Şedinţa publică din data de 20 martie 2025
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal, să oblige pârâta la plata sumei de 44.015 euro, reprezentând penalităţi de întârziere datorate începând cu 1 septembrie 2021 şi până la 4 octombrie 2022, conform promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 19 februarie 2021, şi, în subsidiar, în cazul în care se va admite acţiunea, să dispună actualizarea sumei cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi să oblige pârâta la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente debitului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 42/17.01.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a promovat apel.
Prin decizia civilă nr. 910A din 3 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 44.015 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de la 1 septembrie 2021 şi până la 4 octombrie 2022, precum şi a dobânzii legale aferente sumei acordate, începând cu 5 octombrie 2022 şi până la plata efectivă debitului, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind actualizarea sumei cu indicele de inflaţie şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.240,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă.
Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.
Sub un prim aspect, recurenta a criticat hotărârea din perspectiva aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1.523, prin raportare la art. 1.266 şi art. 1.269 C. civ., justificat de faptul că în cauză nu există o clauză contractuală explicită sau implicită prin care părţile ar fi convenit asupra întârzierii de drept a recurentei.
A mai afirmat că, deşi instanţa de apel a reţinut că semnificaţia clauzelor, interpretată potrivit voinţei părţilor, este neechivocă, aceasta a apelat la reguli de interpretare a unor clauze îndoielnice, conform art. 1.268 C. civ.
În opinia recurentei, clauza art. 12.1 lit. c) din antecontract nu dovedea ipoteza existenţa clauzei, conform art. 1.523 alin. (1) C. civ., în măsura în care, potrivit art. 1.522 C. civ., convenţia părţilor de a deroga de la aceasta trebuia să fie expresă, neechivocă, în caz contrar, regula de interpretare aplicabilă ar fi cea prevăzută de art. 1.269 C. civ., respectiv în favoarea debitorului obligat.
De asemenea, a arătat că raţiunea notificării de punere în întârziere a debitorului, aşa cum reglementată de art. 1.522 alin. (3) C. civ., nu excludea necesitatea comunicării notificării şi în ipoteza existenţei unui termen de graţie, având în vedere că părţile nu au convenit ca la împlinirea termenului atrage răspunderea debitorului obligaţiei neexecutate, conform art. 1525 şi urm. C. civ.
Mai mult, a arătat că art. 1.523 alin. (2) lit. a) C. civ., la care instanţa de apel s-a raportat, exclude convenţia părţilor, astfel că ipoteza reglementată putea fi reţinută de instanţă prin raportare la probatoriul administrat, şi nu dedusă din antecontract.
Prin urmare, a considerat că reţinerea incidenţei art. 1.523 alin. (1) C. civ., în raport cu criteriile: raţiunea legii, natura convenţiei şi existenţa unei clauze penale, este nelegală în lipsa unei stipulaţii neechivoce privind întârzierea de drept a debitorului obligaţiei neexecutate.
Sub un alt aspect, recurenta a susţinut aplicarea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.522 alin. (2)-(3), prin raportare la art. 1.266 alin. (2) C. civ., în ceea ce priveşte concluzia acesteia referitoare la notificările comunicate de intimată recurentei începând cu 26 august 2021, respectiv că acestea se încadrează în situaţia reglementată de art. 1.522 alin. (1) C. civ., având în vedere ajungerea lor la destinatar şi voinţa părţilor dedusă din comportamentul acestora ulterior încheierii antecontractului.
Integrat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că, deşi s-a reţinut că părţile ar fi convenit asupra întârzierii de drept, instanţa de prim control judiciar a stabilit, totodată, existenţa unei convenţii nescrise privind forma notificării de punere în întârziere, în sensul că părţile art. fi derogat, prin comportamentul lor ulterior, manifestat în executarea antecontractului, atât de la lege, cât şi de la prevederile contractuale referitoare la forma şi modalitatea de comunicare a notificărilor între părţi.
A afirmat că în speţă comportamentul ulterior al părţilor în executarea contractului nu constituie criteriu de interpretare a voinţei părţilor privind forma şi modalitatea de comunicare a notificării de punere în întârziere, acordul părţilor fiind manifestat în mod neechivoc la încheierea antecontractului, prin clauze contractuale exprese, nefiind necesar ca instanţa de judecată să procedeze la interpretarea antecontractului şi că prin art. 15.1 din contract părţile au impus reguli de comunicare.
