Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PFA B. şi în solidar cu B., obligarea acestuia la plata sumei de 357 RON debit principal, precum şi penalităţi de 0,1% pe zi, de la data scadenţei facturii fiscale şi până la data plăţii integrale a debitului.
În motivare, reclamanta a arătat că în urma raporturilor contractuale derulate, în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/19.05.2017, s-a emis factura fiscală nr. x/30.09.2022 în valoare de 357 RON, sumă ce nu a fost achitată de către pârât, factura fiind comunicată prin e-mail acestuia, necontestată, astfel că datorează penalităţi de întârziere.
În drept, cererea de valoare redusă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1028 şi urm. din C. proc. civ., art. 1566 şi urm. din C. civ.
La data de 27 decembrie 2023, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, având în vedere sediul pârâtului B. - Persoană Fizică Autorizată (com. Tomeşti, jud. Iaşi) şi locul executării contractului, în temeiul art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 3 din acelaşi cod, solicitându-se declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 11251 din 16 decembrie 2024, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată de pârâtul B. - PFA; a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, având ca obiect cerere de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Analizând excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată de pârât, instanţa a reţinut următoarele:
Faţă de faptul că excepţia necompetenţei teritoriale este o excepţie de procedură, dilatorie, iar în urma admiterii acesteia judecarea cauzei ar trebui declinată în favoarea instanţei competente, a fost analizată cu întâietate, având în vedere că asupra tuturor celorlalte excepţii şi apărări formulate în cauză se poate pronunţa doar instanţa competentă să soluţioneze litigiul.
Au fost redate dispoziţiile art. 1028 din C. proc. civ. şi s-a reţinut că instanţa este obligată să examineze, din oficiu, în temeiul art. 126 alin. (2) C. proc. civ., dacă o clauză contractuală este abuzivă atunci când îşi examinează competenţa.
A ţinut seama că prevederea de la art. XIII pct. 3 din contractul părţilor este, prin ipoteză, o clauză atributivă de competenţă încheiată înainte de naşterea dreptului supus judecăţii, care se consideră nescrisă, în temeiul dispoziţiei legale anterior evocate.
Conform art. 121 din C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.
Prevederile art. 121 din C. proc. civ. instituie, aşadar, în cazul cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, o normă de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică, în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din acelaşi cod.
Pentru soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa a avut în vedere faptul că noţiunile de profesionist şi consumator sunt definite de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
Astfel, instanţa a reţinut că reclamanta este profesionist, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din C. civ., întrucât aceasta exploatează o întreprindere, exercitând sistematic o activitate organizată ce constă în prestarea de servicii, iar cererea sa se îndreaptă împotriva persoanei fizice având calitatea de consumator, care acţionează în scopuri în afara activităţii sale comerciale.
Aşadar, părţile raportului dedus judecăţii, respectiv reclamanta A. S.R.L., şi pârâtul B. - persoana fizică, au calitatea de profesionist, respectiv de consumator, în sensul prevederilor legale enunţate, motiv pentru care, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 din C. proc. civ.
Sub acest aspect, din verificările efectuate de către instanţă cu privire la pârât, a rezultat că domiciliul acestuia este în Comuna Holboca, jud. Iaşi.
Prin urmare, dat fiind caracterul exclusiv al competenţei teritoriale reglementate în cazul cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, potrivit art. 121 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1028 din acelaşi cod, instanţa a apreciat că excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti este întemeiată.
Judecătoria Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 8299/2025 din 3 iunie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Iaşi; a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă; în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a suspendat, din oficiu, judecata cauzei, până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut, sub un prim aspect, că pârâtul B. nu este parte în contractul de prestări servicii aferent facturii nr. x/30.09.2022, care stabileşte, la art. I, calitatea de beneficiar a persoanei identificate în acest sens în cuprinsul facturilor fiscale (în speţă P.F.A. B.), astfel că aceasta a acţionat strict în calitate de titulară a P.F.A. (definită, conform art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008, drept întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă).
De altfel, reclamanta a indicat în cuprinsul cererii introductive de instanţă că a înţeles să cheme în judecată şi persoana fizică în considerarea prevederilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora titularul P.F.A. răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, art. 32 şi cele ale art. 2.324 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile.
Or, în acord cu dispoziţiile art. 2324 alin. (3) din C. civ., creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
Pentru aprecierea calităţii de consumator, este relevant criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul respectiv, iar nu situaţia subiectivă a persoanei respective, aspect subliniat şi de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Aşadar, ceea ce interesează din perspectiva consumatorului, este scopul contractului încheiat, iar nu calitatea personală a părţii.
