Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025
Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - CASA LOCALĂ DE PENSII SECTOR 3, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună modificarea în parte a deciziei de actualizare a deciziei de pensionare nr. 228654/17.12.2009 emisă în data de 16.02.2015 şi comunicată în data de 26.02.2015, după cum urmează: la pct. B Drepturi(RON), sub aspectul cuantumului pensiei de serviciu, se va trece 28810 RON(RON), în loc de 16531 RON; la pct. E, Date care au condus la stabilirea drepturilor de pensie, rândul 2, se va trece: Indemnizaţia brută lunară majorată de 15228 RON şi procentul de 120% al sporurilor existente la data acordării pensiei, 01.11.2009 precum şi procentul de 6% aplicat asupra bazei de calcul, în loc de "venit brut pt. stabilirea P.S.: 19221 RON"; rândul 3, Motivare: Temeiuri de fapt: Indemnizaţia brută lunară a fost majorată conform adeverinţei nr. x/12.01.2015 emisă de Î.C.C.J., prin actele normative pe care aceasta le menţionează şi adaosul la cuantumul pensiei actualizate este de 6%. Temeiuri de drept: Art. 85 alin. (2) şi (3) şi art. 82 alin. (4) din L.303/2004, republicată, cu modificările ulterioare, în locul spaţiului lăsat liber; în antet se va trece 17.12.2009, după "DECIZIA NR. 228654 din data de", în locul spaţiului liber; obligarea pârâtei la plata pensiei de serviciu actualizate în cuantumul modificat, la calcularea şi plata diferenţelor rezultate din modificarea cuantumului pensiei actualizate, cu data actualizării, ultimul subpunct fiind precizat în sensul solicitării plăţii diferenţelor rezultate din modificarea cuantumului pensiei de serviciu prin aplicarea algoritmului de actualizare reglementat de art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată şi modificată, cu data actualizării pensiei de serviciu, 15.01.2015.
Totodată, reclamanta a formulat şi o cererea alternativă a cărei motivare a fost completată cu motivarea din propunerea de conciliere adresată de reclamantă pârâtei, formulată în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin care, alternativ, şi-a majorat pretenţia, respectiv cuantumul pensiei de serviciu actualizate, în funcţie de sintagma "venit brut" folosită de adeverinţa ÎCCJ nr. 17/12.01.2015 şi pe care decizia de actualizare a cărei modificare o solicită a preluat-o.
Prin sentinţa civilă nr. 2753 din 14.03.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor pronunţate la 29.02.2016 (de dezbateri şi amânare a pronunţării) şi la 07.03.2016 (amânare a pronunţării), reclamanta a formulat apel, solicitând anularea în tot a sentinţei şi rejudecarea cauzei. De asemenea, a mai formulat apel şi împotriva încheierii din 23.05.2016 de îndreptare eroare materială din încheierea de dezbateri din 29.02.2016, împotriva încheierii din 13.06.2016 prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare formulată la 6.06.2016, precum şi împotriva încheierii din 13.06.2016 prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire dispozitiv.
Prin încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei privind soluţionarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 29.02.2016; 07.03.2016; 23.05.2016; 13.06.2016 şi a sentinţei civile nr. 2753 din data de 14 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2015, până la soluţionarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin rezoluţia din 14.12.2023, ca urmare a cererii apelantei-reclamante, s-a dispus repunerea cauzei pe rol, cu citarea părţilor în şedinţă publică pentru data de 17 iunie 2024, termen la care instanţa a invocat din oficiu excepţia perimării cauzei.
Prin decizia civilă nr. 3059 din 17 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia perimării şi a constatat perimat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 29.02.2016; 07.03.2016; 23.05.2016; 13.06.2016 şi a sentinţei civile nr. 2753 din data de 14 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2015.
Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate, în baza art. 497 C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei pentru judecarea cererii care a primit termenul de la 17.06.2024 şi pentru care a fost citată.
În susţinerea recursului, care poate fi încadrat, în drept, în prevederile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:
Încălcarea procedurii perimării, întrucât nu a fost citată pentru discutarea perimării, ci pentru discutarea cererii de repunere pe rol. Astfel, a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu lipsa procedurii de citare pentru perimare, fiind contrară dispoziţiei de principiu a art. 420 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia nu se poate dispune sancţiunea perimării fără citarea părţii, în speţă, aşteptarea legitimă a recurentei fiind aceea ca la termenul de la 17.06.2024 să fie soluţionată cererea de reluare a judecăţii pentru care a fost citată, cerere care a fost înregistrată din 13.12.2023.
Nepronunţarea asupra cererii de reluare a judecăţii. Încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ.
Detaliind, recurenta a arătat că, astfel cum rezultă din citaţia emisă pentru termenul din 17.06.2024, obiectul judecăţii era cererea de repunere pe rol, acest obiect fiind consemnat şi în fişa Ecris a dosarului pentru termenul din 17.06.2024 publicată pe site-ul instanţei. Întrucât hotărârea pronunţată nu conţine nicio soluţie asupra cererii de reluare a judecăţii pentru a cărei discutare s-a acordat termenul de 17.06.2024 şi pentru care a fost citată, recurenta susţine că s-a încălcat dispoziţia art. 397 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia instanţa era obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.