A apreciat că pentru punerea în întârziere a recurentei, ar fi fopst necesar ca intimata să îi transmită o notificare scrisă, însuşită prin semnătură, prin intermediul căreia să îi solicite executarea obligaţiei într-un termen stabilit de către creditor.
De altfel, a arătat că, întrucât părţile nu au derogat prin convenţie de la normele art. 1522 alin. (3) C. civ., era evident că notificările prin care intimata interoga stadiul lucrărilor şi termenul de finalizare a imobilului, comunicate prin e-mail, nu puteau produce efectele juridice ale unor notificări de punere în întârziere.
De asemenea, autoarea căii de atac a criticat statuările instanţei privind condiţiile reglementate de art. 1.538 C. civ. în executarea clauzei reglementate de art. 12.1 lit. c) din antecontract. În argumentare, a arătat că instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea tuturor cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii sale contractuale pentru nefinalizarea imobilului la 1 septembrie 2021.
A mai arătat că instanţa de prim control judiciar nu a examinat apărările sale referitoare la faptul că la data întreprinderii unui demers ce putea avea efectul unei puneri în întârziere, obligaţiile principale fuseseră deja executate, nesemnarea contractului a fost determinată de împrejurări imprevizibile, dreptul de a solicita penalităţi de întârziere prevăzut de art. 12.1 lit. c) din antecontract viza numai ipoteza în care unităţile nu sunt finalizate, în acord cu art. 1534 C. civ., recurenta nu poate fi ţinută răspunzătoare decât de partea din prejudiciu cauzată prin acţiunea sa, nu şi cea produsă de intimată.
A mai arătat că intimata nu este îndreptăţită la despăgubiri, având în vedere că, în acord cu prevederile art. 1.539 ultima teză C. civ., penalităţile nu se puteau cumula cu executarea în natură a obligaţiei, acceptată de intimată.
Faţă de caracterul accesoriu al clauzei art. 12.1 lit. c) din antecontract, acceptarea fără rezerve a executării în natură a obligaţiei principale atrage imposibilitatea executării acesteia.
De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a analizat nici apărările sale privind caracterul imprevizibil al împrejurărilor care au determinat amânarea momentului încheierii contractului de vânzare, pe care le-a expus, precum şi incidenţa prevederilor art. 1.534 şi art. 1.517 C. civ.
În acest context, a apreciat că în lipsa unei cercetări a situaţiei de fapt cu privire la culpa recurentei, acesteia nu îi putea fi imputată neexecutarea la termen a obligaţiei asumate, întrucât prorogarea termenului a fost determinată de împrejurări ce nu pot fi imputate recurentei. În acest sens, făcând referire la probele, a expus situaţia de fapt premergătoare încheierii contractului de vânzare.
În final, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel, chiar dacă a apreciat că nefinalizarea imobilului şi, implicit, nesemnarea contractului de vânzare se datorează culpei sale exclusive, aceasta trebuia să verifice şi aplicabilitatea art. 1.534 C. civ. în cauză.
La 20 ianuarie 2025, intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând, recurenta deduce verificării în recurs maniera în care s-au aplicat prevederile art. 1.523 alin. (1) C. civ.. Ceea ce reproşează autoarea căii de atac instanţei vizează în esenţă incidenţa ipotezei reglementate de norma legală din perspectiva contractului părţilor, prin raportare la art. 1.266 şi art. 1.269 C. civ.. Altfel spus, recurenta contestă existenţa unei clauze în cuprinsul antecontractului în baza căruia pârâta să fie de drept în întârziere cu privire la executarea contractului.
Statuând asupra acestei chestiuni litigioase, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în stabilirea voinţei părţilor sub aspectul incidenţei ipotezei de la art. 1.523 C. civ., aplicând regulile de interpretare de la art. 1.266 C. civ., a reţinut că art. 5.1 care stabileşte termenul de finalizare a imobilului şi perioada de graţie şi art. 12.1 lit. c) din antecontract relevă aplicabilitatea art. 1523 alin. (1) C. civ., reclamanta făcând, astfel, dovada cazului de întârziere de drept a pârâtei, conform art. 1.523 alin. (4) C. civ.
