cu o lămurire insuficientă a situaţiei de fapt de către organul fiscal.
În logica reglementării Legii nr. 207/2015 privind Codul fiscal, verificarea situaţiilor fiscale pretinse de contribuabil se face în principiu mai întâi în cadrul inspecţiei fiscale, în timp ce prin intermediul contestaţiei administrative fiscale şi al acţiunii de contencios administrativ şi fiscal se verifică legalitatea actului administrativ fiscal, fără a se efectua activităţi specifice inspecţiei fiscale în legătură cu noi situaţii de fapt fiscale pretinse de contribuabil.
Astfel, odată ce curtea de apel nu a putut reţine legalitatea niciunuia dintre studiile de comparabilitate prezentate de părţile litigante nu se putea substitui organelor fiscale şi să propună/să efectueze din oficiu un studiu de comparabilitate care să respecte standardele legale.
De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei – reclamante că odată ce a fost constatat ca a fi neconform cu prevederile legale studiul de comparabilitate propus de organele fiscale se impunea reţinerea studiului de comparabilitate propus de societatea A., de vreme ce şi acesta a fost apreciat ca a nu răspunde exigenţelor legale.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama de criticile formulate prin memoriul de recurs şi de considerentele expuse mai sus Înalta Curte constată că, în pronunţarea soluţiei, prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile art. 129 şi art. 279 Codul de procedură fiscală.
5.2.3.2. Criticile prin care se invocă greşita invalidare de către instanţa de fond a studiului de comparabilitate propus de reclamantă, încadrate de parte în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi primite din considerente procedurale.
La punctul II din memoriul de recurs prezentat de partea reclamantă se arată, cu citarea unora dintre considerentele primei instanţe, că în mod temeinic şi legal Curtea de Apel Timişoara a invalidat studiul de comparabilitate propus de autorităţile fiscale, se citează din concluziile raportului de expertiză fiscală depus la dosarul cauzei şi se reiterează aspectele expuse pe larg prin cererea de chemare în judecată.
După cum s-a indicat şi anterior, în analiza recursurilor declarate de pârâte, în prezenta cale extraordinară de atac, pentru a se putea declanşa controlul de legalitate se impune a se critica soluţia instanţei de fond în raport de prevederile legale incidente.
Simpla citarea a considerentelor şi probele favorabile părţii însoţită de reluarea fidelă a cererilor formulate în faţa primei instanţe nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 487 şi art. 488 C. proc. civ. pentru a se reţine existenţa unor motive de nelegalitate, ci denotă, mai degrabă, nemulţumirea părţii în raport de soluţia pronunţată în cauză de prima instanţă.
În atare situaţie aspectele expuse pe larg de reclamanta A. prin cererea de chemare în judecată în susţinerea legalităţii studiului de comparabilitate propuse de această parte nu vor fi analizate de prezenta instanţă de recurs.
5.2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 369 din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal., ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 369 din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscala împotriva sentinţei civile nr. 369 din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 10 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.