Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025
Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
I. Procedura în faţa primei instanţe
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 28.02.2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.–Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat:
- anularea Deciziei F-S1_18/18.03.2021 în privinţa sumei de 4.474.456 RON;
- anularea parţială a Deciziei F-S1_18/18.03.2021;
- anularea Deciziei nr. 274/28.09.2021;
- obligarea AFP la rambursarea sumei de 5.543.325 RON cu titlu de TVA, conform decontului cu sumă negativă x/25.07.2019.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2904 din 19 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
A anulat Decizia nr. 274/28.09.2021, decizia de impunere nr. x/18.03.2021 cu privire la TVA respins la rambursare în cuantum de 5.543.325 RON şi RIF x/18.03.2021.
A obligat pârâta la rambursarea către reclamantă la a sumei de 5.543.325 RON reprezentând TVA respins la rambursare.
A admis cererea de majorare a onorariului de expert. Stabileşte onorariu final în cuantum de 8200 RON şi obligă reclamantul să achite diferenţa de onorariu în cuantum de 3200 de RON.
A obligat pârâta ANAF la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert (8200 de RON) şi taxă de timbru (100 de RON).
Prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2023 s-a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor, în calitate de pârât.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele A.N.A.F.–Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice.
Împotriva încheierii de şedinţă din 18 septembrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 2094 din 19 decembrie 2023 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
3.1. Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sector 1 a Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, iar, în reţinerea cauzei spre rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că hotărârea instanţei de fond este nelegală, reprezentând rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a normelor de drept material incidente - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă nu a dezvoltat însă, criticile care să susţină încadrarea acestora în motivul de recurs indicat, ci a reluat în maniera copy-paste apărările din faţa instanţei de fond.
3.2. Ministerul Finanţelor, în recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 18.09.2023 şi a sentinţei, a învederat că în mod eronat instanţa de fond a dispus introducerea sa în cauză, fiind încălcate prevederile art. 1 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi respingerea acţiunii faţă de Ministerul Finanţelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasivă, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, deoarece niciunul dintre actele atacate de reclamantă în cauză nu este emis de către Ministerul Finanţelor.
3.3. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi respingerea ca nefondată a acţiunii reclamantei, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, a susţinut aceasta că, în ceea ce priveşte anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 274/28.09.2021 şi a Deciziei de impunere nr. x/18.03.2021 au fost încălcate următoarele dispoziţii legale: art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2), art. 271 alin. (2), art. 275 alin. (1) lit. e), art. 307 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal; art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, valabil pana la 31.12.2015; Legea petrolului nr. 238/2004.
Dezvoltând, a precizat, în ceea ce priveşte stabilirea unei baze de impunere suplimentare în cuantum de 5.625.626 RON şi a TVA suplimentară în suma de 1.068.869 RON, pentru trimestrul al doilea 2019, aferente livrărilor de gaze naturale către B., că operaţiunile au fost efectuate cu B..
Apreciază că societatea amintită, contrar celor reţinute de prima instanţă, dispune de un sediu fix în România pentru mai multe considerente, respectiv:
B. a obţinut de la Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, Licenţa nr. 1846 din data de 10.10.2013 prin care îşi va desfăşura activitatea de furnizare a gazelor naturale in România prin B..
B. - SUCURSALA BUCUREŞTI a depus la ANRE declaraţia referitoare la capacitatea tehnică prin care a confirmat ca deţine toate resursele tehnice necesare pentru îndeplinirea activităţii de comercializare gaze naturale in România
B. - SUCURSALA BUCUREŞTI a depus la ANRE la data de 18.11.2019 cerere de retragere a Licenţei nr. 1846 din 10.10.2013 pentru furnizare de gaze naturale, urmând ca activitatea curentă de furnizare gaze naturale desfăşurată de către societate prin sucursala acesteia sa fie desfăşurată direct de către societatea mamă, fiind emisă în acest sens la data de 11.12.2019 Decizia nr. 2096 privind retragerea licenţei de furnizare a gazelor naturale.
