Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin în dosar nr. x/11.10.2023 – ulterior fiind disjunsă cererea reclamantei A. - Cabinet Medical-Veterinar şi înregistrată în dosar nr. x/22.02.2024 – reclamantul A. - Cabinet Medical-Veterinar a chemat în judecată Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-Severin şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON/lunar per contract, sumă actualizată cu rata inflaţiei, calculată de la scadenţa şi până la plata efectivă, la care este îndreptăţită conform dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 şi a dispoziţiilor O.G. nr. 117/2020, după cum urmează: suma de 70.000 RON pentru lunile august 2020 - februarie 2021 (10.000 RON/luna x 7 luni), ce rezultă din executarea contractului de concesiune nr. x/1999 pentru CSVA Luncaviţa; obligarea pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-Severin şi la plata de daune moratorii - dobânda legală penalizatoare între profesionişti, calculată asupra debitului principal solicitat la primul capăt din cerere, de la data de la care creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 210/09.04.2024 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2024, s-a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul reclamantul A. - Cabinet Medical-Veterinar în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-Severin.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. - Cabinet Medical-Veterinar, prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.
2. Hotărârea recurată
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 8 iulie 2024 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A.-Cabinet Medical-Veterinar, împotriva sentinţei civile nr. 210/09.04.2024 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Caraş-Severin (DSVSA Caraş-Severin); s-a respins cererea apelantei - reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 35 din 8 iulie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, apelantul-reclamant A.-Cabinet Medical-Veterinar a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (motive străine de natura cauzei), recurentul a susţinut că la fila x paragraful 2 paragraful 3, instanţa de apel motivează în sensul că aceasta ar fi invocat în susţinerea acţiunii "modul de executarea a contractelor pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019" şi concluzionează în sensul că "este lipsit de relevanţă modul în care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în perioada anterioară celei în litigiu".
Or, reclamanta a susţinut executarea conformă a obiectului celor două contracte pe care le avea în executare în perioada pentru care solicita pretenţiile din prezenta cauză (pretenţii rezultate din contractul de concesiune aferent CSVA Luncavita) şi a prezentat probe cu privire la această perioadă şi nu la perioada anterioară, susţinerile sale pentru perioada august 2020 - februarie 2021 referitoare la respectarea integrală a contractului pentru circumscripţia sanitară veterinara Luncavita din judeţul Caras-Severin fiind făcute cu referire exactă şi explicită la perioada aferentă pretenţiilor solicitate (şi nu la o perioadă anterioară, cum în mod greşit a reţinut instanţa).
De asemenea, din susţinerile sale că a prezentat şi probat executarea obligaţiilor contractuale pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, susţinerile sale în drept sunt întemeiate tocmai pe dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Instanţa de apel a motivat în sensul existentei unei obligaţii de aplicare a considerentelor din Decizia nr. 9/2023 de soluţionare a recursului în interesul legii, cu referire la considerentul 133 din această decizie.
In realitate, efectul obligatoriu se aplică doar dispozitivului Deciziei, întrucât aceea este problema de drept rezolvată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul în care a pronunţat Decizia nr. 9/2023, nu a fost învestita cu soluţionarea unei probleme de drept constând în modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2020.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, recurenta nu a susţinut că dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2020 nu s-ar aplica în cauză, ceea ce a susţinut este tocmai împrejurarea că intimata-prata DSVSA Caraş - Severin nu a aplicat corect dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2020.
Niciunde în considerentul 133 (sau în celelalte considerente din Decizia nr. 9/2023), I. C. civ..J. nu a interpretat dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019 în sensul limitării absolute a posibilităţii de probare a dreptului de a beneficia de suma de 10000 RON/luna/contract la decontul menţionat în art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020.
In acest sens interpretarea instanţei de apel este cu totul excesiva, si nu tine cont de motivarea de substanţă din decizia nr. 9/2023 de recurs în interesul legii, în care instanţa supremă reţine şi subliniază conţinutul clar al dispoziţiilor art. IV(I) din Legea nr. 236/2019.
A mai invocat recurentul şi aplicarea greşita a următoarelor dispoziţii legale: art. 6 coroborat cu art. 8 din Anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020 (forma în vigoare la data de 24.07.2020), art. III din O.U.G. nr. 117/2020 (varianta aplicabilă cu privire la perioada pentru a solicitat pretenţiile din prezenta cauză, art. 18 Anexa 21 a O.U.G. nr. 117/2020, prevederi inaplicabile contractelor în derulare.
4. Apărările formulate în recurs
Intimate-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 13 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru considerentele în continuare expuse.
Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Astfel, căile de atac, termenele şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, nici părţile şi nici instanţa de judecată neputând deroga de la textele de lege pentru exerciţiul unei căi de atac.
Prin urmare, persoana interesată poate formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, implicit a căilor de atac.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.
