Şedinţa publică din data de 20 martie 2025
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea art. 8 din actul adiţional nr. x/04.11.2013, precum şi a art. 3.1.8, art. 3.1.11, art. 4.1.5, art. 4.1.7, art. 4.2.7 şi art. 8.4 din contractul de acceptare carduri nr. x/29.10.2013 şi, în consecinţă a admiterii capătului de cerere anterior, având în vedere caracterul neuzual al clauzelor contractuale arătate ori în temeiul răspunderii civile contractuale sau, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile delictuale, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200.194,49 RON, reprezentând suma aferentă tranzacţiilor cu care pârâta a debitat contul reclamantei, la care se adaugă penalităţile de întârziere sau dobânzile legale, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 11.10.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, printre altele, a respins solicitarea recurentei privind depunerea de către pârâtă a înscrisurilor ce au stat la baza blocării contului, faţă de obiectul cauzei, apreciind-o ca nefiind utilă.
Prin sentinţa civilă nr. 2981/06.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a luat act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva încheierii şi a sentinţei civile, reclamanta a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 827/29.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept procesual privind administrarea probelor, precum şi a principiilor de drept privind dreptul la un proces echitabil, la apărare şi accesul la justiţie.
Recurenta a arătat că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingere a probei cu înscrisuri, prin care urma să dovedească tocmai caracterul neuzual al clauzelor contractuale atacate, considerând-o neutilă, pentru ca mai apoi să reţină că nu s-a dovedit acest caracter.
În continuare, a susţinut că mai multe clauze - inserate la art. 8 din actul adiţional nr. x/04.11.2013 şi art. 3.1.8, art. 3.1.11, art. 4.1.5, art. 4.1.7, art. 4.2.7 şi art. 8.4 din contractul de acceptare carduri încheiat între părţi - sunt nule, având în vedere caracterul neuzual, potrivit art. 1.203 C. civ., întrucât înlătură răspunderea băncii şi derogă de la competenţa instanţelor judecătoreşti; aceasta deoarece respectivele clauze fac trimitere la o veritabilă procedură de soluţionare a disputelor declanşate în legătură cu refuzurile la plată iniţiate în faza organismelor internaţionale VISA/Mastercard. În acest context, a contestat concluzia instanţei de apel potrivit căreia clauzele contractului nu ar institui o clauză compromisorie susceptibilă de a fi neuzuală.
Recurenta a mai susţinut că respectivele clauze contractuale fac trimitere la procedura de soluţionare a refuzurilor de plată, la care a devenit parte fără consimţământ expres; de asemenea, a subliniat că nu a afirmat că prevederile contractuale ar deroga de la competenţa instanţelor judecătoreşti, ci cele ale Regulamentelor VISA/Mastercard, care completează contractul şi care au fost invocate de pârâtă pentru justificarea blocării şi debitării contului său cu sumele de bani aferente refuzurilor de plată.
Potrivit recurentei, din adresele transmise de bancă reiese că procedura respectivă a avut loc, motiv pentru care administrarea probei cu înscrisurile solicitate (regulamentele VISA/Mastercard, formularele de refuz la plată, corespondenţa interbancară şi documentele privind termenele procedurale) era necesară pentru a demonstra că, în privinţa refuzurilor la plată, competenţa de soluţionare este atribuită, prin contract, arbitrajului organizat de VISA/Mastercard, contractul completându-se astfel cu regulamentele, conform susţinerilor băncii.
De asemenea, recurenta a afirmat că nu a cunoscut conţinutul acestor regulamente la momentul semnării contractului sau ulterior, iar refuzul băncii de a le depune la dosar şi respingerea administrării probelor de către instanţe au împiedicat-o să îşi probeze susţinerile, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură civilă şi a principiilor procesului civil, cu referire la art. 10, art. 13 şi art. 249 C. proc. civ.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material.
Recurenta a arătat că verificarea caracterului neuzual al clauzelor nu se poate limita la simpla citire a clauzelor contractuale, ci presupune interpretarea sensului real al clauzelor, prin aplicarea metodelor de interpretare a normelor juridice şi a principiilor de drept; în acest sens, a subliniat că acestea se completează cu prevederile Regulamentelor VISA/Mastercard şi a uzanţelor bancare, conform art. 1.266 alin. (2) şi art. 1.272 C. civ.
Subliniind caracterul nenegociat al clauzelor, că intimata a afirmat că sunt aplicabile regulamentele VISA/Mastercard şi că respectivele clauze atacate prevăd consecinţele primirii unui refuz de plată, recurenta a afirmat că toate acele clauze fac trimitere la procedura de soluţionare a disputelor cuprinsă în regulamentele VISA/Mastercard, fiind evidentă o procedură de soluţionare a disputelor ivite în legătură cu contractul încheiat cu B. şi impusă de acest contract şi fără a-şi da acordul la atribuirea de competenţă.