Considerentele instanţei reflectă aplicarea corectă a dispoziţiilor legale criticate.
Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că cercetarea voinţei părţilor este un atribut al instanţelor de fond, nu şi al celei de recurs, context în care examenul instanţei supreme va fi limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinţei reale a părţilor, a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor; analiza celorlalte aspecte invocate, cu rol circumstanţial, scapă însă cenzurii în recurs, deoarece sistemul de drept naţional nu prevede trei grade de jurisdicţie, ci doar două.
Raţionamentul instanţei de apel ce susţine dispozitivul are la bază regulile de interpretare de la art. 1.266 C. civ., concluzia instanţei fiind neechivocă şi clară în privinţa voinţei părţilor, situaţie ce nu reclamă aplicarea regulii de la art. 1.269 C. civ., subsidiară, de altfel, celorlalte reguli de interpretare.
Analiza efectuată asupra dezlegărilor primei instanţe cu privire la art. 12.1 lit. c) din antecontract nu este decisivă şi nici decizorie pentru înlăturarea motivului de apel, prin aceasta instanţa urmărind să evidenţieze lipsa coerenţei primei instanţe în interpretarea dată asupra acestei clauze contractuală, fără efecte însă în planul soluţiei pronunţate de către instanţa de apel.
Contrar recurentei, în accepţiunea art. 1.523 alin. (1) C. civ., pentru ca un creditor să fie dispensat de punerea în întârziere a debitorului, nu este nevoie să se întrebuinţeze termeni sacramentali, fiind suficient ca intenţia părţilor să rezulte neîndoielnic din convenţie.
Or, în măsura în care voinţa părţilor în sensul punerii în întârziere a debitorului obligaţiei de a finaliza bunul într-un anumite termen rezulta neechivoc din prevederile art. 5.1 şi art. 12.1 lit. c), în mod corect instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea art. 1.523 alin. (1) C. civ.
Se cuvine subliniat că recurgerea la regulile de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1.269 C. civ. se poate realiza numai în situaţia în care a existat vreun dubiu cu privire la înţelesul şi întinderea obiectului derivat al contractului, ipoteză neincidentă în cauză.
Nu se poate reţine că verificarea convenţiei, aşa cum a fost realizată de instanţa de apel, a avut în vedere ipoteza de la art. 1.523 alin. (1) lit. a) C. civ., atât timp cât referirea la termenul de graţie stipulat s-a realizat în contextul stabilirii voinţei părţilor prin prisma art. 1.523 alin. (1) C. civ., prin coroborare cu alte elemente din contract şi în verificarea criteriilor prevăzute de art. 1266 alin. (2) C. civ.
În al doilea rând, referitor la încălcarea art. 1.522 alin. (1)-(3) C. civ., în ceea ce priveşte transmiterea notificării de punere în întârziere a recurentei prin e-mail, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt nefondate.
În evaluarea ipotezei reglementate de normele legale criticate, instanţa de apel a reţinut că, raportat la art. 15.1.3 din contract, intenţia părţilor a fost de a se asigura că notificările, respectiv comunicările expediate ajung la destinar, şi nu de a nu le lua în considerare dacă nu sunt transmise prin mijloace de comunicare diferite prevăzute de art. 15.1 din antecontract.
Concluzia instanţei este subsidiară celei prin care s-au reţinut dispoziţiile art. 1523 alin. (1) C. civ., fără însă a intra în contradicţie cu aceasta.
Criticile recurentei privind interpretarea art. 15.1 şi art. 15.1.3 din contract nu pot fi avute în vedere, întrucât ele aduc în discuţie aspecte de netemeinicie, care, prin raportare la art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanţei de recurs.
Nici cele privind comportamentul ulterior al părţilor nu sunt de natură să atragă casarea hotărârii recurate, întrucât, contrar recurentului, art. 1.266 alin. (2) C. civ. reglementează expres ca la stabilirea voinţei părţilor de la alin. (1) al aceluiaşi text de lege se va avea în vedere şi acest criteriu.