De asemenea, echipa de inspecţie fiscala a constatat faptul că B. - SUCURSALA BUCUREŞTI, a făcut obiectul unei inspecţii fiscale parţiale pentru TVA, urmare căruia au fost întocmite Raportul de inspecţie fiscala nr. FS4_44/30.06.2020 şi Decizia de impunere nr. FS4_65/30.06.2020.
Ca atare, având în vedere că reclamanta livra gaze naturale prin intermediul unui sistem de gaze situat pe teritoriul Uniunii Europene în beneficiul societăţii din Olanda, care deţinea un sediu fix în România, organele de inspecţie fiscală corect au stabilit că locul livrării de gaze naturale este în ţara noastră şi au dispus în sarcina contestatarei colectarea TVA în suma de 1.068.869 RON aferentă livrărilor de gaze naturale efectuate către B., în conformitate cu prevederile art. 275 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
Cu privire la Cauza C-547/18 Dong Yang Electronics sp. z.o.o, reţinută de instanţa de fond la soluţionarea cauzei, învederează faptul că A. S.A. a efectuat operaţiuni de livrări de bunuri, respectiv gaze naturale şi nu prestări de servicii, iar gazele naturale beneficiază de reguli proprii în ceea ce priveşte stabilirea locului livrării.
De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că este greşită şi soluţia instanţei de fond privind taxa pe valoarea adăugata în sumă de 4.474.456 RON, aferentă alocării costurilor înregistrate de societate şi care trebuiau suportate de C. S.A. la nivelul cotei procentuale menţionate în acordul de operare în comun.
Şi face vorbire recurenta despre Acordul de Concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare în Perimetrul E IV - 5 Satu Mare, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1335/19.08.2004, prin care A. S.A. deţinea drepturi dobândite şi obligaţii asumate în cotă de 60%, iar C. în cotă de 40%; A. S.A. avea obligaţia de a aloca costuri/TVA pe care C. S.A. trebuia să le suporte la nivelul cotei procentuale menţionate în acordul de operare în comun, respectiv 40%.
Prin Decizia nr. 274/28.09.2021, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut că A. S.A. nu a respectat procedura din Acordul de Operare şi nu a prezentat C. declaraţiile privind costurile şi cheltuielile efectuate în cursul lunii precedente, în consecinţă, în mod legal organele de inspecţie fiscala au procedat la reîntregirea bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugată aferenta cotei de 40%, respectiv cu suma de 23.549.768 RON si colectarea T.V.A. aferenta in suma de 4.474.456 RON.
Prin contestaţia formulata împotriva Deciziei de impunere nr. x/18.03.2021 A. S.R.L. a menţionat că, în măsura în care, în urma arbitrajului ICC derulat la Londra (Dosar nr. 25745/HBH) se va decide altceva, atunci A. va aloca şi va factura costuri către D. şi, de asemenea, veniturile aferente, dar o astfel de situaţie, nu va afecta nici poziţia A. şi nici poziţia D. în privinţa TVA. Or, în Dosarul nr. x/2023 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, prin hotărârea nr. 2342/10.10.2023 atacată cu recurs de C. S.A. s-a dispus "(...) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a Hotărârii Arbitrale pronunţată la data de 25.01.2023 de către Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională - cu sediul la Londra, în cauza 25745/HBH." Astfel, prin introducerea acţiunii la Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţionala, reclamanta a recunoscut validitatea raporturilor contractuale cu C. S.A. aferente Acordului de operare.
În plus, recurenta solicită a se avea în vedere că C. S.A. nu a notificat autorităţile competente, respectiv A.N.R.M. despre retragerea din Acordul de operare, astfel încât A. reprezintă Titularul, împreună cu C. S.A., al Acordului petrolier de Concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare in Perimetrul E IV - 5 Satu Mare, aprobat prin H.G. nr. 1335/2004.
Recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8300 RON (onorariu de expert, 8200 RON şi taxa de timbru, 100 RON), considerând că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 451 - 453 C. proc. civ.
4. Apărări formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de DGRFP, în reprezentarea AFP Sector 1 şi Anaf, ca nefondate.
Referitor la TVA suplimentar de 1.068.869 RON aferent schimburilor comerciale cu B. ("B.") precizează că, în recursurile promovate, organele fiscale au continuat să facă trimitere la sediul fix al B. stabilit prin decizia de impunere nr. x_65/30.06.2020. Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat definitiv această decizie, prin urmare, societatea reclamantă nu a avut vreun sediu fix în România la data emiterii facturilor în discuţie.
Iar, în ceea ce priveşte TVA suplimentar de 4.474.456 RON, aferent activităţii de explorare-exploatare a gazelor naturale în Perimetrul EIV-5 Satu Mare, învederează, în esenţă, că aceasta a fost colectată artificial şi nelegal în considerarea "obligaţiei" de facturare a 40% din cheltuielile care dau drept de deducere a TVA către fostul său partener D..
Or, aşa cum a arătat în faţa instanţei de fond şi corect a reţinut aceasta, organul fiscal a ignorat starea de fapt fiscală şi a impus obligaţii nelegale. A. s-a comportat ca unic titular al Concesiunii şi nu a mai avut şi nici nu a înregistrat operaţiuni comerciale care să implice în vreun fel D. aşa cum a constatat Raportul de expertiză administrat în cauză; în subsidiar, în orice caz, A. s-a comportat ca asociat principal al unei asocieri în participaţiune, prin urmare, era singurul în drept să colecteze şi să deducă TVA (inclusiv organul fiscal arată că avea obligaţia "alocării de costuri" prin urmare fără incidenţă în materia TVA); temeiurile de drept invocate de organul fiscal, art. 271 alin. (2) Codul fiscal şi pct. 102 (6) din H.G. nr. 1/2016 privind Normele nu sunt incidente în cauză.
5. Aspecte procedurale.
La termenul de judecată de astăzi, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului promovat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, ridicată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.
În speţă, motivele de recurs au fost încadrate, în mod formal, în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocîndu-se generic aplicarea greşită a legii, fără a indica, în concret, în ce ar consta greşeala de judecată şi nelegalitatea sub acest aspect a hotărârii primei instanţe, fără a arăta modul efectiv în care s-au aplicat greşit dispoziţiile legale în materie.
Or, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În cauză, însă, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de judecătorul fondului ori la considerentele pe care se fundamentează şi nu a combătut în vreun fel raţionamentul acestuia prin formularea unor critici susceptibile de cenzură în recurs.
Astfel, în motivarea recursului nu se invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, nu se arată care sunt argumentele juridice pentru care instanţa a pronunţat o soluţie cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu au criticat soluţia primei instanţe sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinţei şi care au condus la soluţia contestată.
Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă explicită şi se referă la una din situaţiile cuprinse în art. 488 din C. proc. civ., nefiind suficient a fi îndeplinită cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de legiuitor, ci aceste critici trebuie să vizeze argumentele primei instanţe în soluţionarea cauzei.
Or, modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurenta – pârâtă constă, practic, în ceea ce priveşte fondul, în redarea stării de fapt şi reluarea aceloraşi aspecte învederate în cuprinsul întâmpinării, cererea de recurs suprapunându-se cu aceasta până la identitate, fără a fi combătute juridic argumentele judecătorului fondului.
De aceea, pentru considerentele expuse, admiţându-se excepţia nulităţii, invocată din oficiu, se va constata nulitatea recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi
II. 1 Recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva încheierii de şedinţă din 18 septembrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 2094 din 19 decembrie 2023 este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
În mod greşit prima instanţă a pus în discuţie şi a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor câtă vreme acesta, într-adevăr, nu este emitentul niciunuia dintre actele contestate de reclamantă.