Instanţa de judecată a reţinut că, prin contract, părţile au stabilit competenţa în favoarea instanţei de la sediul prestatorului, conform clauzei prevăzute la art. XIII pct. 3 din convenţie.
De asemenea, a reţinut că pârâtul B. a participat la încheierea contractului de prestări servicii strict în scopul derulării activităţii economice de către forma de organizare al cărei titular este şi, prin urmare, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 121 sau art. 126 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât acestea vizează o altă ipoteză, respectiv ca pârâtul (persoană fizică) să acţioneze în calitate de consumator, aşadar, în scopuri din afara activităţii sale profesionale.
Persoana fizică a acţionat în desfăşurarea activităţii PFA, iar nu în scop personal, astfel că nu există o competenţă teritorială exclusivă dată de calitatea de consumator a vreunei părţi.
Întrucât prin contract părţile au convenit instanţa competentă pentru soluţionarea litigiilor ivite ca fiind instanţa de la sediul prestatorului, Judecătoria Iaşi a apreciat că este competentă să judece cauza Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în circumscripţia căreia se află sediul acestuia.
Astfel cum s-a reţinut inclusiv în doctrina de specialitate, competenţa teritorială este alternativă şi în ipoteza alegerii instanţei prin convenţia părţilor, făcută înainte de sesizarea acesteia, dacă alegerea s-a făcut în favoarea părţii care, ulterior, va declanşa procesul civil (viitorul reclamant), aceasta poate să sesizeze fie instanţa aleasă prin convenţie, fie instanţa competentă potrivit regulilor de drept comun.
Prin urmare, odată ce prin înregistrarea cererii pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul a înţeles să învestească instanţa aleasă prin convenţie (cea de la sediul prestatorului), potrivit art. 116 C. proc. civ., aceasta este şi rămâne competentă să soluţioneze cauza.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 13 iunie 2025.
Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, Înalta Curte constată că ambele instanţe - Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Judecătoria Iaşi - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul litigiului îl reprezintă cererea cu valoare redusă întemeiată pe dispoziţiile art. 1026 alin. (1) şi art. 1028 alin. (2) din C. proc. civ., prin care societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul PFA B. şi în solidar cu B., obligarea acestuia la plata sumei de 357 RON debit principal, precum şi penalităţi de 0,1% pe zi, de la data scadenţei facturii fiscale şi până la data plăţii integrale a debitului.
Raportat la prevederile art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze cererea este judecătoria, competenţa teritorială stabilindu-se potrivit dreptului comun, conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege.
În cauză, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă teritorială, invocată de pârâtul B. - Persoană Fizică Autorizată, ci a reţinut incidenţa normei de competenţă exclusivă prevăzute la art. 121 din C. proc. civ., conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.
Înalta Curte reţine însă că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 din C. proc. civ., deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu este introdusă împotriva unui consumator, ci este specifică unui litigiu între profesionişti, fiind o acţiune personală, întemeiată pe dispoziţiile privitoare la cererile cu valoare redusă, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenţei teritoriale.
În acest sens, se cuvine menţionat că pârâtul persoană fizică B. nu este parte în contractul de prestări servicii nr. x/19.05.2017, în baza căruia s-a emis factura fiscală nr. x/30.09.2022, în valoare de 357 RON, contract care stabileşte, la art. I, calitatea de beneficiar a persoanei identificate în acest sens în cuprinsul facturilor fiscale (în speţă P.F.A. B.).
Persoana fizică B. a acţionat strict în calitate de titulară a P.F.A., definită, conform art. 2 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, ca fiind întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă.
Într-adevăr, pentru a stabili dacă pârâtul persoană fizică are sau nu calitatea de consumator trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, conform cărora consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Astfel, pentru aprecierea calităţii de consumator, este relevant criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul respectiv, iar nu situaţia subiectivă a persoanei respective, aspect subliniat şi de jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Relevantă în acest sens este Cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L., unde Curtea de Justiţie a Uniunii Europene defineşte criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea calităţii de consumator (considerentele 15-18). Astfel, pentru determinarea unei competenţe exclusive, noţiunea de consumator trebuie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziţia persoanei respective într-un anumit contract, în raport cu natura şi finalitatea acestuia, iar nu cu situaţia subiectivă a persoanei menţionate, una şi aceeaşi persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni. Aşadar, numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, se pretează aplicării dispoziţiilor excepţionale reglementate în favoarea consumatorului. De asemenea, Curtea subliniază faptul că protecţia acordată consumatorilor nu se justifică în cazul unei activităţi profesionale, fie ea şi una viitoare, având în vedere că natura profesională a activităţii nu este înlăturată de caracterul viitor al acesteia.