În continuare, a arătat că Banca avea obligaţia de o apăra, însă aceasta nu a solicitat înscrisuri prin care recurenta să dovedească că a respectat procedura impusă de bancă în acest gen de tranzacţii şi care să probeze cererea băncii de respingere a disputei. Or, nesolicitând aceste înscrisuri, înseamnă că banca nici nu le-a transmis mai departe în arbitraj şi că nu şi-a respectat obligaţiile.
De altfel, banca avea obligaţia de a verifica îndeplinirea procedurii aferente acestor tranzacţii, aspect ce rezultă din toate clauzele din contract, criticate în cauză, care prevăd dreptul băncii de a debita contul recurentei dacă se constată culpa sa în operarea acelor tranzacţii.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat procedura efectiv derulată şi nici dacă banca şi-a respectat obligaţiile, tocmai pentru că a considerat corectă respingerea probei cu înscrisuri de către prima instanţă; în acest context, afirmă că instanţa de apel era obligată să analizeze dacă banca avea dreptul să-i debiteze contul, în baza clauzelor contractuale în forma completă.
De asemenea, referitor la art. 8.4 din contract, a arătat că instanţa de apel a confirmat raţionamentul tribunalului, potrivit căruia clauza este una neuzuală, dar care ar fi fost reluată prin art. 8 din actul adiţional, fiind astfel acceptată în mod expres, conform art. 1.203 C. civ. În opinia recurentei, această interpretare este eronată, deoarece raţiunea condiţiei acceptării exprese a unei clauze neuzuale, pentru a fi valabilă, este aceea de a crea premisa obligării părţii contractuale în cunoştinţă de cauză, iar nu prin strecurarea clauzei neuzuale în contract; de obicei, acceptul expres îmbracă, într-adevăr, forma unui act adiţional, însă, în cauză, nu se verifică acest aspect.
Mai mult, recurenta a subliniat că cele două clauze - art. 8.4 şi art. 8 - diferă între ele, apoi actul adiţional nr. x la contract nu este un act simplu prin care se modifică o clauză, ci un veritabil nou contract pentru că reglementează acceptarea la plată a cardurilor not present la încheierea tranzacţiilor; aşadar, în realitate, actul adiţional nr. x nu modifică prevederile iniţiale ale contractului, ci reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor în legătură cu un produs distinct şi suplimentar oferit de bancă.
În opinia recurentei, instanţa de apel era obligată să verifice dacă, într-adevăr, a acceptat în mod expres, în scris, prevederile art. 8.4, iar în caz contrar să constate caracterul neuzual, dată fiind reţinerea cu autoritate de lucru judecat de către tribunal că această clauză este una neuzuală, constatare neatacată de părţi.
Recurenta a mai afirmat că măsurile implementate de bancă nu respectă rigorile art. 121 din Regulamentul B.N.R., potrivit căruia instituţiile de credit au obligaţia să asigure că serviciul furnizat funcţionează în condiţii de securitate, pentru prevenirea utilizării neautorizate a instrumentelor de plată; or, serviciul de acceptare la plată a cardurilor fără prezenţa fizică a acestora este nesigur, dovadă fiind situaţia din cauză. În aceste condiţii, consecinţele fraudei nu pot fi suportate de recurentă, atâta timp cât a respectat procedura impusă de bancă.
În final, a subliniat că banca este cea răspunzătoare pentru acoperirea sumelor aferente refuzurilor la plată, în conformitate cu art. 9 din actul adiţional, care prevede că singurele cazuri în care recurenta este obligată să suporte refuzurile la plată sunt acelea în care a solicitat expres să nu respecte procedura pusă la dispoziţie şi impusă de bancă; de altfel, procedura băncii a fost concepută şi implementată în contract în 2013, iar tranzacţiile frauduloase au avut loc în 2019, perioadă în care fraudele cu carduri erau în creştere, fapt reţinut şi de tribunalul.
La 30.10.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurentei subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aduce în discuţie încălcarea normelor privind administrarea probelor şi a principilor procesului civil - dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi accesul la justiţie, cu referire la art. 10, art. 13 şi art. 249 C. proc. civ. recurenta susţine că instanţa de apel în mod nelegal a menţinut dispoziţia de respingere a administrării probei cu înscrisuri prin care urmărea să facă dovada caracterului neuzual al clauzelor contractuale aflate în discuţie.
Articolul 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ. prevede că în etapa cercetării procesului, instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi în măsura în care le apreciază ca fiind concludente şi utile, precum şi cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii. Această prerogativă implică o filtrare a probelor, fiind expresia rolului activ al judecătorului şi are menirea de a preveni tergiversarea soluţionării litigiului. În acest cadru, instanţa supremă subliniază că refuzul instanţei de a admite probe considerate a nu fi utile cauzei nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, a accesului la justiţie sau a dreptului la un proces echitabil, întrucât aceste garanţii nu presupun obligativitatea instanţei de a admite orice probă propusă, ci numai pe cele apte să conducă la soluţionarea cauzei.