Încălcarea principiului securităţii şi certitudinii juridice. Caracterul inform al redactării dispozitivului.
În concret, recurenta-reclamantă a susţinut că redactarea dispozitivului, folosind singularul, nu arată care din cele 4 apeluri cu a căror soluţionare a fost sesizată instanţa de apel s-a constatat perimat şi nici cum s-a admis excepţia perimării unui apel care nu era pe rol, astfel încât, în opinia sa, în atare situaţie, a fost încălcat principiul securităţii şi certitudinii juridice.
Lipsa indicării temeiului de drept pentru aplicarea sancţiunii perimării. Caracterul arbitrar al aplicării sancţiunii.
Sub acest aspect, recurenta arată că termenul de 5 zile stipulat de art. 421 alin. (2) C. proc. civ. indică caracterul urgent al procedurii, sens în care este şi dispoziţia art. 420 alin. (1) fraza a 2-a care reglementează citarea de urgenţă a părţilor. Prin urmare, în considerarea faptului că perimarea este o sancţiune procesuală, neindicarea temeiului de drept în baza căruia aceasta a fost dispusă imprimă măsurii un caracter arbitrar în adoptarea ei.
Încălcarea prevederilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în a dispune asupra menţinerii sau încetării suspendării pe care a dispus-o la aprecierea sa, în baza art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ.. Încălcarea principiului simetriei juridice.
Detaliind, recurenta a susţinut că motivul/cazul de suspendare reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este singurul caz de suspendare facultativă, la aprecierea instanţei, care poate suspenda sau nu cauza şi care, conform alin. (3), poate reveni asupra suspendării în curs dacă apreciază că se tergiversează judecarea întrucât partea are un comportament nediligent în cealaltă cauză, acordarea de termene administrative pentru verificarea situaţiei suspendării facultative fiind o practică de care completul în cauză nu a uzat.
Mai arată că, din raţiuni de coerenţă normativă, reluarea judecării procesului pentru acest caz de suspendare facultativă nu se regăseşte nici la pct. 1 al art. 415 C. proc. civ. (cu denumirea marginală Reluarea judecării procesului), care reglementează reluarea judecării procesului în situaţiile suspendării voluntare (din voinţa părţilor) şi nici la pct. 2 şi 3, care reglementează reluarea judecării în situaţiile suspendării de drept, ci se include la pct. 4 al art. 415 C. proc. civ., "prin alte modalităţi prevăzute de lege", reluarea judecării procesului fiind realizată în limitele art. 413 alin. (3) C. proc. civ.
Încălcarea dispoziţiei art. 216 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării. Accepţiunea sintagmei "a devenit definitivă". Lipsa motivelor imputabile.
În susţinerea criticii formulate, recurenta a arătat că, în pronunţarea hotărârii de perimare, nefiind indicat niciun temei de drept, nu se cunoaşte de la ce moment, în opinia completului, a început cursul perimării de 6 luni reglementat de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., pentru cazul de suspendare facultativă reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi pentru cine, în condiţiile în care suspendarea fiind dispusă facultativ de instanţă, lăsarea în nelucrare este tot la latitudinea instanţei.
În continuare, arată că, şi dacă s-ar aprecia că reluarea judecării procesului suspendat la aprecierea judecătorului este la aprecierea părţii, conform art. 413 alin. (2) C. proc. civ. "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă".
În acest sens, se arată că, astfel cum a dovedit cu înscrisurile ataşate cererii de reluare a judecării procesului, această decizie i-a fost comunicată la 05.12.2023 şi, întrucât cererea de reluare a judecării procesului suspendat în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost formulată la 13.12.2023, chiar dacă s-ar socoti că reluarea judecării era condiţionată de formularea ei, aceasta a fost formulată la 7 zile de la încetarea suspendării, nu după 6 luni din motive imputabile recurentei. Aşadar, susţine că hotărârea pronunţată în cauza care a determinat suspendarea, respectiv sentinţa nr. 845/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a devenit definitivă prin decizia nr. 3095/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a fost comunicată la 05.12.2023, decizie însemnând hotărârea în sensul art. 427 C. proc. civ.
Prin urmare, observând şi dispoziţia art. 184 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că "termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel", recurenta susţine că, şi dacă s-ar aprecia că şi pentru cazul de suspendare reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reluarea judecăţii este o obligaţie a părţii, termenul de perimare de 6 luni a început să curgă de la data comunicării deciziei prin care sentinţa în cauza de contencios administrativ a devenit definitivă, existenţa unor motive imputabile conform ipotezei normative a art. 416 C. proc. civ. putând fi invocată de la depăşirea împlinirii lui.