O altă cauză a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevantă pentru determinarea calităţii de consumator este C-110/14 Horaţiu Ovidiu Costea împotriva C. S.A. În această cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să interpreteze noţiunea de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În sensul acestei directive, consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale. În această cauză, Curtea subliniază că este vorba despre o noţiune obiectivă şi funcţională, a cărei manifestare depinde de un singur criteriu: încadrarea actului juridic specific în domeniul activităţilor aflate în afara activităţii profesionale (considerentul 28). Cu alte cuvinte, ceea ce interesează din perspectiva consumatorului, este scopul contractului încheiat, iar nu calitatea personală a părţii.
Astfel, atât la nivelul reglementărilor naţionale, cât şi al celor unionale, esenţial pentru aprecierea calităţii de consumator este scopul contractului încheiat de către acesta, verificare ce trebuie realizată in concreto cu privire la contractul asupra căruia poartă litigiul, fiind lipsită de relevanţă situaţia personală, una şi aceeaşi persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni.
Aplicând criteriile mai sus analizate la cauza de faţă, Înalta Curte constată că reclamanta a menţionat în cuprinsul acţiunii introductive că a înţeles să cheme în judecată şi persoana fizică B., în considerarea prevederilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, potrivit cărora "titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2.324 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile".
Contractul încheiat de părţi are în vedere prestarea unei activităţi profesionale, iar pârâtul persoană fizică a participat la încheierea acestui act juridic acţionând ca un profesionist, în scopul derulării activităţii economice de către întreprinderea individuală al cărei titular este.
Este lipsit de relevanţă faptul că pârâtul B. este persoană fizică, atât timp cât, la încheierea contractului dedus judecăţii, scopul acestuia privea, în mod direct, o activitate profesională, chiar şi viitoare, aspect evidenţiat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-269/95, Francesco Benincasa împotriva Dentalkit S.R.L.
Prin urmare, pârâtul persoană fizică nu are calitatea de consumator.
Înalta Curte reţine că, prin art. XIII pct. 3 din contractul de prestări servicii nr. x/19.05.2017, care stă la baza pretenţiilor reclamantei, părţile având calitatea de profesionişti au stipulat o clauză atributivă de competenţă, conform căreia "în cazul imposibilităţii de a ajunge la o soluţionare amiabilă litigiile vor fi înaintate spre soluţionare instanţelor de judecată competente general şi material de la sediul prestatorului".
Potrivit art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., "părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".
Din perspectiva reglementării procesual civile, clauza atributivă supusă analizei este validă, litigiul părţilor având drept cauză răspunderea contractuală şi nefiind incidente normele de competenţă teritorială exclusivă reglementate în art. 117-121 din C. proc. civ.
În consecinţă, ipoteza de excludere prevăzută de art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. nu poate fi reţinută la verificarea competenţei teritoriale, din moment ce procesul iniţiat nu are natura unui litigiu în materia protecţiei consumatorilor.
Totodată, părţile nu au contestat această convenţie şi nici înscrisul sub semnătură privată care o materializează, sens în care Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. sunt pe deplin incidente în cauză, cerinţele aplicării lui fiind îndeplinite.
Prestatorul, reclamanta din prezenta cauză, societatea A. S.R.L. are sediul situat în municipiul Bucureşti, B-dul x nr. 31, aflându-se în raza de competenţă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
În aceste condiţii, sesizarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost făcută în acord cu alegerea de competenţă a părţilor, stabilită prin clauza inserată la art. XIII pct. 3 din contract, care derogă de la regula de drept comun.
În altă ordine de idei, în conformitate cu prevederile art. 130 din C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.
Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv în cazul în care sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat, precum şi în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.
Aşadar, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.
Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:
"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:
"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".
Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile prevăzute de art. 130 din C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.
Astfel, instanţa sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă, excepţie pe care, potrivit textului de lege anterior redat, instanţa nu are dreptul să o invoce din oficiu.
Or, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, învestită de reclamanta A. S.R.L., a admis excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă, invocată de instanţă, din oficiu, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Judecătoriei Iaşi pe considerentul că prevederea de la art. XIII pct. 3 din contractul părţilor este, prin ipoteză, o clauză atributivă de competenţă încheiată înainte de naşterea dreptului supus judecăţii, care se consideră nescrisă, în temeiul art. 126 alin. (2) din C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.