Conflict negativ de competență. Contestaţie împotriva deciziei de concediere emise de societate, prin lichidatorul judiciar, pentru nerespectarea termenului de preaviz. Calificarea acţiunii ca litigiu de muncă, iar nu ca o cerere aferentă procedurii insolvenţei. Necompetenţa judecătorului sindic
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței
Index alfabetic: Conflict negativ
- Litigiu de muncă
- Insolvenţă
- Competenţă teritorială
C. proc. civ., art. 133 pct. 2 teza I, art. 135 alin. (4)
C. muncii, art. 269 alin. (2)
Legea nr. 448/2006, art. 83 alin. (1) lit. e)
Legea nr. 85/2014, art. 41 alin. (1), art. 45 alin. (2)
Contestaţia împotriva deciziei de concediere emise de societate, prin lichidatorul judiciar, pentru nerespectarea termenului de preaviz de 30 de zile prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006 și indicarea eronată în preaviz a temeiului juridic, are natura unui litigiu în materia dreptului muncii, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului sindic.
Procedura insolvenţei este o procedură specială și colectivă, prin care se urmăreşte acoperirea datoriilor debitorului insolvent faţă de creditorii săi, desfăşurată într-o succesiune de acte şi operaţiuni strict determinate de lege, a căror finalitate este prestabilită.
Legiuitorul limitează atribuțiile judecătorului-sindic la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 și are în vedere tocmai controlul tuturor operațiunilor și actelor săvârșite de către administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitori și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și litigiile care au legătură directă cu procedura concursuală.
Soluţia aleasă de legiuitor este restrictivă, în sensul că judecătorul sindic nu are atribuţii în soluţionarea unor cereri ori acţiuni ce excedează procedurii insolvenţei, cum ar fi acţiuni în constatarea nulităţii unor acte în temeiul dreptului muncii şi altele asemenea, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile Legii nr. 85/2014.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1173 din 16 septembrie 2025
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secția I civilă, la data de 25 octombrie 2023, sub nr. x/110/2023, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. Asigurare-Reasigurare S.A. – prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., a solicitat anularea deciziei din 30.08.2023 privind încetarea contractului individual de muncă nr. 445/13.12.2017, precum şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, dacă ar fi continuat să execute contractul individual de muncă, respectiv bonurile de masă, bonusurile pentru sărbătorile legale, premiile de vacanţă, prime care s-au acordat salariaţilor rămași în funcţie ș.a.; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Codului Muncii, ale Legii dialogului social şi Legii nr. 448/2006.
La data de 10.01.2024, contestatorul a formulat cerere completatoare, solicitând și repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
Prin sentinţa civilă nr. 930/2024 din 17 decembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/110/2023, Tribunalul Bacău, Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, dispunând declinarea competenței de soluționare a cererii având ca obiect contestaţie decizie de concediere, formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. Asigurare-Reasigurare S.A. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L.- practician în insolvenţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivare, s-a reținut, în esență, că, în fapt, decizia privind încetarea contractului individual de muncă înregistrat cu nr. 445/13.12.2017 a fost emisă de lichidatorul judiciar, desemnat potrivit sentinţei civile nr. 2920/09.06.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă.
În drept, s-au reținut prevederile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 și ale art. 59 alin. (5)-(7) din aceeași lege și, întrucât decizia de încetare a contractului de muncă este o măsură luată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, a fost admisă excepţia necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere existenţa pe rolul Secţiei a VII-a civilă a dosarului nr. x/3/2023, prin care s-a dispus intrarea în insolvenţă a societăţii pârâte.
2. Cauza a fost înregistrată inițial, din eroare, pe rolul Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 05 februarie 2025, sub acelaşi număr de dosar, care a dispus înaintarea acestuia, pe cale administrativă, Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, unde a fost înregistrat la data de 19 martie 2025, sub număr de dosar x/110/2023*.
Prin sentinţa civilă nr. 3441 din 16 iunie 2025, Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, constatând că Tribunalul Bacău este competent material să soluţioneze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa, pornind de la prevederile art. 123 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, art. 59 alin. (5) și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a reținut, în esență, că acțiunea promovată în prezenta cauză ce are ca obiect contestația împotriva deciziei de concediere, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 448/2006 și Legii nr. 53/2003, iar nu pe Legea nr. 85/2014 și nu se încadrează în sfera acțiunilor pentru care s-a stabilit competența specială a judecătorului sindic.
Contestatorul își întemeiază în esență acțiunea pe dispozițiile Codului muncii.
Cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe nicio dispoziție a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
De altfel, s-a reținut că din simpla examinare a motivelor de fapt și de drept invocate, rezultă că acțiunea nu este una prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/2014, fiind reglementată de dispozițiile Codului muncii, pe care contestatorul însuși se întemeiază.
S-a mai reținut că, într-adevăr, emiterea deciziei de concediere este un act ce aparține lichidatorului judiciar, însă acest lucru se datorează faptului că, ulterior deschiderii procedurii falimentului, acesta reprezintă debitoarea în mod legal.
Cu toate acestea, a apreciat judecătorul-sindic faptul că această măsură nu este una ce poate fi supusă cenzurii în temeiul art. 59 din lege.
În acest sens, a apreciat că acesta este un litigiu specific raporturilor de muncă, iar faptul că pe durata falimentului debitoarea este reprezentată de lichidatorul judiciar nu este o circumstanță aptă de a schimba această natură.