Aşadar, în opinia recurentei, termenul de perimare al cărui curs a început la 05.12.2023, la data comunicării deciziei Î.C.C.J., s-ar fi împlinit la 5.06.2024, dar cum cererea de reluare a judecăţii a fost formulată la 13.12.2023, iar acesteia i s-a fixat termen la 17.06.2024, recurenta susţine că, pe durata termenului de judecată astfel stabilit, perimarea a fost întreruptă începând cu 13.12.2023 în baza art. 417 C. proc. civ.
Încălcarea principiului bunei administrări a justiţiei.
Detaliind, recurenta a arătat că dosarul/cauza pentru care s-a suspendat judecarea procesului a avut ca obiect anularea unor dispoziţii dintr-un act normativ pe care s-a întemeiat sentinţa apelată. Or, în caz de admitere a acţiunii de anulare a actului normativ, hotărârile instanţei de contencios devenite definitive "sunt general obligatorii", fiind publicate în Monitorul Oficial, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
În atare situaţie, susţine că, pentru identitate de raţiune, se aplică Decizia R.I.L. nr. 2/2022, din care recurenta a citat cele reţinute la paragraful 54.
Aşadar, consideră că, dacă instanţa de apel ar fi constatat, în condiţiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., că apelanta ar fi avut un comportament nediligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, ar fi putut reveni asupra suspendării conform textului citat. Însă, cum această instanţă nu a revenit asupra suspendării, nici nu poate opune un eventual comportament nediligent al apelantei, întrucât, de principiu, judecătorul se supune numai legii şi hotărârile le pronunţă în numele legii, statut constituţional şi legal incompatibil cu o eventuală opunere a nerespectării legii, a dispoziţiei art. 413 alin. (3) C. proc. civ., care instituie obligaţia verificării stadiului suspendării şi posibilitatea revenirii asupra ei, devenind astfel incidentă statuarea deciziei R.I.L. pe care a citat-o.
Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că acordarea unui termen de peste 6 luni de la data înregistrării cererii de reluare a judecăţii face dovada încălcării principiului bunei administrări a justiţiei, faţă de gradul de dificultate al acesteia, iar nesoluţionarea cererii de reluare a judecării procesului la termenul din data de 17.06.2024, pentru care a fost citată cu citaţie emisă la 14 decembrie 2023, şi necitarea sa pentru perimarea apelului pe care instanţa a constatat-o la termenul din 17.06.2024, reprezintă elemente care fac dovada încălcării principiului bunei administrări a justiţiei.
La data de 21 iulie 2024, recurenta-reclamantă A. a transmis la dosar, prin e-mail, completare a motivelor de recurs iniţial formulate, prin care a invocat:
Încălcarea principiului continuităţii compunerii completului de judecată, întrucât un membru al completului, domnul judecător B., nu a făcut parte din compunerea completului care a pronunţat încheierea de suspendare a judecării apelului în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. la 11.11.2019, hotărârea recurată fiind pronunţată, astfel, cu încălcarea art. 13 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în opinia recurentei, fiind încălcate, deopotrivă, şi prevederile art. 214 C. proc. civ. având ca denumire marginală - Continuitatea instanţei, şi care, prin alineatele (l), (2) şi (3), pune în aplicare principiul continuităţii.
Totodată, recurenta-reclamantă arată că partea introductivă a hotărârii nu consemnează existenţa incidentului procedural al înlocuirii unuia din membrii completului de judecată şi, prin urmare, nici motivele temeinice şi condiţiile legale în baza cărora a operat înlocuirea în complet a domnului judecător C. cu domnul judecător B. şi nici momentul procesual la care s-a produs înlocuirea.
Prin urmare, susţine că nerespectarea continuităţii compunerii completului de judecată atrage, conform art. 176 pct. 4 C. proc. civ., nulitatea necondiţionată a hotărârii.
Aşadar, consideră că, pentru realizarea dreptului la un proces echitabil conform art. 6 CEDO, modul de funcţionare a justiţiei trebuie să fie unul transparent şi public, iar judecătorii care judecă cauza trebuie să fie numiţi şi înlocuiţi în complet cu respectarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 303/2022 şi ale art. 214 C. proc. civ., cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii şi continuităţii, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă.
Eroare gravă de drept privind aplicarea principiului disponibilităţii.
Detaliind, recurenta a susţinut că, dintr-o eroare gravă de drept, instanţa a reţinut în motivarea hotărârii că judecarea procesului suspendat în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. se reia la cererea părţii, ca o manifestare a principiului disponibilităţii, în condiţiile în care nicio dispoziţie din cele care reglementează suspendarea procesului dispusă în baza textului legal arătat nu dispune în acest sens.
Dimpotrivă, recurenta apreciază că alin. (3) al art. 413 C. proc. civ. prevede că asupra suspendării dispusă în baza art. 413 alin. (1) numai instanţa poate reveni.
În altă ordine de idei, recurenta arată că, atât suspendarea, cât şi perimarea sunt incidente procedurale subsumate, în C. proc. civ., Capitolului III - Unele incidente procedurale, din Titlul I Procedura în faţa primei instanţe, context în care, aplicând principiul disponibilităţii, instanţa a săvârşit şi din această perspectivă o gravă eroare de drept.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată şi pentru aplicarea dispoziţiei art. 416 alin. (1) C. proc. civ. contrar scopului instituit de legiuitor.