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".
De asemenea, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Cum, însă, în speţă, niciunul dintre actele contestate de reclamantă nu au fost emise de Ministerul Finanţelor şi nici petitul privind restituirea sumelor nu este formulat în contradictoriu cu acesta, nu se justifică calitatea sa procesuală pasivă.
Este adevărat că, începând cu data de 01.04.2022, potrivit Legii nr. 295/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, s-a stabilit ca activitatea de soluţionare a contestaţiilor să se realizeze în cadrul Ministerului Finanţelor, însă decizia de soluţionare a contestaţiei atacată în speţă (Decizia nr. 274/28.09.2021), a fost emisă anterior acestei date, de către structura specializată din cadrul ANAF. Mai mult, Legea nr. 295/2020 nu prevede că operează o subrogare a Ministerului Finanţelor în drepturile şi obligaţiile ANAF. Faptul ca activitatea de soluţionare a contestaţiilor se realizează, începând de la un anumit moment, în cadrul Ministerului Finanţelor, nu atrage automat calitatea procesuala pasivă în astfel de situaţii a Ministerului Finanţelor, neavând loc o transmitere a calităţii procesuale, după cum dispune art. 38 C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii".
Mai mult, instanţa trebuia să aibă în vedere poziţia procesuală a reclamantei şi să facă aplicarea principiului instituit de art. 9 C. proc. civ., al disponibilităţii, câtă vreme aceasta a arătat clar că, în opinia sa, nu se impunea introducerea în cauză a acestui pârât.
Pentru considerentele expuse anterior, în baza art. 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul formulat de Ministerul Finanţelor, se va casa încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2023 şi în parte sentinţa civilă nr. 2094 din 19 decembrie 2023 şi, în rejudecare se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi se va respinge acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
II.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Recurenta a circumscris criticile formulate motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispoziţie normativă care are în vedere situaţia în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Dezvoltând, a precizat, în ceea ce priveşte stabilirea unei baze de impunere suplimentare în cuantum de 5.625.626 RON şi a TVA suplimentară în suma de 1.068.869 RON, aferentă, pentru trimestrul al doilea 2019, pentru livrările de gaze naturale către B., că operaţiunile au fost efectuate cu o societate cu sediu fix în România, ceea ce atrăgea incidenţa dispoziţiilor legale menţionate: art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2), art. 271 alin. (2), art. 275 alin. (1) lit. e), art. 307 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal; art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, valabil pana la 31.12.2015; Legea petrolului nr. 238/2004.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte va reţine că în mod corect instanţa de fond a admis apărările reclamantei şi, raportat la probatoriul administrat, a conchis în sensul că incident în speţă este textul art. 266 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015, potrivit căruia "o persoană impozabilă care are sediul activităţii economice în afara României se consideră că este stabilită în România dacă are un sediu fix în România, respectiv dacă dispune în România de suficiente resurse tehnice şi umane pentru a efectua regulat livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii impozabile;".
Aşadar, organul fiscal nu trebuia să considere relevantă şi decisivă simpla existenţă a licenţei de transport de gaze a societăţii B., Sucursala Bucureşti, ci, în condiţiile stabilite de Normele metodologice de aplicare a art. 265 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, să probeze că societatea dispune de suficiente resurse tehnice şi umane pentru a efectua regulat livrări de bunuri în România, dovadă pe care nu a făcut-o.