Prin urmare, evaluarea voinţei părţilor prin raportare la comportamentul ulterior al părţilor respectă dispoziţiile art. 1.266 alin. (2) C. civ. şi, în consecinţă, şi pe cele ale art. 1.522 C. civ., nefiind contradictoriu.
Înalta Curte subliniază că referirea autoarelor căii de atac la regula instituită de art. 1.268 alin. (2) C. civ. se cuvine a fi înlăturată, deoarece ea devine incidentă numai în măsura în care este necesară interpretarea unor clauze îndoielnice.
Or, dimpotrivă, atât raţionamentul judiciar, cât şi critica ce îl combate relevă că art. 15.3 din contractul părţilor are un înţeles clar şi, cu toate că acesta o nemulţumeşte pe recurentă, nu este, în sine, rezultatul încălcării ori aplicării greşite a normelor de drept material.
Contrar susţinerii recurentei, atunci când voinţa părţilor este clar exprimată, deci clauzele contractuale sunt lipsite de echivoc, nu este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractelor; interpretatio cessat in claris.
Faţă de criticile privind conţinutul clauzelor contractuale, Înalta Curte reţine că acestea vizează probele administrate în cauză, iar recurenta urmăreşte practic să obţină în recurs reaprecierea situaţiei de fapt cu privire la aspectele criticate, precum şi reanalizarea probatoriului din perspectiva viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.
În acest context, Înalta Curte aminteşte că examinarea instanţei de recurs este limitată de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie a hotărârii. O asemenea analiză însă nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând împrejurarea că recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă, astfel că reevaluarea situaţiei factuale şi a probelor deja administrate nu mai poate constitui motiv de preocupare pentru instanţa de recurs.
În final, verificând ultimul motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile pe care art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului le oferă, include dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, de stilul judiciar şi de tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - desigur, nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Examenul deciziei atacate relevă că instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru activarea clauzei penale, motivat de faptul că întârzierea în finalizarea imobilului a fost cauzată de intimată care, prin conduita sa culpabilă, a determinat depăşirea termenului pe care l-a stabilit iniţial. De asemenea, a stabilit că apărările pârâtei din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe referitoare la aplicabilitatea clauzei prevăzute la art. 12 lit. c) din contract vizează neimputabilitatea în ceea ce priveşte semnarea contractului, or, clauza respectivă se referă la finalizarea imobilului. De asemenea, a arătat că finalizarea imobilului în luna septembrie a anului 2021 nu a fost aprobată, intimata-pârâtă nedepunând înscrisul doveditor al datei finalizării imobilului. În acest context, a apreciat că finalizarea imobilului se consideră executată la data de 4 octombrie 2022. Totodată, a stabilit că finalizarea formalităţilor nu echivalează cu finalizarea imobilului şi că predarea-primirea apartamentelor de către reclamantă, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nu probează finalizarea imobilului.
O atare motivare răspunde exigenţelor legale privind motivarea hotărârii şi asigură un răspuns apărărilor recurentei, de vreme ce, aşa cum s-a arătat mai sus, considerentele instanţei de apel fac trimitere expresă la susţinerile părţii recurente, intimată în apel şi oferă o dezlegare acestora.
Împrejurarea că răspunsul instanţei de apel nu coincide cu propria viziune a recurentei asupra situaţiei de fapt, prin prisma argumentelor expuse şi a probatoriului cauzei, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, context în care criticile sale sub acest aspect vor fi respinse.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privind aplicarea art. 1.538 C. civ., circumscrise cazului de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că acestea deduc verificării în recurs elementele circumstanţiale ale cauzei, le va înlătura, fără o analiză în fond, întrucât ele excedează sferei controlului judiciar în recurs, limitat numai la aspecte de nelegalitate, nu şi de temeinicie, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, reţinând că în speţă, motivele de casare invocate nu sunt de natură să atragă desfiinţarea deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
De asemenea, în aplicarea art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod, reţinând culpa procesuală a recurentei în exercitarea căii extraordinare de atac de faţă, o va obliga la plata către intimată a sumei de 1.776,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 910A din 3 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.
Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.776,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2025.