Detaliind, recurenta a susţinut că motivarea în drept a hotărârii debutează cu citarea dispoziţiei generale a art. 416 alin. (1) C. proc. civ. şi, cu toate că cerinţa pe care o reglementează pentru a opera perimarea este rămânerea în nelucrare a cererii "din vina părţii timp de 6 luni", motivarea hotărârii nu identifică dacă a existat vreo culpă a apelantei şi în ce a constat aceasta, care a fost obligaţia reglementată de lege sau dispusă de instanţă pentru apelantă şi nerespectată de aceasta. De asemenea, a mai învederat că motivarea hotărârii nu conţine termenul de "vină" sau "culpă". Or, în lipsa acesteia, nu există nici perimare conform art. 416 alin. (1) C. proc. civ., sens în care face trimitere la pct. 54 din Decizia nr. 2/2022 pronunţată în Recurs în interesul legii.
Recurenta a invocat şi nelegalitatea procedurii de citare cu aceasta. Arată că, astfel cum a mai susţinut anterior, citaţia, ataşată în copie recursului, şi fişa Ecris a dosarului publicată pe site-ul instanţei fac dovada că termenul din 17.06.2024 s-a stabilit pentru judecarea cererii de repunere pe rol, conform citaţiei emise la 14.12.2023.
Or, din motivarea hotărârii comunicate, a aflat că repunerea pe rol s-ar fi dispus printr-o rezoluţie din 14.12.2023, necomunicată, şi că pe rol ar fi fost soluţionarea apelurilor.
Întrucât nici pentru soluţionarea apelurilor nu a fost citată, citaţia comunicată pentru termenul din 17.06.2024, emisă la 14.12.2023, fiind pentru discutarea cererii de repunere pe rol, recurenta arată că, soluţionând cauza după suspendare, instanţa a încălcat prevederile art. 229 alin. (2) pct. 1/pct. 2 C. proc. civ., precum şi art. 223 alin. (1) din acelaşi Cod, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu apelanta. De asemenea, reiterează că, aşa cum a susţinut şi prin motivul I de recurs, instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 420 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.
Faţă de raportul comunicat, la 26 februarie 2025, recurenta a formulat punct de vedere, arătând că, în conformitate cu art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul se poate pronunţa asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, iar intimata Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Constatând că recursul poate fi soluţionat conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, reţine următoarele:
Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni".
Perimarea este o sancţiune procedurală care intervine în cazul lipsei de continuitate între actele de procedură şi constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găseşte, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, timp de 6 luni.
Cu toate acestea, termenul nu va curge în cazul în care actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, când cererea nu a ajuns la instanţa competentă din cauze neimputabile părţii sau când nu se poate fixa termen de judecată.
Din cele menţionate anterior rezultă că de esenţa acestei sancţiuni este culpa procesuală a părţii.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză (îndeplinit de părţi sau de instanţă), potrivit dispoziţiilor art. 416 alin. (2) C. proc. civ.
De asemenea, termenul de perimare este susceptibil de întrerupere şi de suspendare, cazurile de întrerupere şi suspendare a cursului perimării fiind prevăzute de art. 417 şi art. 418 C. proc. civ.
În speţă, prin încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei privind soluţionarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 29.02.2016; 07.03.2016; 23.05.2016; 13.06.2016 şi a sentinţei civile nr. 2753 din data de 14 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2015, până la soluţionarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Încheierea de suspendare pronunţată de instanţa de apel nu a fost atacată cu recurs de niciuna dintre părţi, context în care suspendarea judecării cauzei a durat până când hotărârea pronunţată în cauza care a determinat suspendarea a devenit definitivă (art. 413 alin. (2) C. proc. civ.).
Dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că este suspendat cursul perimării cât timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.
Printr-o primă critică, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu lipsa procedurii de citare pentru perimare, prevăzută de art. 420 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a fost citată cu menţiunea (discutării) perimării, ci pentru discutarea cererii de repunere pe rol.
Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, de regulă, pentru a constata perimarea, indiferent după cum aceasta se face, din oficiu sau la cererea părţii interesate, instanţa va repune procesul pe rol, dispunând citarea părţilor.
Cum dispoziţiile art. 420 alin. (1) C. proc. civ. nu prevăd citarea cu o anume menţiune, ci doar citarea părţilor, Înalta Curte reţine că dispoziţiile a căror încălcare o invocă recurenta nu statuează în sensul ca părţile să fie expres citate pentru perimarea acţiunii/căilor de atac cu menţiunea arătată, respectiv, "în vederea discutării perimării".
