Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- repunerea în termenul de formulare a acţiunii în anulare a Ordinului nr. 12/2016 prevăzut de art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007 aprobată prin Legea nr. 160/2012;
- anularea Ordinului nr. 12 din 30 martie 2016 privind aprobarea Standardului de performanţă pentru serviciul de transport al energiei electrice şi pentru serviciul de sistem publicat în M.Of. nr. 279 din data de 13 aprilie 2016 şi obligarea pârâtei la modificarea prevederilor art. 13 alin. (3) al Standardului aprobat prin ordinul contestat, respectiv a pct. 1 de la Anexa 5, ori la emiterea unui Ordin care să vizeze "compensarea" exclusiv a consumatorilor, clienţii finali casnici, prin excluderea formulării actuale "utilizatorii RET", în speţă prin excluderea "producătorilor";
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Prin sentinţa nr. 139/9.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2017, privind modificarea şi completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004, aprobată prin Legea nr. 160 din 2 octombrie 2012 şi a respins, în rest, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale; a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune; a admis excepţia tardivităţii introducerii cererii şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată.
1.3. Prin decizia nr. 5384/15.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinţei nr. 139/9.02.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
2. Hotărârea instanţei de fond
În rejudecare, prin sentinţa nr. 1002 din 6 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 1002 din 6 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinţei, cu consecinţa admiterii cererii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, raportat la motivul de casare de la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, aşa cum a arătat în cuprinsul acţiunii, potrivit reglementărilor europene în materie, stabilirea compensaţiei trebuia să se facă exclusiv în favoarea consumatorului, clientul final - persoană fizică, pentru a-i uşura acestuia situaţia, altfel - pe dreptul comun - el fiind obligat să dovedească paguba suferită, ceea ce i-ar fi fost costisitor şi foarte dificil în contradictoriu cu prestatorul serviciului de transport/distribuţie/furnizare din cauza cunoştinţelor sale mai modeste cu privire la modul de operare a unor asemenea servicii, spre deosebire de prestatori care sunt entităţi specializate.
Or, instanţa nu a răspuns susţinerilor cu privire la nerespectarea dreptului european pe aceste aspecte (motivul de casare de la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). În consecinţă, astfel s-a ajuns la încălcarea normelor de drept material europene şi ale Legii nr. 123/2012 (motivul de casare de la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).
Standardul de performanţă şi compensaţia pentru consumatori (clienţii finali) îşi are originea în reglementările europene în materie, respectiv ANEXA I Măsuri de protecţie a consumatorilor, a Directivei nr. 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi de abrogare a Directivei 2003/54/CE. Prevederile Directivei au fost implementate în legislaţia din România în Legea nr. 123/2012 a energiei electrice, la art. alin. (1) lit. f) şi art. 62 alin. (1) lit. c) şi h).
Clienţii finali persoane fizice, fiind consumatori în înţelesul reglementării europene mai sus enunţate, pot beneficia de o compensaţie stabilită prin reglementările ANRE.
În norma europeană din care a fost preluată terminologia (compensaţie), ca şi în actul normativ primar, Legea nr. 123/2012, referirea se făcea la o despăgubire, de unde ar rezulta că reţinerea primei instanţe în sensul că plata compensaţiei nu ar exclude despăgubirea pentru pagubele provocate nu are niciun temei legal. Diametral opus, Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020 a motivat în Decizia nr. 1927/A/25.11.2021.
Recurenta a susţinut că nu intră în categoria consumatorilor producătorul de energie, şi el utilizator al RET, aşa cum rezultă din enumerarea cuprinsă în definiţia din Codul tehnic al reţelei de transport revizia I aprobat prin Ordinul ANRE nr. 20/27.08.2004.
La data de 20.12.2013, când a fost perfectat contractul iniţial dintre părţi, nu exista Ordinul nr. 12/2016, aşa încât nici nu se putea face referire la acesta. La data de 22.11.2018, când SNN S.A, a semnat actul adiţional nr. x din iunie 2018 la contractul cadru, nicio clauză de exonerare de răspundere nu a fost cuprinsă în acest act şi nicio referire la Ordinul nr. 12/2016.
Apoi, Ordinul nr. 12/2016 nu cuprinde nicio menţiune expresă de exonerare de răspundere. Acesta reglementează exclusiv unele cazuri pentru care prevede o compensaţie fixă: la Anexa 5 pct. 1 coroborată cu prevederile art. 13 alin. (3). Astfel, Ordinul menţionat prevede o limitare a răspunderii patrimoniale pentru situaţia în care oprirea neplanificată depăşeşte 12 ore, anume la suma de 2.000 de RON.