În cauză, recurenta-reclamantă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri ce au stat la baza blocării conturilor sale, precum şi a regulamentelor VISA/Mastercard pentru a demonstra caracterul neuzual al clauzelor contractuale cuprinse în art. 8 din actul adiţional nr. x/2013 şi art. 3.1.8, art. 3.1.11, art. 4.1.5, art. 4.1.7, art. 4.2.7 şi art. 8.4 din contractul de acceptare carduri nr. x/29.10.2013.
Or, faţă de obiectul acţiunii astfel cum a fost formulat - constatarea caracterului neuzual al unor clauze din convenţia încheiată între părţile litigante şi, în consecinţă, nulitatea acestora, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unei sume de bani -, verificarea caracterului neuzual se circumscrie exclusiv analizei dispoziţiilor contractuale prin raportare la prevederile art. 1.203 C. civ., care enumeră ipotezele de clauze considerate neuzuale şi condiţiile de valabilitate a acestora. Aşadar, analiza utilă şi necesară instanţei priveşte strict conţinutul clauzelor contractuale în corelaţie cu norma legală, fără a fi necesară administrarea altor probe, precum regulamentele VISA/Mastercard.
De altfel, faptul că banca invocă regulamentele VISA/Mastercard în justificarea unor măsuri nu transformă aceste regulamente în criteriu de apreciere a valabilităţii clauzelor contractuale încheiate între bancă şi reclamantă din perspectiva art. 1.203 C. civ.; aceasta deoarece caracterul neuzual nu depinde de proceduri administrative de soluţionare a disputelor bancare, ci de natura juridică a clauzei în raport cu dispoziţiile legii.
Prin urmare, instanţa de apel a menţinut în mod corect dispoziţia de respingere a cererii de administrare a probei cu înscrisuri care au stat la baza blocării contului recurentei, reţinând că nu este utilă, faţă de obiectul litigiului, aspect care nu constituie o încălcare a dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, ci reprezintă aplicarea justă a normelor privind rolul activ al instanţei şi a celor referitoare la admisibilitatea probelor.
De aceea, critica recurentei nu poate fi primită.
În continuare, instanţa supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prima critică impută instanţei de apel interpretarea eronată a caracterului neuzual al clauzelor contractuale, prin faptul că verificarea s-ar fi limitat la simpla citire a dispoziţiilor contractului, fără a se lua în considerare prevederile regulamentelor VISA/Mastercard - care completează clauzele contractuale - şi uzanţele băncii, conform art. 1.266 alin. (2) şi art. 1.272 C. civ.; în acest context, recurenta invocă aplicarea greşită a normelor de drept material. Totodată, arată că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a o apăra şi sprijini în procedurile de soluţionare a disputei/arbitraj cuprinse în regulamentele Visa/Mastercard, iar instanţa de apel nu a analizat procedura desfăşurată de bancă şi nici dacă banca şi-a respectat obligaţiile, tocmai pentru că a apreciat eronat că respingerea probei cu înscrisuri dispusă de prima instanţă ar fi justificată.
De asemenea, recurenta critică interpretarea instanţei potrivit căreia art. 8 din actul adiţional echivalează cu o acceptare expresă a clauzei neuzuale prevăzute la art. 8.4 din contract, susţinând că, în realitate, actul adiţional reprezintă un nou contract, care reglementează acceptarea la plată a cardurilor not present la încheierea tranzacţiilor, iar nu o modificare a prevederilor contractului iniţial, context în care dispoziţiile art. 1.203 C. civ. ar fi fost aplicate greşit.
Preliminar, instanţa supremă constată că recurenta nu prezintă un raţionament din care să rezulte modul în care instanţa de apel ar fi aplicat greşit textele legale evocate; simpla trimitere generică la dispoziţiile legale menţionate nu echivalează cu indicarea unui raţionament juridic care să demonstreze greşeala imputată instanţei de apel.
Autoarea recursului porneşte de la premisa că regulamentele VISA/Mastercard ar constitui o extensie a contractului încheiat cu banca, astfel că prin raportare la acestea şi uzanţele bancare reproşează instanţei de apel că nu a analizat regulamentele VISA/Mastercard în privinţa procedurilor în cazul refuzurilor de plată şi nici dacă banca şi-a respectat întocmai obligaţiile asumate ce vizau apărarea recurentei într-o dispută iniţială/arbitraj cu banca emitentă a cardurilor utilizate la tranzacţii.
