Şedinţa publică din data de 27 martie 2025
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 9 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 650.679,81 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a utilizării neconforme a bunurilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere pe termen lung nr. x din 7 octombrie 2015, a sumei de 28,490,10 RON, reprezentând contravaloarea chiriilor restante, precum şi a sumei de 29.921.67 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport efectuate de reclamantă, conform art. 14.1. din acelaşi contract.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.796, art. 1.799 şi art. 1.882 C. civ., ale O.G. nr. 51/1997, precum şi ale art. 194 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1148 din 27 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., pârâta B. S.R.L. fiind obligată la plata sumei de 679.169,91 RON, iar reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON
2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta şi pârâta au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 1486 din 7 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul că pârâta a fost obligată şi la plata sumei de 29.921,67 RON.
De asemenea, a fost respins apelul declarat de pârâtă, care a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.323 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
3. Împotriva acestei decizii pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, la 23 mai 2024.
Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.350 şi ale art. 1.530 C. civ., apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii contractuale pentru prejudiciul rezultat din deteriorările suferite de generatoarele care fac obiectul contractului de închiriere pe termen lung nr. x din 7 octombrie 2015 încheiat între părţi.
Drept argumente aduse în susţinerea acestei critici, autoarea căii de atac a arătat că nu sunt îndeplinite condiţia existenţei faptei ilicite şi a vinovăţiei, aspect ce rezultă din cronologia evenimentelor derulate pe parcursul raporturilor contractuale privind modalitatea de utilizare a generatoarelor de abur, conform instrucţiunilor de funcţionare, care, urmare a depozitării la sediul producătorului C. S.R.L., au fost afectate de rugină, astfel cum reiese din probele administrate în cauză.
De altfel, raportat la aspectele relevate de expertul audiat în primă instanţă şi la planşele foto efectuate de angajatul producătorului la 1 februarie 2017, prima instanţă de control judiciar trebuia să aprecieze în sensul că pârâtei nu îi revine culpa pentru modalitatea de păstrare a generatoarelor sau să dea eficienţă principiului conform căruia orice dubiu profită pârâtului.
S-a mai arătat că singurul proces-verbal care îi este opozabil recurentei-pârâte este cel încheiat la 1 februarie 2017, precizând că dacă degradările invocate existau la momentul restituirii bunurilor, acestea trebuiau inserate în cuprinsul procesului-verbal încheiat la acea dată.
Or, lipsa vinovăţiei societăţii pârâte rezultă şi din împrejurarea că reclamanta a fost pusă în întârziere, prin două notificări, conform art. 1.510 şi art. 1.511 C. civ., pentru a indica o locaţie unde generatoarele să fie restituite, fără ca aceasta să dea curs solicitărilor formulate, context care are ca efect preluarea riscului imposibilităţii de executare a obligaţiei de restituire şi, implicit, a celui deteriorării bunurilor în discuţie, reliefând, totodată, reaua-credinţă a societăţii D. S.A. (fostă A.).
A mai susţinut recurenta-pârâtă că sunt întrunite condiţiile punerii în întârziere, întrucât refuzul intimatei-reclamante de a indica locul restituirii bunurilor valorează refuz de a îndeplini actele pregătitoare, împiedicând debitoarea să îşi execute obligaţia de restituire, iar prin soluţia de admitere a apelului declarat de reclamantă instanţa de apel nu a ţinut cont de conduita culpabilă a acesteia, de materialul probator şi de clauza inserată la art. 14.1 din contract, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 1.510-1.511 C. civ., aplicate în mod corect de prima instanţă.
Titulara memoriului de recurs a mai imputat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 1.556 C. civ., considerând că în mod greşit s-a admis capătul de cerere al acţiunii introductive referitor la contravaloarea chiriilor aferente lunii august 2016, deşi, prin răspunsul nr. x din 1 noiembrie 2016, recurenta-pârâtă a invocat faptul că intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 7.1 lit. c) din contract privind asigurarea liniştitei şi utilei folosinţe a obiectului închiriat, în condiţiile în care generatoarele nu au funcţionat în parametrii garantaţi prin specificaţiile tehnice.
Intimata-reclamantă D. S.A. (fostă A.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.
Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.
Părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.
Prin încheierea din 23 ianuarie 2025 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 27 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Cu titlu preliminar, se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.
Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanţele de fond au asigurat deja situaţia premisă pentru judecata în recurs, stabilind situaţia de fapt pe baza probelor administrate.
Faptele, aşa cum au fost determinate de instanţele devolutive, se consideră câştigate cauzei, astfel că instanţa de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate şi aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.
Prin urmare, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate de recurenta-pârâtă.
În cauză, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta putând fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
O primă critică formulată prin calea extraordinară de atac se referă la încălcarea, prin decizia atacată, a dispoziţiilor art. 1.350 şi art. 1.530 C. civ., recurenta-pârâtă considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, teză susţinută prin raportare la situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate în faţa instanţelor devolutive, care, mai degrabă, relevă reaua-credinţă a intimatei-pârâte, dedusă din refuzul nejustificat al acesteia de a indica locul de restituire a bunurilor ce fac obiectul contractului de închiriere nr. x din 7 octombrie 2015, al cărui efect este preluarea riscului imposibilităţii de executare a obligaţiei de restituire, deci şi a celui privind deteriorarea bunurilor.
Analizând hotărârea supusă examinării, în legătură cu acest aspect, care a făcut obiectul criticilor formulate prin calea ordinară de atac, Înalta Curte constată că instanţa de apel, confirmând soluţia dată de prima instanţă primelor două capete de cerere ale acţiunii introductive, a reţinut că toate circumstanţele de fapt dovedite prin amplul probatoriu administrat în cauză, corect valorificat în mod coroborat prin sentinţa apelată, converg către concluzia conform căreia deteriorarea echipamentelor este imputabilă pârâtei, care nu s-a asigurat că generatoarele de abur sunt protejate în mod corespunzător de intemperii.
Instanţa de apel a înlăturat şi criticile apelantei-pârâte care vizau degradarea survenită ulterior predării bunurilor în luna februarie 2017, întrucât susţinerile sale nu au fost de natură a răsturna situaţia de fapt constatată în decembrie 2016, confirmată de planşele fotografice.
Înalta Curte constată că modalitatea în care titulara căii de atac a înţeles să îşi configureze prima critica nu respectă exigenţele prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. pentru a putea fi examinată prin prisma controlului de nelegalitate, aceasta vizând exclusiv aspecte privind situaţia de fapt stabilită în urma administrării probelor de către instanţele devolutive, care se circumscriu unor critici de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în recurs.
O altă critică îndreptată împotriva deciziei atacate vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1.510 şi art. 1.511 C. civ., autoarea căii de atac reproşând instanţei de apel aplicarea acestor prevederi în cauza dedusă judecăţii, deşi părţii căreia îi revine culpa pentru deteriorarea bunurilor este societatea reclamantă, care a refuzat în mod nejustificat să indice locul de restituire a utilajelor, conform art. 14.1 din contract.
Verificând decizia recurată, se constată că prima instanţă de control judiciar devolutiv a înlăturat şi critica privind preluarea riscului contractual prin efectul punerii în întârziere a reclamantei de către pârâtă, având în vedere că, raportat la dispoziţiile art. 1.274, art. 1.511 şi ale art. 1.557 C. civ., apelanta-pârâtă nu a dovedit intervenirea unui caz fortuit sau de forţă majoră pentru a fi exonerată de răspunderea pentru deteriorarea bunurilor, aceasta fiind atrasă ca efect al constatării existenţei faptei ilicite de care se face vinovată, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză.
De altfel, conţinutul clauzei contractuale de care se prevalează recurenta-pârâtă, respectiv art. 14.1, a fost reţinută de instanţa de apel, în baza art. 1.270 C. civ., drept fundament pentru schimbarea parţială a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii pretenţiilor care formau capătul de cerere privind cheltuielile de transport efectuate de reclamantă cu restituirea bunurilor. În esenţă, s-a reţinut că efectul atitudinii culpabile a societăţii D. S.A. (fostă A.), de a nu indica locul de restituire, este acela că debitoarea nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, dar nu este exonerată de la executarea obligaţiei de plată a cheltuielilor determinate de restituirea obiectului închiriat, conform clauzei art. 14.1, asumate de aceasta prin semnarea contractului.