În măsura în care Curtea de Apel Bucureşti a interpretat prevederile art. 13 alin. (3) şi Anexei 5 pct. 1 din Ordinul nr. 12/2016 ca fiind aplicabile speţei din dosarul x/2020 şi, respectiv, ca instituind, indirect, o cauză specială de exonerare de răspundere a pârâtei din dosarul menţionat faţă de situaţia de fapt (nedepăşirea a 12 ore a duratei opririi neplanificate ar conduce la nedatorarea unei compensaţii), se impunea anularea prevederilor relevante din acest ordin.
De asemenea, pentru a preveni în viitor interpretarea şi aplicarea Ordinului nr. 12/2016, în sensul că, în caz de oprire neplanificată ce depăşeşte 12 ore (încălcarea standardului de performanţă), compensaţia se limitează la 2.000 de RON/eveniment, iar nu cumulativ cu daunele provocate efectiv de eveniment, ci excluzând cumularea cu daunele, recurenta a apreciat că se impune admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi admiterea cererii de anulare.
În ce priveşte motivul de casare prevăzut de la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, prin Sentinţa atacată, prima instanţă a încălcat, în plus, normele de drept material din Legea nr. 123/2012 privind competenţele de reglementare acordate de legiuitor A.N.R.E.
Aceasta a învederat că nu a contestat obligaţia A.N.R.E. de a reglementa standardul de performanţă, ci dreptul A.N.R.E. de a stabili limita de despăgubire sau compensaţie a producătorului afectat de o întrerupere neplanificată de care se face vinovat operatorul de transport şi de sistem.
Competenţa emiterii Ordinului este circumscrisă prevederilor art. 9 alin. (1) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012 (varianta în vigoare la 13.04.2016, data publicării Ordinului în Monitorul Oficial).
Atribuţiile şi competenţele ANRE se rezumă la cele prevăzute de Legea nr. 160/2016 (varianta în vigoare la data de 13.04.2016, data publicării Ordinului nr. 12/2016) şi de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice (varianta în vigoare la data de 13.04.2016, data publicării Ordinului contestat în Monitorul Oficial).
Nicio competenţă nu a fost acordată de legiuitor ANRE-ului pentru stabilirea unor cauze exoneratoarc sau de limitare a răspunderii operatorului de transport şi de sistem ori pentru stabilirea unor anume situaţii în care acesta răspunde sau nu răspunde, respectiv pentru stabilirea limitelor valorice ale răspunderii faţă de utilizatorii RET.
Potrivit Legii nr. 123/2012 a energiei electrice, chiar din definiţia noţiunii de operator de transport şi de sistem (art. 3 pct. 40 din lege), rezultă că legiuitorul a avut în vedere răspunderea acestuia, iar nu exonerarea lui de răspundere.
Preambulul Ordinului nr. 12/2016 indică actul cu putere de lege a cărui aplicare o face, la nivel declarativ cel puţin, anume: prevederile art. 3 pct. 71 şi 79 şi ale art. 36 alin. (1) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare.
Solicitanţii care se adresează operatorului de transport şi de sistem sunt doar producătorii şi distribuitorii/furnizorii - adică operatorii economici de pe piaţa de energie electrică, nu şi clienţii finali, consumatorii ~ persoane fizice, o discriminare de unitate în reglementare între operatorii economici şi clienţii finali neputând fi pusă în discuţie.
Limitarea despăgubirii (denumită neuzual compensaţie) datorate producătorului prin reglementarea acordării ei de către ANRE (prin indicarea utilizatorilor RET în Anexa 5, pct. 1, adică inclusiv a producătorilor), numai în caz de oprire neplanificată care depăşeşte o durată de 12 ore, şi plafonării ei la numai 2.000 de RON, conduce la o altă formă de discriminare, rezultată din aplicarea unei reglementări nejustificat unitare la situaţii diferite, lipsite de similitudine, câtă vreme:
- aceeaşi despăgubire este acordată unui consumator final, spre exemplu consumator casnic, ale cărui prejudicii pot fi sau ar trebui să fie semnificativ mai mici decât cele ale unui producător, chiar şi în cazul aceluiaşi eveniment sau în cazul unor evenimente similare;
- caracterul sancţionator pentru operatorul de transport şi de sistem al compensaţiei datorate producătorului de energie electrică lipseşte, dacă aceasta nu acoperă prejudiciul real al producătorului, având doar o valoare strict simbolică.
Incluzând în prevederile pct. 1 de la Anexa 5 la Ordinul nr. 12/2016 şi producătorii, ANRE şi-a depăşit competenţa de reglementare stabilită prin lege, limitată la stabilirea răspunderii operatorului de distribuţie/operatorului de reţea/furnizorului faţă de clientul final.
Din întreaga legislaţie primară relevantă (Legea nr. 123/2012) lipseşte orice prevedere speciala, expresă şi explicită care să instituie exonerarea de răspundere a operatorului de transport şi de sistem, aşa cum o asemenea prevedere lipseşte vădit şi din clauzele contractuale (legea părţilor).
