Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2024 la data de 26.04.2024, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., prin DIRECŢIA REGIONALĂ DE DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA, a chemat în judecată pârâta A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciul produs de aceasta în exercitarea sarcinilor de serviciu; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 285 din 6 martie 2025, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că sediul reclamantei COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. este în municipiul Bucureşti.
A mai reţinut că, deşi cererea a fost introdusă prin DIRECŢIA REGIONALĂ DE DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA, acest aspect nu atrage competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată se precizează în mod expres că cererea este introdusă de COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., astfel că sunt incidente dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 4593 din 10 iunie 2025, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat cauza şi s-a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în materia litigiilor de muncă, legea reglementează o competenţă teritorială exclusivă alternativă, fiind competentă, în cazul în care litigiul este declanşat de salariat, instanţa de la domiciliul sau reşedinţa salariatului, sau cea de la locul său de muncă, iar în cazul în care litigiul este demarat de angajator, instanţa de la sediul acestuia din urmă, sediu unde, în majoritatea situaţiilor, se află şi locul de muncă al salariatului.
Instanţa a arătat că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 84/2003, COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A. - denumită în continuare C.N.A.D.N.R. - este o societate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat, cu sediul în municipiul Bucureşti.
A mai arătat că, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, C.N.A.I.R. are, la înfiinţare, în structura sa 7 subunităţi denumite direcţii regionale de drumuri şi poduri şi un centru de studii şi cercetare, fără personalitate juridică.
Astfel, instanţa a reţinut că Direcţia Regională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, ce are sediul în Municipiul Timişoara, este o subunitate fără personalitate juridică.
Deşi în cererea de chemare în judecată se specifică că acţiunea este formulată de C.N.A.I.R. S.A., prin DIRECŢIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIŞOARA, este evident că o entitate cu personalitate juridică nu poate fi reprezentată de o subunitate fără personalitate juridică şi că cererea nu putea fi formulată decât de DIRECŢIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIŞOARA, prin intermediul societăţii mamă - C.N.A.I.R.
Astfel, instanţa a reţinut că C.N.A.I.R. are calitatea de reprezentant legal al subunităţii fără personalitate juridică - DIRECŢIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIŞOARA - cu sediul in Timişoara.
Cum în litigiile de muncă, atunci când cererea este formulată de angajator, funcţionează o competenţă exclusivă determinată de sediul societăţii reclamante, instanţa a apreciat că, în cauza pendinte, competenţa aparţine Tribunalului Timiş, întrucât aceasta este instanţa în circumscripţia căreia se află sediul reclamantului -DIRECŢIA REGIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE TIMIŞOARA.
Mai mult, acest sediu reprezintă un sediu secundar al C.N.A.I.R., conform dispoziţiilor art. 227 C. civ.
A arătat, de asemenea, instanţa că reclamanta, fiind un dezmembrământ fără personalitate juridică, nu putea sta în judecată singură, ci doar prin societatea mamă, fără ca instanţa competentă să fie determinată de sediul societatii reprezantante - întrucât, ca regula generală, competenţa nu este atrasă de sediul sau domiciliul mandatarului.
Instanţa a mai reţinut că dispoziţiile art. 269 din Codul muncii vorbesc despre instanţa de la sediul reclamantului, fără a face distincţie între sediul principal sau secundar şi că scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a apropia judecarea litigiilor de muncă de locul unde salariatul îşi are domiciliul sau îşi desfăşoară efectiv activitatea, ultimul loc fiind, de cele mai multe ori, şi cel în care se află sediul angajatorului, fie el principal sau secundar.
Or, în cazul dedus judecăţii, salariatul nu are domiciliul şi nici nu lucrează în Bucureşti, în aceasta localitate fiind doar sediul principal al companiei mamă C.N.A.I.R.
Sub un ultim aspect, instanţa a mai reţinut că pârâta are calitatea de angajat al D.P.R.D.P. Timiş şi că, atât cererea de angajare a răspunderii patrimoniale, notificarea pârâtei, nota de constatare şi evaluare a pagubei, precum şi fişa postului, sunt întocmite de D.P.R.D.P. Timişoara, fiind semnate de reprezentantul legal al acestei entităţi. De asemenea, faptele pretins cauzatoare de prejudicii ale salariatului nu s-au produs în Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 4.07.2025.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu ce are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajatei reclamantei, având natura unui conflict individual de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data sesizării instanţei, " (1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul".
În ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, în litigiul pendinte, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantului".
Procedând la verificarea cererii de chemare în judecată introdusă pe rolul Tribunalului Timiş, aceasta, deşi pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în Bucureşti, este, de fapt, formulată pentru Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, care nu este altceva decât un dezmembrământ al societăţii mamă ce deţine, astfel, şi sedii cu caracter secundar.
Din dispoziţiile art. 227 alin. (2) din C. civ., "În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru", coroborate cu cele ale art. 269 alin. (2) din Codul muncii, se deduce că noţiunea de "sediu", menţionată în cuprinsul acestor ultime dispoziţii legale, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale/subunităţi, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.
În altă ordine de idei, instanţa supremă subliniază că normele de procedură referitoare la competenţă oferă o dezlegare pentru ipoteza existenţei unui sediu secundar, soluţie care poate fi preluată prin analogie şi pentru ipoteza din speţa de faţă, în demersul de interpretare a sintagmei "sediul reclamantului" de care norma specială leagă competenţa teritorială de primă instanţă. Astfel, în situaţia unui pârât - persoană juridică de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică - dispoziţiile art. 109 din C. proc. civ. stabilesc că "Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".
În acest context, nu există vreo raţiune pentru care în interpretarea normei speciale din legislaţia muncii care stabilesc competenţa primei instanţe în funcţie de sediul reclamantului, să nu fie avute în vedere şi eventualele sedii secundare ale acestuia, mai ales în situaţia în care litigiul priveşte fapte petrecute la acest sediu iar acţiunea este exercitată de către reprezentanţii dezmembrământului de la acel sediu secundar.
Această concluzie se impune şi în considerarea faptului că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâta care este salariată a DIRECŢIEI REGIONALE DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii introductive, iar raţiunea normei speciale de stabilire a competenţei teritoriale la sediul reclamantului a fost tocmai aceea de a nu depărta litigiul de locul în care părţile raportului juridic locuiesc/îşi au sediul şi, de regulă, îşi derulează raportul de muncă.
Existând, aşadar, raporturi juridice de muncă derulate pe raza sediului acestui dezmembrământ, şi apreciind că prin noţiunea de sediu trebuie înţeles nu doar sediul principal ci şi sediile secundare ale persoanei juridice, în măsura în care raportul juridic dedus judecăţii izvorăşte din acte sau fapte săvârşite la acest sediu secundar şi în legătură cu activitatea dezmembrământului care funcţionează la acel sediu sedundar, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul subunitatea la care activează pârâta.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2025.