Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 26.09.2024, sub nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună:
- constatarea nulităţii clauzei de la secţiunea B, punctul 5 din Politica Internă privind Evitarea, Prevenirea şi Interzicerea Conflictelor de Interese aplicabilă în cadrul entităţilor B. din România, în concret să se dispună nulitatea clauzei care consideră că reprezintă conflict de interese "Ocuparea oricărui alt loc de muncă sau angajament, exclusiv în cazul ocupării în cadrul B. a anumitor pozitii considerate critice, ca de exemplu în HR, HRSS, Financiar, Contabilitate, Procurement";
- anularea deciziei nr. 98/27.08.2024 emisă de pârâtă şi comunicată reclamantului la 27.08.2024 prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc C., prin care s-a dispus în mod nelegal şi netemeinic desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă înregistrat în Registrul General de Evidenţă al Salariaţilor sub nr. x/07.04.2008;
- repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei nr. 98/27.08.2024, în concret reintegrarea sa în poziţia de Manager Proiect în cadrul departamentului RMAC, deţinută anterior emiterii deciziei contestate;
- obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu toate drepturile salariale, indexate, majorare şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în calitatea sa de salariat, de la data la care i-a încetat contractul individual de muncă şi până la data reintegrării efective pe post; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 278 din 28 ianuarie 2025, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Gorj.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă, respectiv contestaţia asupra deciziei de încetare a contractului individual de muncă.
Instanţa a avut în vedere prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi a constat că reclamantul are domiciliul în Municipiul Târgu Jiu, jud. Gorj, neexistând dovada domiciliului/reşedinţei în Bucureşti la data sesizării instanţei prin cererea de chemare în judecată şi, prin urmare, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei neputându-se determina prin raportare la acest criteriu.
De asemenea, a apreciat că nu sunt incidente nici dispoziţiile celei de-a treia teze ale articolului art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, respectiv locul de muncă, de vreme ce chiar reclamantul a arătat că raporturile de muncă au încetat în prezent.
Astfel, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială, instanţa a reţinut că există reglementată legal posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă să soluţioneze litigiul din punct de vedere teritorial, dispoziţiile legale prevăzând criterii alternative în raport de care instanţa poate fi sesizată cu soluţionarea litigiului din punct de vedere teritorial.
Însă, tribunalul a subliniat că sesizarea oricăreia dintre instanţele ce au competenţa teritorială de soluţionare a litigiului trebuie să îndeplinească o condiţie obligatorie, ce este impusă de prevederile legale anterior indicate, aceea că, la data sesizării instanţei, criteriul de stabilire a competenţei teritoriale să fie valabil, adică să fie actual.
A arătat că acest punct de vedere este susţinut de înseşi dispoziţiile legale care stabilesc regimul competenţei teritoriale şi care utilizează sintagma "îşi are", iar nu "a avut", ceea ce restrânge din punct de vedere temporal limitele ce trebuie avute în vedere în utilizarea criteriului de stabilire a competenţei teritoriale.
Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, a considerat că utilizarea locului de muncă drept criteriu de determinare a competenţei teritoriale de soluţionare a litigiului este posibilă doar dacă la data sesizării instanţei locul de muncă al reclamantului era în Bucureşti, însă, în cauză, raporturile de muncă au încetat.
În consecinţă, nu s-a făcut dovada incidenţei celei de-a treia teze din dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, nefiind relevant pentru determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei dacă reclamantul a avut locul de muncă în Bucureşti anterior datei sesizării instanţei prin cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, instanţa a apreciat că, în cauză, competenţa teritorială se va stabili în raport de domiciliul reclamantului.
Prin sentinţa nr. 2315 din 30 iunie 2025, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.
A mai arătat că, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii legiuitorul a înţeles să stabilească o competenţă teritorială exclusivă alternativă, în favoarea reclamantului, fie la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa, fie la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă, scopul fiind facilitarea accesului salariatului la justiţie, prin instituirea unei competenţe teritoriale a instanţei din proximitatea domiciliului/reşedinţei sau locului său de muncă.
A mai constat că cererea fost introdusă la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă - conflicte de muncă şi asigurări sociale, în considerarea locului de muncă şi a reşedinţei reclamantului, stabilite în municipiul Bucureşti.
Sub aspectul criteriului locului de muncă, instanţa a arătat că nu poate fi primită susţinerea conform căreia, la data sesizării instanţei, raporturile de muncă dintre părţi au încetat, iar locul de muncă din municipiul Bucureşti nu putea fi avut în vedere ca reper pentru stabilirea competenţei teritoriale, în condiţiile în care obiectul contestaţiei este chiar decizia de concediere, ce a determinat încetarea raportului, fiind un aspect litigios supus verificării instanţei. De altfel, reclamantul a solicitat reintegrarea în funcţia deţinută.
A mai reţinut că art. 266 din Codul muncii defineşte conflictul de muncă ca privind inclusiv încetarea contractului individual de muncă, motiv pentru care raportarea la locul de muncă al reclamantului, pentru stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a litigiului, se menţine şi într-o atare situaţie, în care obiectul litigiului este reprezentat de încetarea raportului de muncă, o interpretare restrictivă, pur formală a textului de lege, la existenţa unui contract de muncă activ, fiind de natură a eluda voinţa legiuitorului de instituire a unei competenţe teritoriale alternative, în favoarea salariatului.
Cu referire la criteriul reşedinţei reclamantului, instanţa a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a evidenţiat faptul că are reşedinţa în municipiul Bucureşti, aspect care rezultă din actele dosarului, chiar şi în lipsa înregistrării reşedinţei în evidenţele publice, în condiţiile în care şi-a desfăsurat activitatea profesională în municipiul Bucureşti, începând cu anul 2008, conform contractului individual de muncă nr. x/15.04.2008 coroborat cu fişele de post întocmite în derularea raportului de muncă litigios.
Din punct de vedere procesual, instanţa a subliniat că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin reşedinţă se înţelege locul pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, scopul acestor dispoziţii fiind facilitarea accesului la justitie şi a apărării salariatului care are calitatea de reclamant.
Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ., stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat şi indiferent de cauza încetării.
Cu titlu de reglementare generală, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.
Aceste prevederi instituie o competenţă alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei îi poate asigura accesul facil la justiţie.
Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.
Împrejurarea că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opţiune conferit de lege, competenţa rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât raţiunile care au stat la baza stabilirii competenţei în favoarea instanţei de la locul de muncă subzistă în situaţia în care se contestă însăşi modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.
Prin urmare, chiar şi în situaţia în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă şi maniera de încetare a acestora, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanţele deopotrivă competente, potrivit legii.
Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noţiunea de jurisdicţie a muncii şi soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".
În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive şi înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfăşurat la sediul angajatorului, în Municipiul Bucureşti, unde, de altfel, reclamantul îşi are reşedinţa, astfel cum acesta a afirmat.
Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului Bucureşti, învestind în mod legal această instanţă cu soluţionarea cererii sale şi fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2025.