În cauză, însă, aşa cum se poate observa din actele dosarului în care a fost pronunţată decizia recurată, prin cererea formulată la 13 decembrie 2023, recurenta (apelantă) a solicitat reluarea judecăţii, arătând că nu mai subzistă motivul de suspendare, iar prin rezoluţia din 14.12.2023 s-a stabilit termen la 17.06.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin urmare, având în vedere că, în cauză, nu a fost formulată o cerere de constatare a perimării la cererea părţii interesate şi nici nu s-a dispus, din oficiu, în baza Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, întocmirea unui referat cu privire la verificarea subzistenţei motivului de suspendare, în urma căruia să se constate necesitatea repunerii pe rol a cauzei în vederea discutării incidentului perimării, în mod corect citarea părţilor s-a făcut în vederea discutării cererii recurentei (apelante) de repunere pe rol a cauzei.
Însă, având în vedere că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 420 alin. (2) C. proc. civ., perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie în camera de consiliu sau în şedinţă publică, Înalta Curte reţine că instanţa poate constata perimarea şi în urma unui termen de judecată fixat după o cerere de repunere pe rol, invocând, din oficiu, aşa cum s-a întâmplat în cauza de faţă, excepţia perimării, fără a fi necesară în acest sens o citare nouă a părţilor.
În consecinţă, faţă de argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge critica recurentei.
Printr-o altă critică, recurenta susţine caracterul inform al excepţiei perimării şi, totodată, încălcarea dispoziţiilor art. 246 şi art. 247 C. proc. civ. prin aceea că nu se arată cine a invocat excepţia perimării.
Critica este nefondată întrucât, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, Curtea a fost cea care a invocat, din oficiu, excepţia perimării apelului.
Procedând la analiza următoarelor critici în ordinea în care au fost formulate, Înalta Curte reţine că recurenta a susţinut şi încălcarea dispoziţiei art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prin aceea că hotărârea pronunţată nu conţine nicio soluţie asupra cererii de reluare a judecăţii.
Critica este nefondată pentru argumentele ce succed.
În cauză, la termenul stabilit în urma cererii de reluare a judecăţii, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia perimării apelului.
Potrivit art. 245 C. proc. civ., "Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii."
Prin urmare, procedând la soluţionarea excepţiei, conform art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu era necesară o soluţie dată în mod explicit asupra cererii de reluare a judecăţii în condiţiile în care instanţa a invocat, din oficiu, excepţia perimării, pe care a şi admis-o.
Aşadar, având în vedere că, în cauză, prima incidentul/excepţia perimării care, odată admis(ă), împiedica reluarea judecăţii, era inutil ca instanţa să se pronunţe asupra cererii de reluare a judecăţii, o atare soluţie fiind subînţeleasă ca urmare a admiterii excepţiei perimării.
Printr-o altă critică, recurenta susţine încălcarea principiului securităţii şi certitudinii juridice prin caracterul inform al redactării dispozitivului din care nu rezultă care din cele patru apeluri s-a constatat perimat şi nici cum s-a admis excepţia perimării unui apel care nu era pe rol.
Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a ales să formuleze patru cereri de apel în mod separat, care vizau acte procedurale diferite emise în aceeaşi cauză, acestea nu au format obiectul unor dosare diferite, ci formau o singură cauză.
Cum instanţa a fost învestită cu soluţionarea tuturor cererilor de apel înregistrate în aceeaşi cauză, perimarea a operat în bloc, cu privire la întreaga cauză.
De altfel, însăşi recurenta, prin cererea de suspendare a judecăţii înregistrată în dosarul de apel, a solicitat suspendarea judecăţii cauzei, nefăcând referire, în mod explicit, la fiecare apel formulat, în parte.
În plus, atât prin încheierea de suspendare din 11.11.2019 (neatacată), cât şi prin decizia recurată, instanţa a indicat toate actele de procedură împotriva cărora autoarea prezentului demers judiciar a formulat, separat, apel, chiar dacă a uzat de forma la singular a căii de atac formulate.
Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa a admis excepţia perimării unui apel care nu era pe rol, Înalta Curte reţine că reluarea judecăţii apelului (repunerea pe rol a cauzei), solicitată de titulara recursului de faţă, în sensul continuării judecăţii apelului după suspendarea dispusă în cauză nu se confundă cu punerea pe rol a cauzei, prin citarea părţilor, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de autoarea prezentului recurs.
Prin urmare, la data pronunţării deciziei recurate, cauza era repusă pe rol, dar nu în sensul continuării judecăţii apelului după suspendarea dispusă în cauză, ci pentru discutarea cererii formulate de apelanta (recurentă), de repunere pe rol a cauzei, context în care instanţa a invocat, din oficiu, excepţia perimării.
Printr-o altă critică, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate prin lipsa indicării temeiului de drept pentru aplicarea sancţiunii perimării, respectiv, caracterul arbitrar al aplicării sancţiunii.
Analizând critica recurentei, Înalta Curte urmează să o respingă, reţinând că instanţa a indicat în considerentele deciziei recurate temeiurile de drept în baza cărora a constatat perimată cererea de apel, respectiv art. 416, art. 417 şi art. 418 C. proc. civ.
Răspunzând următoarei critici, prin care recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului în a dispune asupra menţinerii sau încetării suspendării pe care a dispus-o la aprecierea sa în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, încălcarea principiului simetriei juridice, Înalta Curte urmează a o respinge pentru argumentele ce succed.