Referitor la cea de-a doua critică formulată în recurs, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă în mod corect voinţei părţilor pentru a schimba în parte sentinţa atacată, clauza art. 14.1, care se impune cu forţă obligatorie între acestea, fiind lipsită de echivoc, în condiţiile în care obligaţia de plată a contravalorii cheltuielilor determinate de restituirea utilajelor îi revine recurentei-pârâte independent de circumstanţele factuale premergătoare restituirii bunurilor.
Cu privire la culpa intimatei-reclamantei grefate pe refuzul de a indica locul restituirii bunului, prevăzut alternativ de aceeaşi clauză, şi pretinsa preluare a riscului imposibilităţii de executare a obligaţiei, Înalta Curte, validând raţionamentul instanţei de apel, constată că, într-adevăr, antrenarea răspunderii contractuale a avut loc ca urmare a constatării ca îndeplinite a condiţiilor acestui tip de răspundere, iar a ajunge la o concluzie contrară ar presupune o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, demers incompatibil cu specificul recursului, în limitele trasate în preambulul motivării prezentei decizii.
Prin demersul promovat recurenta-pârâtă tinde, în realitate, să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, inclusiv asupra elementelor care configurează situaţia de fapt cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.
Readucerea în discuţie a chestiunilor de fond care ţin de temeinicia deciziei pronunţate în apel şi a aceloraşi critici conturează nemulţumirea părţii în raport cu modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt în urma interpretării probelor administrate în cauză, aspecte ce nu pot fi verificate în calea extraordinară de atac a recursului.
Ultima critică formulată prin recursul declarat în cauză se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 1.556 C. civ., recurenta-pârâtă argumentând că excepţia de neexecutare a fost întemeiată pe neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 7.1 lit. c) din contract, privind asigurarea liniştitei şi utilei folosinţe a bunurilor închiriate de către reclamantă, raportat la împrejurarea că generatoarele nu au funcţionat niciodată în parametrii garantaţi prin specificaţiile tehnice.
Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respins criticile întemeiate pe această teză, reţinând că locatorul nu răspunde pentru viciile de fabricaţie ori din cauza acţiunilor unor terţe persoane, conform art. 11.1 din contract, neputând fi primită nici susţinerea apelantei-pârâte potrivit căreia, în baza aceleiaşi pretinse deficienţe de funcţionare, ar fi trebuit să nu fie obligată la plata facturii aferente lunii august 2016, sens în care a reţinut clauzele cuprinse la art. 11.1 şi art. 11.6 din contract.
Înalta Curte subliniază faptul că excepţia de neexecutare a contractului reglementată la art. 1.556 C. civ. reprezintă un mecanism de apărare al uneia din părţile contractului sinalagmatic pentru cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei asumate, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propria obligaţie.
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: obligaţiile părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic şi să fie exigibile, din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiei, neexecutarea să fie suficient de importantă şi, în principiu, proporţională cu neexecutarea, precum şi neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia.
Relativ la această critică, Înalta Curte constată că buna funcţionare a utilajelor nu putea fi opusă locatorului, excepţia de neexecutare fiind invocată în raport cu o persoană căreia nu îi revine răspunderea pentru calitatea necorespunzătoare din punct de vedere tehnic a bunurilor închiriate, în condiţiile în care în sarcina intimatei-reclamante nu s-a reţinut neîndeplinirea unei obligaţii contractuale care să justifice suspendarea unei obligaţii corelative care revine recurentei-pârâte, astfel că încălcarea normei evocate nu se verifică în speţă, critica fiind nefondată.
În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu este fondat.
Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei instanţei de apel, soluţie care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.
Referitor la cererea intimatei-reclamante D. S.A. (fostă A.), de obligare a părţii potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu poate fi admisă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligaţie neîndeplinită de intimata-reclamantă.
Întrucât intimata-reclamantă D. S.A. (fostă A.) nu a făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată, astfel cum impun prevederile legale precitate, urmează să fie respinsă cererea acestei părţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1486 din 7 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă D. S.A. (fostă A.) privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2025.