Astfel, a reținut că, din interpretarea coroborată a art. 59 și a art. 45 din Legea nr. 85/2014, pe calea contestației prevăzute de art. 59 alin. (5) din lege pot fi criticate aspecte ce țin exclusiv de incidența unor aspecte reglementate de Legea nr. 85/2014, așa cum sunt, de exemplu, modul în care practicianul și-a îndeplinit atribuțiile, cum a justificat cheltuielile efectuate, maniera de soluționare a cererilor ce i-au fost adresate, etc.
Pe de altă parte, controlul judecătorului-sindic se raportează numai la aspectele de legalitate.
În concluzie, a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant nu se referă la controlul judecătoresc al judecătorului-sindic și nici la procesele de natură juridică aferente procedurii insolvenței, ci este o acțiune grefată pe raportul de muncă dintre reclamant și debitoare, devenind astfel incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003.
În aceste condiții, a considerat că prezenta cauză este un litigiu de muncă, așa încât, competența de soluționare revine Tribunalului Bacău, Secția I civilă, iar în ceea ce privește petitele subsidiare, privind obligarea debitoarei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate și cu celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat, instanța a reținut incidența art. 123 alin. (1) și (2) C. proc. civ.
3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, la data de 08 iulie 2025, sub același număr.
Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ. va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, Secția I civilă, pentru următoarele considerente:
În cauză, contestatorul A. a învestit instanța cu o contestație împotriva deciziei de concediere din 30.08.2023, emisă de intimata B. Asigurare-Reasigurare S.A. – prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., privind încetarea contractului său individual de muncă înregistrat cu nr. 445/13.12.2017, solicitând anularea acestei decizii, precum şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri și repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
Motivând în fapt acțiunea, contestatorul a arătat, în esență, că decizia este nelegală, întrucât nu s-a respectat termenul de preaviz de 30 de zile prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006, iar temeiul juridic indicat în preaviz este eronat, totodată, arătând că desființarea posturilor s-a realizat în mod arbitrar și că nu i s-au plătit drepturile salariale în totalitate.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că instanța a fost sesizată cu un veritabil litigiu de muncă, întemeiat pe motive prevăzute de Legea nr. 448/2006, Codul Muncii și Legea dialogului social, astfel cum, de altfel, şi însuși contestatorul l-a întemeiat în drept.
Înalta Curte reține că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.
În acest context, trebuie menționat că, așa cum judicios a reținut Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, chiar dacă decizia de concediere contestată a fost emisă de intimată pe parcursul procedurii insolvenței acesteia, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage automat competența judecătorului sindic, ale cărui atribuții sunt reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014.
Procedura insolvenţei este o procedură specială și colectivă, prin care se urmăreşte acoperirea datoriilor debitorului insolvent faţă de creditorii săi, desfăşurată într-o succesiune de acte şi operaţiuni strict determinate de lege, a căror finalitate este prestabilită.
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență are ca scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, legiuitorul urmărind concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competența exclusivă a judecătorului-sindic desemnat în procedura insolvenței debitoarei. Asigurarea judecării în mod unitar de către judecătorul-sindic a tuturor cererilor îndreptate împotriva debitorului, ce pot afecta patrimoniul acestuia, este unul dintre obiectivele avute în vedere de Legea insolvenței.
Importanța și specificul procedurii insolvenței determină instituirea unor reguli de competență, care sunt diferite de cele ale dreptului comun. În acest sens, conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, competența exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-sindic.
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, modificată, atribuțiile judecătorului-sindic privesc controlul judecătoresc al activității administratorului/lichidatorului judiciar, precum și procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, reglementarea de la alin. (1) nefiind una exhaustivă - „Principalele atribuții ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentului capitol, sunt (...)”.
Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.
Prin urmare, din conținutul acestor reglementări reiese că legiuitorul limitează atribuțiile judecătorului-sindic la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 și are în vedere tocmai controlul tuturor operațiunilor și actelor săvârșite de către administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitori și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și litigiile care au legătură directă cu procedura concursuală.
Pornind de la toate aceste considerente teoretice, deși este adevărat că actul a cărui nulitate se solicită a se constata a fost emis de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței intimatei, ce face obiectul dosarului nr. x/3/2023, aflat pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, Înalta Curte reține că această împrejurare nu este de natură a atrage competența judecătorului sindic în soluţionarea acţiunii, dispoziţiile Legii speciale nr. 85/2014 nefiind aplicabile litigiului de faţă.
Astfel, odată ce contestatorul invocă nulitatea deciziei de concediere prezentând doar argumente ce pun în discuție respectarea regulilor privind termenul de preaviz de 30 de zile, prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006, ori temeiul juridic indicat în preaviz, totodată, arătând că desființarea posturilor s-a realizat în mod arbitrar și că nu i s-au plătit drepturile salariale în totalitate, deci, fără a ataca expres sau implicit măsura dispusă de lichidatorul judiciar în cadrul dosarului de insolvenţă nr. x/3/2023 şi fără a invoca motive de nulitate fundamentate pe încălcarea prevederilor legii insolvenţei, este fără îndoială faptul că cererea sa are natura unui litigiu în materia dreptului muncii, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului sindic.
Soluţia aleasă de legiuitor este restrictivă, în sensul că judecătorul sindic nu are atribuţii în soluţionarea unor cereri ori acţiuni ce excedează procedurii insolvenţei, cum ar fi acţiuni în constatarea nulităţii unor acte în temeiul dreptului muncii şi altele asemenea, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile Legii nr. 85/2014.
În considerarea tuturor celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., văzând și dispozițiile 269 alin. (2) C. muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, Secţia I civilă.