Astfel, art. 413 alin. (3) din C. proc. civ. permite instanţei să reia judecata, chiar dacă a dispus anterior suspendarea facultativă, dacă partea care a solicitat suspendarea nu-şi îndeplineşte obligaţiile de diligenţă în procesul ce a cauzat suspendarea sau dacă urmărirea penală durează mai mult de un an fără a se lua o soluţie.
Această dispoziţie legală vizează prevenirea situaţiilor în care o parte ar putea folosi suspendarea pentru a întârzia nejustificat desfăşurarea unui proces civil, fiind un remediu împotriva abuzului de drept şi care, totodată, oferă instanţei o pârghie pentru a controla dacă partea care a solicitat suspendarea acţionează cu bună-credinţă, cu diligenţă şi nu împiedică judecata.
Fiind o măsură prevăzută în scopul mai sus arătat şi lăsată la aprecierea instanţei care a dispus suspendarea, recurenta nu se poate prevala de respectiva dispoziţie legală pretins a fi fost nesocotită ca fiind singura modalitate de reluare a judecăţii procesului.
Totodată, faptul că suspendarea judecăţii dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. are caracter facultativ nu impune repunerea pe rol a cauzei, din oficiu, dacă părţile interesate nu şi-au manifestat voinţa în acest sens.
De altfel, dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
Totodată, dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că este suspendat cursul perimării cât timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.
Aşadar, în caz de suspendare facultativă a judecăţii pentru motivul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât suspendarea durează numai până când hotărârea pronunţată în cauza care a impus suspendarea rămâne definitivă, cum precizează alin. (2) al aceluiaşi articol, odată cu rămânerea definitivă a acelei hotărâri, suspendarea cursului perimării încetează şi acesta se reia împotriva părţii care nu a cerut redeschiderea judecăţii.
În speţă, cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a soluţionat definitiv, la 26.05.2022, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019 şi împotriva sentinţei nr. 845 din 26 noiembrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, suspendarea cursului perimării a încetat la data pronunţării acestei decizii, iar, ulterior acestui moment, pricina a rămas în nelucrare din vina părţilor.
De altfel, aşa cum a fost statuat şi în Decizia nr. 70/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (par. 61), "...interpretarea prevederilor referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuţiei (n.n. - art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.), este o suspendare facultativă clasică, între cele două instituţii juridice existând un raport de simetrie în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil (Decizia nr. 9 din 11 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 1 iulie 2019, paragraful 54). Aşadar, cât timp nu revine instanţei de judecată obligaţia legală de a repune cauza pe rol din oficiu, reluarea judecăţii rămâne în sarcina părţii interesate, respectiv a oricăreia dintre părţile litigiului în care s-a dispus suspendarea."
În altă ordine de idei, acordarea de termene administrative pentru verificarea situaţiei suspendării facultative nu are relevanţă din perspectiva incidentului perimării. În plus, practica de care face vorbire recurenta nu e menită a preîntâmpina împlinirea termenului de perimare, ci, dimpotrivă, pentru ca instanţa să constate din oficiu incidenţa perimării în cauzele lăsate în nelucrare din vina părţii interesate.
Printr-un alt set de critici, recurenta a susţinut că, nefiind indicat niciun temei de drept, nu se cunoaşte de la ce moment a început cursul perimării de 6 luni reglementat de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. pentru cazul de suspendare facultativă reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi pentru cine, nefiind în discuţie "motive imputabile părţii".
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa a indicat în considerentele deciziei recurate atât temeiurile de drept în baza cărora a constatat perimată cererea de apel, respectiv art. 416, art. 417 şi art. 418 C. proc. civ., cât şi momentul de la care a început să curgă termenul de perimare.
Astfel, după ce a prezentat situaţia cauzei care a provocat suspendarea, respectiv dosarul nr. x/2019, care a fost soluţionat(ă) definitiv prin decizia civilă nr. 3095/26.05.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a conchis în sensul că termenul de perimare de 6 luni a început să curgă de la data de 26.05.2022 şi s-a împlinit la data de 26.11.2022, astfel încât, la data de 13.12.2023, când apelanta A. a formulat cererea de repunere pe rol a cauzei, termenul era deja împlinit.
Cât priveşte argumentul recurentei, în sensul că dosarul/cauza care a provocat suspendarea nu a fost între aceleaşi părţi, Înalta Curte reţine că, aşa cum a fost statuat şi în Decizia nr. 70/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (par. 59), "Împrejurarea că există identitate parţială sau că nu există identitate între părţile din litigiul în care s-a dispus suspendarea judecăţii şi cel până la a cărui soluţionare definitivă a fost instituită această măsură nu prezintă interes, căci lipsa calităţii de parte în dosarul care a determinat suspendarea nu constituie un impediment în posibilitatea de a urmări desfăşurarea celuilalt proces, inclusiv prin interogarea portalului instanţelor de judecată, la care publicul are acces nelimitat şi poate fi realizată cu minime diligenţe."