De altfel, soluţia primei instanţe este argumentată prin prisma numeroaselor cauze CJUE amintite - C-190/95, ARO Lease BV et Inspecteur der Belastingdienst Grote Ondernemingen te Amsterdam, C-73/06, Planzer Luxembourg Sarl împotriva Bundeszentralamt für Steuern, C-605/12, Welmory sp. z o.o. împotriva Dyrektor Izby Skarbowej w Gdańsku, C-333/20, Berlin Chemie A. Menarini S.R.L. împotriva Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, cu participarea Berlin Chemie AG), recurenta, în calea de atac, înţelegând să puncteze că numai una dintre acestea nu ar susţine soluţia - C-547/18, Dong Yang Electronics sp. z o.o. împotriva Dyrektor Izby Administracji Skarbowej we Wrocławiu – întrucât a fost pronunţată în altă materie. Dar, inclusiv cu privire la aceasta instanţa a arătat de ce este incidentă, noţiunea de "sediu fix" fiind aceeaşi şi comportând aceeaşi interpretare atât în materia livrărilor de gaze, cât şi a celor de prestări servicii.
Un alt argument al recurentei l-a reprezentat împrejurarea că anterior, prind decizia de impunere nr. x_65/30.06.2020 s-a reţinut, cu privire la aceeaşi societate, B., Sucursala Bucureşti, că ar avea sediu fix în România. Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat definitiv această decizie de impunere în dosarul nr. x/2021 prin decizia nr. 1729/26.03.2024 argumentându-se pe larg de ce Sucursala din Bucureşti nu putea fi considerată ca reprezentând un sediu fix al societăţii mamă din Olanda, considerente şi soluţie care se impun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, conform dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.
A mai susţinut recurenta-pârâtă că este greşită soluţia primei instanţe şi în ceea ce priveşte TVA suplimentar de 4.474.456 RON, aferent activităţii de explorare-exploatare a gazelor naturale în Perimetrul EIV-5 Satu Mare.
Astfel, a considerat organul fiscal că societăţii reclamante îi revenea obligaţia de facturare a 40% din cheltuielile care dau drept de deducere a TVA către fostul său partener D. în temeiul Acordul de Concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare în Perimetrul E IV - 5 Satu Mare, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1335/19.08.2004.
Însă, recurenta nu combate situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, prin raportare la probele administrate, respectiv faptul că, întemeindu-se pe art. 8.1 din contractul încheiat între părţi, în data de 20 decembrie 2016, societatea reclamantă a transmis către C. S.A o notificare de neîndeplinire ("Default Notice") ca urmare a refuzului plăţii sumei de 978.445 $ de către D.. În cuprinsul notificării, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor contractuale tocmai pentru neplata unei sume de bani în vederea explorării – exploatării gazului din perimetrul Satu Mare.
De asemenea, autorităţile pârâte nu au acordat semnificaţie fiscală împrejurării că în data de 17 august 2017, A. a trimis către C. S.A o nouă notificare, având ca obiect excluderea din contract ("Forfeiture Notice"), conform art. 8.4 (D).
Astfel, conform art. 8.4 (D), din contract, "dacă partea care încalcă obligaţiile contractuale nu remediază toate încălcările pana în cea de-a 60-a zi după data din Default Notice, atunci fără prejudicierea altor drepturi aflate la îndemâna părţii care nu se află în Default (încălcare) de a recupera partea sa din suma totală aflată în Default (neplătită) fiecare parte care nu se află în Default va avea opţiunea, care poate fi exercitată oricând în perioada de Default să ceară Părţii aflate în Default retragerea completă din acest Acord GOA) si din Acordul de Concesiune. O astfel de opţiune va fi exercitata prin notificarea Partii aflate in Default şi fiecare parte care nu se află în Default. Dacă o astfel de opţiune este exercitată, Partea aflată în Default va fi considerată că a transferat drepturile si obligaţiile sale deţinute în concesiune către Partea care nu se află în Default, ca urmare a Art. 13.6, începând cu data notificării Părţii sau Părţilor care nu e/nu sunt in Default."
Faţă de cele două notificări emise către C. S.A. partea reclamantă a arătat că s-a comportat ca singurul titular al contractului de concesiune în raporturile cu terţii, astfel că nu a mai avut şi nici nu a înregistrat operaţiuni comerciale care să implice în vreun fel D., aşa cum s-a constatat şi prin raportul de expertiză administrat în cauză.