Or, prin modul de reglementare, Ordinul 12/2016 dă posibilitatea interpretării şi aplicării (aşa cum textual a procedat Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020), în sensul că intenţia legiuitorului secundar, ANRE, ar fi fost aceea de a institui o cauză de exonerare (despăgubirea eronat terminologic juridic denumită "compensaţie" s-ar datora numai în caz de nerespectare a standardului şi atunci limitat, fără criterii obiective de evaluare), fără a avea la bază o lege (stricto sensu) care să-i permită o asemenea reglementare de rang secundar, în executarea unei norme juridice de rang primar, în contra prevederilor Legii nr. 24/2000.
în aceste condiţii, Ordinul nr. 12/2016, cu privire specială asupra art. 13 alin. (3) din Standard şi pct. 1 de la Anexa 5, încalcă: art. 1350, art. 1480 alin. (2) şi art. 1518 C. civ.: respectiv art. 36 alin. (71) din Legea nr. 123/2012.
Aşa cum rezultă din Referatul de aprobare a Standardului de performanţă pentru serviciul de transport al energiei electrice şi pentru serviciul de sistem, înscris depus de ANRE ca act ce a stat la baza emiterii Ordinului nr. 12/2016, pag 3 şi 4, responsabilizarea OTS (operatorului de transport şi de sistem) era dezideratul actului normativ, iar nu exonerarea acestuia de la plata despăgubirilor real datorate anumitor categorii de utilizatori RET (producătorii în speţă).
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În termenul de amânare a pronunţării ambele părţi au depus concluzii scrise.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ cu caracter normativ reprezentat de Ordinul ANRE nr. 12 din 30 martie 2016 privind aprobarea Standardului de performanţă pentru serviciul de transport al energiei electrice şi pentru serviciul de sistem publicat în M.O. nr. 279 din data de 13 aprilie 2016, solicitând anularea acestuia şi obligarea pârâtei la modificarea prevederilor art. 13 alin. (3) al Standardului aprobat prin ordinul contestat, respectiv a pct. 1 de la Anexa 5, ori la emiterea unui Ordin care să vizeze "compensarea" exclusiv a consumatorilor, clienţii finali casnici, prin excluderea formulării actuale "utilizatorii RET", în speţă prin excluderea "producătorilor".
Curtea de apel a respins acţiunea reclamantei, apreciind că sunt nefondate toate argumentele de nelegalitate invocate.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.
În prealabil, Înalta Curte constată că, prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.
În speţă, recurenta a susţinut că, potrivit reglementărilor europene în materie, stabilirea compensaţiei trebuia să se facă exclusiv în favoarea consumatorului, clientul final - persoană fizică, pentru a-i uşura acestuia situaţia, altfel - pe dreptul comun - el fiind obligat să dovedească paguba suferită, ceea ce i-ar fi fost costisitor şi foarte dificil în contradictoriu cu prestatorul serviciului de transport/distribuţie/furnizare din cauza cunoştinţelor sale mai modeste cu privire la modul de operare a unor asemenea servicii, spre deosebire de prestatori care sunt entităţi specializate. Or, în opinia recurentei, instanţa nu a răspuns susţinerilor cu privire la nerespectarea dreptului european pe aceste aspecte, sens în care ar fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. .
Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma celor sus-menţionate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.
Din analiza cererii de chemare în judecată se constată că nu au fost aduse critici cu privire la nerespectarea dreptului european la emiterea actului administrativ contestat, singurele referiri în acest sens făcute de reclamantă fiind cu privire la faptul că prevederile Directivei nr. 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi de abrogare a Directivei 2003/54/CE au fost implementate în legislaţia din România în Legea nr. 123/2012 a energiei electrice.
Prin urmare, în absenţa unor critici punctuale cu privire la nerespectarea dreptului european, nu se poate reţine că, aşa cum nefondat a susţinut recurenta, instanţa de fond nu ar fi răspuns susţinerilor acesteia.
De altfel, din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa a analizat şi a sistematizat cererile şi susţinerile părţilor, fiind preocupată să identifice împrejurările de fapt care au constituit situaţia premisă a declanşării mecanismului judiciar.
În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor şi apărărilor invocate de către părţi ca garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu implică obligaţia instanţei de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligaţiei instanţei fiind variabilă, în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele fiecărei cauze, cu luare în considerare a pertinenţei, clarităţii, relevanţei în economia litigiului şi fundamentării respectivelor motive sau apărări (e.g. Cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).
Judecătorul fondului a indicat situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, precum şi motivele pe care s-a întemeiat soluţia, raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic.