Or, având în vedere că recurenta era parte în dosarul nr. x/2019 raportat la care a fost dispusă suspendarea, fiind direct interesată în urmărirea acestuia, cu atât mai mult aceasta putea manifesta diligenţă în a solicita repunerea cauzei pe rol în timp util.
Împrejurarea invocată de recurentă referitoare la faptul că de la data comunicării deciziei nr. 3095/2022 a luat cunoştinţă despre această hotărâre, astfel încât de la 05.12.2023 (data comunicării deciziei) curge termenul de 6 luni, este irelevantă, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 418 alin. (1) teza I C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecăţii pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, iar, pe de altă parte, potrivit art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea durează până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.
Or, în speţă, decizia (nr. 3095/26.05.2022) pronunţată în cauza care a impus suspendarea, fiind o hotărâre dată în recurs, a devenit definitivă la data pronunţării (26.05.2022), conform art. 634 alin. (2) raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, din acel moment, autoarea prezentului demers judiciar putea formula şi o cerere de repunere pe rol a cauzei.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte nu va putea reţine nici argumentul recurentei în sensul că, potrivit art. 184 alin. (1) C. proc. civ., termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
Cum, în privinţa incidentului perimării, dispoziţiile art. 416 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc cu precizie data de la care începe să curgă termenul de perimare ca fiind data ultimului act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă, şi nu data comunicării actului de procedură, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa a reţinut că termenul de perimare a început să curgă la 26.05.2022 (data pronunţării deciziei în recurs) şi s-a împlinit la 26.11.2022, neavând relevanţă faptul că decizia a fost comunicată la o dată ulterioară, deoarece termenul de perimare nu curge de la data comunicării deciziei, ci de la momentul la care aceasta a rămas definitivă potrivit art. 413 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de propria pasivitate, derivată din faptul că nu a efectuat niciun demers în sensul continuării judecăţii, respectiv nu a formulat cerere de repunere pe rol în timp util.
Printr-o altă critică, recurenta a susţinut încălcarea principiului bunei administrări a justiţiei prin aceea că instanţa a acordat termen la cererea de continuare a judecării procesului la peste 6 luni de la data înregistrării ei, arătând, totodată, că nesoluţionarea cererii de reluare a judecării procesului la termenul din 17.06.2024 pentru care a fost citată şi necitarea sa pentru perimarea apelului constatată la termenul din 17.06.2024 sunt elemente care fac dovada încălcării principiului bunei administrări a justiţiei.
Cât priveşte ultimele două critici, Înalta Curte constată că recurenta reia de o manieră aproape identică critici similare pe care instanţa de recurs le-a analizat deja în considerentele precedente, motivare care răspunde deopotrivă şi acestor critici, iar nemulţumirea recurentei cu privire la stabilirea termenului de judecată a cererii de reluare a judecăţii nu poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât stabilirea acelui termen nu a fost de natură a influenţa termenul de perimare care, aşa cum s-a arătat mai sus, a curs de la data rămânerii definitive a hotărârii din dosarul nr. x/2019.
Analizând, totodată, şi argumentele recurentei care susţine că, în condiţiile în care instanţa nu a revenit asupra suspendării în condiţiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu poate opune un eventual comportament nediligent al apelantei, Înalta Curte reţine că neconstatarea de către instanţă a unui eventual comportament nediligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea nu influenţează aprecierea asupra comportamentului părţii ulterior încetării cauzei de suspendare. Prin urmare, conduita părţii manifestată ulterior momentului la care a încetat cauza de suspendare nu poate fi analizată ca fiind diligentă sau nu din perspectiva (ne)aplicării de către instanţă a dispoziţiilor art. 413 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât, împrejurarea că instanţa nu a revenit asupra suspendării în condiţiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ. nu e de natură a influenţa aprecierea asupra conduitei părţii interesate în reluarea procesului suspendat.
Procedând la analizarea următoarelor motive de recurs din cererea completatoare, Înalta Curte reţine că recurenta a criticat decizia atacată şi din perspectiva încălcării principiului continuităţii compunerii completului de judecată/art. 214 C. proc. civ., sens în care a arătat că unul dintre membrii completului de judecată, care a făcut parte din completul care a pronunţat decizia nr. 3059/17.06.2024, nu a făcut parte din compunerea completului care a pronunţat încheierea din 11.11.2019, de suspendare a judecării apelului în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ.
Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 110 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, din 22.12.2022, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 adoptată de secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1254 din 27 decembrie 2022, în vigoare la data soluţionării incidentului perimării:
(5) Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecăţii, pentru perimare sau pentru pronunţarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de completul iniţial învestit, cu acelaşi indicativ numeric, chiar dacă între timp şi-a schimbat compunerea, iar dacă acesta nu mai există cauza se repartizează aleatoriu. În cauzele penale, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin. (6) şi (7). Fiind un incident procedural, se soluţionează în aceeaşi compunere ca şi cea necesară pentru soluţionarea cauzei pe fond şi, eventual, în aceeaşi constituire (procuror, dacă participarea este obligatorie).