Întreaga construcţie juridică expusă în recurs se axează, aşadar, pe ideea că procedura instituită de regulamentele VISA/Mastercard ar constitui un criteriu esenţial pentru aprecierea caracterului neuzual al clauzelor contractuale contestate şi, pe cale de consecinţă, pentru stabilirea valabilităţii lor.
Or, printr-o astfel de abordare recurenta tinde să deplaseze analiza caracterului neuzual al clauzelor contractuale contestate din sfera art. 1.203 C. civ. către o verificare a modului în care s-au desfăşurat procedurile din regulamentele VISA/Mastercard, sub pretextul că acestea ar constitui o veritabilă completare a contractului şi a susţinerii că ar determina întinderea obligaţiilor băncii, care de altfel au fost nerespectate, şi conţinutul/limitarea drepturilor recurentei.
Însă, instanţa supremă nu poate proceda la o astfel de analiză, în condiţiile în care obiectul litigiului este reprezentat de constatarea caracterului neuzual al unor clauze contractuale şi nulitatea acestora, iar, în subsidiar, obligarea intimatei la plata sumei blocate, şi nu verificarea conduitei băncii în procedurile standard impuse de organizaţiile internaţionale de carduri.
Trecând peste aceste observaţii, Înalta Curte notează că instanţa de apel în analiza caracterului neuzual al clauzelor contestate a arătat că interpretarea clauzelor contractuale se face potrivit art. 1.266 alin. (2) şi art. 1.268 alin. (1) C. civ., iar validitatea clauzelor pretins neuzuale se apreciază prin raportare la art. 1.203 C. civ., şi nu prin raportare la alte înscrisuri.
În acest context, faţă de voinţa concordantă a părţilor prin raportare la natura, obiectul şi scopul contractului, instanţa de apel a apreciat că, prin exprimarea consimţământului la încheierea actului adiţional ce viza acceptarea la plată a tranzacţiilor de tip key-entry, fără prezenţa fizică a cardului, recurenta şi-a asumat şi suportarea riscului economic decurgând din tranzacţiile pe internet în cazul refuzurilor la plată.
Astfel, acceptarea mecanismului de debitare a contului cu privire la orice refuz la plată instituit prin art. 8 din actul adiţional nu reprezintă o limitare a răspunderii băncii, ci rezultatul unei manifestări de voinţă concordante, exprimată prin semnarea actului adiţional, document distinct de contractul iniţial şi care reglementează detaliat drepturile şi obligaţiile părţilor în legătură cu acest nou tip de serviciu.
În aceste condiţii, Înalta Curte notează că nu poate fi primită teza recurentei potrivit căreia actul adiţional ar reprezenta un "nou contract" ce ar fi trebuit analizat separat din perspectiva clauzelor neuzuale, întrucât acest document are natura juridică a unui act accesoriu contractului principal, prin care se adaptează şi se particularizează raporturile contractuale deja existente.
În ceea ce priveşte caracterul neuzual al clauzelor contractuale sub aspectul derogării de la normele privind competenţa instanţelor de judecată, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu pot fi calificate drept o veritibilă critică de nelegalitate; aceasta deoarece recurenta se limitează la a afirma că nu ar fi susţinut că prevederile contractuale ar deroga de la competenţa instanţelor judecătoreşti, ci cele ale Regulamentelor VISA/Mastercard, pe care le consideră parte integrată a convenţiei.
Astfel, în considerarea argumentelor expuse, instanţa supremă constată că invocarea regulamentelor VISA/Mastercard sau a uzanţelor bancare ca elemente de completare a contractului nu poate fundamenta susţinerea unei greşite aplicări a normelor de drept material, respectiv a art. 1.203 C. civ.
De aceea critica recurentei nu poate fi primită.
Ultima critică aduce în discuţie art. 121 din Regulamentul B.N.R., care instituie obligaţia băncii de a asigura securitatea serviciilor furnizate, în vederea prevenirii utilizării neautorizate a instrumentelor de plată; în acest cadru, recurenta susţine că serviciul de acceptare la plată a cardurilor fără prezenţa fizică a acestora este nesigur, motiv pentru care consecinţele tranzacţiilor frauduloase nu ar trebui să le suporte ea, ci banca în baza art. 9 din actul adiţional.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că recurenta nu formulează o veritabilă critică de nelegalitate, ci se limitează la reiterarea afirmaţiilor generale referitoare la presupusa lipsă de securitate a serviciului de acceptare la plată a cardurilor fără prezenţa fizică, cu ignorarea considerentelor reţinute de curtea de apel şi fără a demonstra în ce mod instanţa de apel ar fi interpretat ori aplicat greşit normele legale incidente. În lipsa unor astfel de elemente, simpla reiterare a unor susţineri deja analizate nu poate declanşa exercitarea controlului de legalitate asupra hotărârii atacate.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 827/29.05.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2025.