Temeiurile de drept invocate de organul fiscal, art. 271 alin. (2) Codul fiscal şi pct. 102 (6) din H.G. nr. 1/2016 privind Normele nu sunt incidente în cauză.
Societatea reclamantă, într-adevăr, nu a efectuat o prestare de servicii/livrare de bunuri cu plată, pentru care să aibă în mod legal obligaţia de a colecta TVA, în acelaşi sens fiind şi concluziile expertizei efectuate.
Nu există un mandat pentru ca societatea să achiziţioneze servicii/bunuri în nume propriu, dar în numele lui D., şi, deci, nu se poate susţine aplicabilitatea art. 271 alin. (2) indicat de organele fiscale ca bază a obligării reclamantei la colectarea TVA.
Pe întreaga perioadă de referinţă, respectiv 01.01.2018 - 30.06.2019, societatea nu a solicitat şi nici nu a primit plata pentru vreun serviciu de la D. şi, prin urmare, pct. 102 alin. (6) al Titlului VII TVA din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Codul fiscal, norme date în aplicarea articolelor 269 alin. (11) şi 321 alin (5) din Codul fiscal, indicat de organele fiscale ca bază a obligării A., la colectarea TVA nu poate fi incident în cauză.
Cât priveşte faptul că, prin adresa nr. x/20.08.2020, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a comunicat că Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale nu a fost notificată cu privire la retragerea companiei C. din Acordul de concesiune pentru explorare, dezvoltare, exploatare in Perimetrul E IV - 5 Satu Mare aprobat prin H.G. nr. 1335/19.08.2004 pentru perioada 01.01.2018-30.06.2019, Înalta Curte va reţine că această împrejurare nu este una care să justifice obligaţiile suplimentare impuse reclamantei, câtă vreme, din probele administrate, a reieşit că a avut loc, în mod real, o denunţare unilaterală a contractului cu C., existând şi un litigiu arbitral în acest sens, iar denunţarea s-a produs tocmai ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor C. S.A. aferente cotei de participare de 40% din acordul de concesiune.
Ca atare, corect a reţinut prima instanţă că raporturilor juridice dintre reclamantă şi societatea C. nu le sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (10) din Legea nr. 207/2015, conform cărora orice asociat sau partener al unei asocieri ori organizaţii fără personalitate juridică este considerat persoană impozabilă separată pentru acele activităţi economice care nu sunt desfăşurate în numele asocierii sau organizaţiei, în aplicarea cărora au fost instituite dispoziţiile pct. 102 alin. (6) al Titlului VII din Normele metodologice. Conform acestora, atunci când efectuarea mai multor operaţiuni decât partea ce a fost repartizată prin contract unui membru al asocierii implică plata de către ceilalţi membri a operaţiunilor ce depăşesc această parte, acele operaţiuni constituie livrări de bunuri sau prestări de servicii efectuate cu plată, în sensul art. 268 coroborat cu art. 270 şi 271 din Codul fiscal. În acest caz, baza impozabilă este suma primită de membrul respectiv al asocierii drept contravaloare a operaţiunilor ce depăşesc partea prevăzută pentru el în contractul de asociere. Or, în speţă, autoritatea fiscală nu a dovedit că între societatea reclamantă şi C. au fost efectuate mai multe operaţiuni decât partea ce a fost repartizată prin contract unui membru al asocierii şi că această împrejurare implică plata de către ceilalţi membri a operaţiunilor ce depăşesc această parte.
În sfârşit, se reţine că, în condiţiile în care pârâta "a căzut în pretenţii", în mod legal prima instanţă a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea litigiului, incidente fiind dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice.
Constată nul recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 1 a Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 2094 din 19 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva încheierii de şedinţă din 18 septembrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 2094 din 19 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2023 şi în parte sentinţa civilă nr. 2094 din 19 decembrie 2023 şi, în rejudecare:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor pentru Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei civile nr. 2094 din 19 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.