În contextul analizei argumentelor recurentei-reclamante, astfel cum au fost reiterate din acţiunea dedusă judecăţii, Înalta Curte, analizând în continuare recursul, din perspectiva criticilor expuse prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constată că au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material.
Contrar susţinerilor recurentei, producătorii de energie electrică intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 din Ordinul nr. 12/2016, aşa cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 6 alin. (2) lit. d) din acest ordin, potrivit căruia indicatorul de performanţă general se determină la nivelul tuturor utilizatorilor RET (reţeaua electrică de transport din cadrul SEN), fără a se face o distincţie între consumatorii finali şi producătorii de energie electrică care sunt racordaţi la RET şi au calitatea de utilizatori de reţea electrică, în speţa de faţă a RET.
Conform art. 3 pct. 81 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, în forma în vigoare la data adoptării Ordinului nr. 12/2016, utilizatorul de reţea electrică reprezintă orice persoană fizică sau juridică ale cărei instalaţii sunt racordate la un sistem electroenergetic în scopul livrării de energie electrică în ori din sistemul de transport, respectiv de distribuţie a energiei electrice. Prin urmare, în sfera de aplicare a acestui text de lege se includ atât consumatorii finali, cât şi producătorii de energie electrică, întrucât aceştia sunt racordaţi la RET şi au calitatea de utilizatori de reţea electrică.
Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de curtea de apel, constată că dispoziţiile art. 13 alin 3 din Ordinul nr. 12/2016 nu reprezintă o cauză legală de exonerare de răspundere a operatorului de transport şi de sistem pentru executarea de către acesta a Contractului-cadru pentru prestarea serviciului de transport al energiei electrice şi a serviciului de sistem.
De asemenea, dispoziţiile cuprinse în Anexa 5 punctul 1 la Ordinul nr. 12/2016 reglementează în mod punctual doar acordarea de compensaţii utilizatorilor RET pentru neîndeplinirea indicatorului de performanţă privind termenul de 12 ore de restabilire a alimentării cu energie electrică după o întrerupere neplanificată şi nu reprezintă o cauză legală de exonerare de răspundere a OTS (operatorul de transport şi de sistem) de a suporta daunele produse beneficiarului serviciului conform prevederilor contractuale.
Astfel, compensaţia prevăzută în Anexa 5 punctul 1 la Ordinul nr. 12/2016 intitulată "Compensaţii acordate de OTS utilizatorilor RET pentru depăşirea indicatorilor de performanţă specifici" reprezintă suma de bani pe care OTS are obligaţia să o plătească utilizatorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Standard, pentru depăşirea indicatorului de performanţă specific reprezentat de "termenul de restabilire a alimentării cu energie electrică, după o întrerupere neplanificată", indiferent de producerea unor pagube materiale sau daune din culpa OTS.
Potrivit definiţiei prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 12/2016, indicatorul de performanţă specific reprezintă un "indicator de performanţă măsurat în punctul de delimitare faţă de RET a instalaţiei de utilizare a unui utilizator, pentru care prezentul standard impune un nivel garantat, care trebuie respectat de OTS; în cazul în care nivelul garantat nu este asigurat de către OTS, utilizatorul RET, cu excepţia OD, este îndreptăţit să primească compensaţii".
În continuare, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că dispoziţiile cuprinse în Anexa 5 punctul 1 la Ordinul nr. 12/2016 nu reglementează o cauză legală de exonerare de răspundere a OTS, potrivit art. 1350 alin. (2) şi art. 1580 din C. civ., întrucât această compensaţie se acordă doar pentru nerespectarea indicatorului de performanţă respectiv (OTS a întârziat repunerea sub tensiune mai mult de 12 ore), iar nu pentru dauna provocată de întreruperea respectivă.
Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, la originea situaţiei litigioase stă faptul că, în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, prin Decizia nr. 1927/A/25.11.2021, a interpretat prevederile art. 13 alin. (3) şi Anexei 5 pct. 1 din Ordinul nr. 12/2016 ca fiind aplicabile speţei şi, respectiv, ca instituind, indirect, o cauză specială de exonerare de răspundere a pârâtei din dosarul menţionat faţă de situaţia de fapt (nedepăşirea a 12 ore a duratei opririi neplanificate ar conduce la nedatorarea unei compensaţii).
Această interpretare, dată printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, într-un litigiu comercial (cu profesionişti), nu beneficiază de autoritate de lucru judecat provizorie, respectiv de efectul pozitiv al lucrului judecat, nefiind întrunite cerinţele art. 430-432 C. proc. civ.. Mai mult chiar, o astfel de interpretare, la care Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond nu achiesează, nu poate conduce la constatarea ca fiind nelegal a Ordinului nr. 12/2016, în limitele învestirii în prezenta cauză.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinţei nr. 1002 din 6 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.