Având în vedere că, din actele dosarului reiese că, atât încheierea de suspendare, cât şi decizia de perimare au fost pronunţate de completul cu acelaşi indicativ numeric, respectiv completul C13A, în aceeaşi compunere ca şi cea necesară pentru soluţionarea cauzei pe fond, împrejurarea că, între timp, completul şi-a schimbat compunerea nu atrage nulitatea hotărârii. În plus, nici Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 22.12.2022 şi nici alte dispoziţii de procedură nu prevăd în această situaţie obligativitatea arătării în cuprinsul hotărârii a motivului pentru care a operat înlocuirea unui membru al completului de judecată în atare situaţie.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica mai sus analizată.
Printr-o altă critică, recurenta a susţinut şi eroarea de drept privind aplicarea principiului disponibilităţii întrucât instanţa a reţinut în motivarea hotărârii că judecarea procesului suspendat în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ. se reia la cererea părţii ca o manifestare a principiului disponibilităţii. Or, în opinia recurentei, alin. (3) al art. 413 C. proc. civ. prevede că asupra suspendării dispuse în baza art. 413 alin. (1) numai instanţa poate reveni.
Deşi recurenta reia de o manieră aproape identică critici similare pe care instanţa de recurs le-a analizat deja în considerentele precedente, motivare care răspunde deopotrivă şi acestor critici, Înalta Curte reţine faptul că, în situaţia cazului de suspendare facultativă pentru care s-a dispus suspendarea apelului din litigiul pendinte, nu există nicio normă expresă în sensul prerogativei instanţei de repunere a cauzei pe rol, din oficiu, motiv pentru care este incident principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Prin urmare, era dreptul şi obligaţia părţii de a solicita sau nu reluarea judecăţii ţinând seama şi de soluţia pronunţată în dosarul avut în vedere la suspendare.
În acest sens, sunt şi considerentele inserate la paragraful 61 din Decizia nr. 70/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept"...interpretarea prevederilor referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuţiei (n.n. - art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.), este o suspendare facultativă clasică, între cele două instituţii juridice existând un raport de simetrie în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil (Decizia nr. 9 din 11 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 1 iulie 2019, paragraful 54). Aşadar, cât timp nu revine instanţei de judecată obligaţia legală de a repune cauza pe rol din oficiu, reluarea judecăţii rămâne în sarcina părţii interesate, respectiv a oricăreia dintre părţile litigiului în care s-a dispus suspendarea."
În plus, aşa cum reiese din Decizia (RIL) nr. 2/2022, cu excepţia cazului de suspendare facultativă, dispusă de instanţă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanţe naţionale sau a unei instanţe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, când perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, nu intervine în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului, în cazul suspendării facultative clasice instanţa nu este obligată să urmărească finalizarea celuilalt proces care priveşte raporturi juridice între aceleaşi părţi litigante, acestea din urmă fiind datoare să ţină sub observaţie respectivul proces şi să ceară în timp util repunerea cauzei pe rol, sub sancţiunea intervenirii perimării cererii lor.
Relevant este şi paragraful 45 din Decizia (RIL) 2/2022 potrivit căruia regula este aceea că judecata se reia la momentul dispariţiei cauzei care a condus la suspendarea pricinii, precum şi faptul că, dată fiind prevalenţa principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, încetarea cauzei de suspendare facultativă trebuie semnalată instanţei printr-o cerere formulată de partea interesată.
Printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa a dispus aplicarea dispoziţiei art. 416 alin. (1) C. proc. civ. contrar scopului avut în vedere de legiuitor, în sensul că motivarea hotărârii nu identifică dacă a existat vreo culpă a apelantei şi în ce a constat aceasta. Totodată, a arătat că motivarea hotărârii nu conţine termenul de vină sau culpă, astfel încât, în lipsa acesteia nu există nici perimare.
Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte o va respinge ca nefondată reţinând că, deşi instanţa nu a folosit în mod explicit termenul de "culpă" sau "vină", din motivarea hotărârii atacate reiese că lăsarea pricinii în nelucrare este rezultatul exclusiv al lipsei de stăruinţă a părţii interesate care a declanşat respectivul proces în continuarea activităţii judiciare, timp de 6 luni socotite de la data pronunţării deciziei definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019.
În plus, aşa cum reiese şi din paragraful 54 din Decizia (RIL) 2/2022, la care însăşi recurenta a făcut trimitere, " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Chiar dacă perimarea nu presupune totdeauna şi în mod necesar culpa părţii, ea presupune însă ignorarea de către parte a obligaţiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecăţii."
Printr-o ultimă critică, recurenta susţine nelegalitatea procedurii de citare, în sensul că nici pentru soluţionarea apelurilor nu a fost citată.
Având în vedere că recurenta reia de o manieră aproape identică critici similare analizate deja în primele considerente, motivare care răspunde deopotrivă şi acestor critici, Înalta Curte urmează a le respinge.
În concluzie, apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate şi constatând că în mod legal instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 493 alin. (6) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3059 din 17 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3059 din 17 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.