În cauza pendinte, pretenţiile solicitate decurg din executarea unui contract administrativ, fiind incidente prevederile Legii nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul investiţiilor publice, care la art. 1 alin. (2) stipulează că acest act normativ "se aplică şi cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi celor privind executarea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor".
Înalta Curte constată că obiectul cauzei, plata sumei de 10.000 RON/lunar per contract, sumă actualizată cu rata inflaţiei, calculată de la scadenţa şi până la plata efectivă, la care este îndreptăţită conform dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 şi a dispoziţiilor O.G. nr. 117/2020, şi plata de daune moratorii - dobânda legală penalizatoare între profesionişti, calculată asupra debitului principal solicitat la primul capăt din cerere, de la data de la care creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective, face parte din categoria celor prevăzute la art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 care prevede: "procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului (...)"
De asemenea, Înalta Curte mai reţine că pentru astfel de cauze legiuitorul a prevăzut expres în cuprinsul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 că: "Hotărârea pronunţată în cazul litigiilor şi cererilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi al celor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor administrative poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii publice. Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi este soluţionat de urgenţă şi cu precădere într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei."
Totodată, la alin. (3)1 s-a prevăzut că: "Hotărârea pronunţată în cazul litigiilor care privesc documentele constatatoare emise de către autoritatea/entitatea contractantă, referitoare la executarea contractului, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare. Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Instanţa ierarhic superioară soluţionează recursul de urgenţă şi cu precădere într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei".
Din aceste texte legale, rezultă că legea a reglementat, după caz, calea de atac a apelului sau a recursului, însă din cuprinsul legi sau în notele de fondamentare ale actelor de modificare, nu rezultă intenţia legiuitorului de a institui trei grade de jurisdicţie, împrejurare care ar contraveni scopului declarat al modificării legislative operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul investiţiilor publice, respectiv cel al "adoptării unor măsuri urgente pentru perfecţionarea şi flexibilizarea sistemului achiziţiilor publice", "luând în considerare faptul că pentru asigurarea atingerii obiectivelor şi a atragerii fondurilor europene este necesară aprobarea unor măsuri legislative care să conducă la implementarea mai rapidă a proiectelor de investiţii".
Din prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, rezultă voinţa legiuitorului ca, în materia contenciosului administrativ, să se asigure judecarea proceselor cu celeritate, acesta fiind un principiu unanim recunoscut care guvernează desfăşurarea litigiilor aflate în sfera de competenţă a instanţelor de contencios administrativ, recursul apărând ca fiind calea de atac adecvată scopului indicat de legiuitor, fiind instituit astfel dublul grad de jurisdicţie, fond şi recurs.
Această abordare a fost consacrată şi prin Decizia nr. 17/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, privind "interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind calea de atac a apelului în materia contenciosului administrativ", precum şi printr-o serie decizii ale Curţii Constituţionale, în Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 reţinându-se că: "[...] în materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunţate în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă şi după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., situaţie reglementată expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012";
De asemenea, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curţii Constituţionale s-a statuat că în materia contenciosului administrativ, "spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acesteia cu calea de atac a apelului".
Înalta Curte reţine, aşadar, că, prin norme speciale, cum sunt cele reglementate prin art. 55 din Legea nr. 101/2016, se pot introduce proceduri derogatorii de la Legea nr. 554/2004, anumite ipoteze implicând instituirea şi în materia contenciosului administrativ a unui control devolutiv prin intermediul căii de atac a apelului, însă acelaşi principiu juridic - specialia generalibus derogant - implică şi faptul că norma specială este de strictă interpretare, astfel că, în absenţa reglementării exprese a triplului grad de jurisdicţie (fond, apel şi recurs) în ceea ce priveşte hotărârile prevăzute de art. 51, respectiv art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, rezultă caracterul definitiv al acestora din urmă şi, implicit, inadmisibilitatea căii de atac formulate.
Mai reţine Înalta Curte că dispoziţiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. teza finală, stabilesc faptul că: "(...) De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului", totodată şi dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora: "sunt hotărâri definitive (...) 4. Hotărârile date în apel fără drept de recurs".
Prin urmare, fiind pronunţată în stadiul procesual al apelului, într-un litigiu dintre cele la care se referă art. 53 din Legea nr. 101/2016, decizia recurată este o hotărâre definitivă, în sensul dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului, deoarece aceasta se circumscrie ipotezei legale reglementate de art. 483 alin. (2) teza finală, coroborat cu art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.
Împrejurarea că prin dispozitivul deciziei atacate este indicată calea de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicare, nu este de natură să dea dreptul la exercitarea acesteia, hotărârea judecătorească fiind supusă principiului legalităţii, aceasta neputând prin ea însăşi, nici să suprime şi nici să dea naştere la căi de atac neprevăzute de lege.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 457 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 55 alin. (3) şi alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016, va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de recurentul A. - Cabinet Medical Veterinar împotriva deciziei civile nr. 35 din 8 iulie 2024 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.