Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 mai 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului pricinuit prin înfiinţarea nelegală a măsurilor asigurătorii ce au format obiectul dosarului nr. x/2022, prejudiciu pe care îl estimează provizoriu la suma de 343.490 de RON, precum şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată prilejuite de acest litigiu (taxă de timbru şi onorariu avocaţial).
Prin sentinţa civilă nr. 1532 din 13 iunie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 963 A din 18 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.
În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 963 A din 18 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
După o succintă prezentare a situaţie de fapt şi un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciază că hotărârea recurată nu este motivată.
Aceasta întrucât, susţine recurenta, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unor motive de apel din cadrul secţiunilor II.2 şi II.4 ale cererii de apel privind reţinerea condiţiei exercitării abuzive a dreptului de a obţine măsuri asigurătorii ca situaţie premisă pentru acordarea despăgubirilor, precum şi interpretarea eronată a prevederilor art. 1357 C. civ.
Totodată, în opinia recurentei, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel din cadrul Secţiunii II.5 a cererii de apel privind interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 15 C. civ. de către prima instanţă, prin care reclamanta a invocat o serie de argumente din care rezultă abuzul de drept procesual săvârşit de intimata B. S.R.L..
Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel din cadrul Secţiunii II.6 privind încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 459/2022 din dosarul nr. x/2022.
Astfel, arată recurenta, deşi Curtea de Apel Bucureşti a analizat motivul de apel din perspectiva hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2022 şi nr. y/2023 (litigii privind măsuri asigurătorii), a fost omis motivul de apel întemeiat pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 459/2022 din dosarul nr. x/2022 (având ca obiect contestaţie la executare, iar nu măsuri provizorii).
Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel din cadrul Secţiunii III.6 a cererii de apel privind îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în urma instituirii măsurilor asigurătorii desfiinţate în calea de atac.
În concret, subliniază recurenta-reclamantă, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a cinci motive distincte de apel, iar întreaga motivare a hotărârii se rezumă la un considerent succint în legătură cu inexistenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie de către B. S.R.L., urmată de menţiunea că nu se vor mai analiza existenţa sau cuantumul prejudiciului pretins de recurentă în absenţa existenţei unei fapte ilicite.
Mai exact, instanţa de apel nu a analizat niciun argument invocat de reclamanta A. S.R.L. pentru dovedirea existenţei faptei ilicite şi a abuzului de drept săvârşit de intimata B., pentru a concluziona, mai apoi, în mod sintetic şi eronat că nu s-a dovedit reaua-credinţă a intimatei/săvârşirea unei fapte ilicite de către aceasta.
Conchizând, faţă de caracterul vădit nemotivat al deciziei recurate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea soluţionării efective a motivelor de apel invocate de reclamantă şi analizării efective a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana intimatei B. S.R.L., prin raportare la criticile din cererea de apel.
Redând pasaje din considerentele deciziei recurate, tot cu referire la incidenţa motivului de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât se reţine că temeiul juridic al intimatei este fie art. 1357, fie art. 1353 C. civ., iar cu referire la existenţa prejudiciului, acesta fie nu a fost dovedit, fie nu a fost deloc analizat ca urmare a neîndeplinirii primei condiţii a răspunderii civile delictuale.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel a interpretat şi aplicat de o manieră eronată dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. civ. prin infirmarea naturii juridice obiective a răspunderii civile a B. S.R.L. pentru ipoteza cererii de acordare a cauţiunii de 20.000 RON. În speţă, nu era necesară îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea sumei de 20.000 RON (cauţiunea) în favoarea recurentei.
Soluţia instanţei de apel care a apreciat că răspunderea B. în ceea ce priveşte despăgubirea de 20.000 RON (cauţiunea) nu este obiectivă, ci dimpotrivă, se impune necesitatea îndeplinirii condiţiei vinovăţiei calificate sub forma abuzului de drept (aspect care rezultă implicit din reţinerea cauzei exoneratoare de răspundere a exercitării unui drept prevăzut de lege - art. 1353 C. civ.) a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ.
În opinia recurentei, de lege lata, tipologia acţiunii formulate împotriva pârâtei B. antrenează un ţip de răspundere delictuală obiectivă, declanşată de simpla încuviinţare a măsurilor asigurătorii (executorii din prima instanţă, în temeiul unei proceduri judiciare lipsite de contradictorialitate), fiind astfel indiferentă (in)existenţa unei vinovăţii în sarcina B., cu atât mai puţin verificarea condiţiei abuzului de drept procesual.
Apare ca evident faptul că în patrimoniul recurentei s-a născut dreptul la repararea prejudiciului generat de blocarea activităţii comerciale - consecinţa directă conduitei B., iar suma de 20.000 RON achitată de aceasta tocmai pentru repararea acestor prejudicii în situaţia în care măsurile asigurătorii ar fi fost desfiinţate (ceea ce s-a şi întâmplat) se cuvenea recurentei, cu titlu de despăgubire, fără a fi necesar să se verifice condiţia (neprevăzută legal) a abuzului de drept din partea pretinsului creditor.
Aşa fiind, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea hotărârii apelate faţă de greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa acordării sumei de 20.000 RON (cauţiune consemnată de B.) cu titlu de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului suferit în urma instituirii măsurilor asigurătorii desfiinţate de Curtea de Apel Bucureşti.
Tot cu referire la incidenţa motivului instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. mai susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat de o manieră eronată dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ale art. 15, art. 1353 şi 1357 C. civ. prin reţinerea condiţiei existenţei unei fapte ilicite constând în exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv drept condiţie sine qua non pentru atragerea răspunderii creditorului.
Conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atât timp cât dispoziţiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu prevăd condiţia exercitării abuzive a dreptului subiectiv de a obţine măsuri asigurătorii, ca şi condiţie prealabilă pentru atragerea răspunderii pretinsului creditor, interpretarea primei instanţe este lipsită de fundament legal.
Soluţia primei instanţe de a adăuga condiţia exercitării abuzive a dreptului a fost pronunţată şi cu încălcarea art. 10 C. civ., care interzice analogia, întrucât prin obligarea recurentei-reclamante la probarea faptului că intimata-pârâtă B. a acţionat în condiţiile art. 15 C. civ. (abuz de drept) se restrânge exerciţiul dreptului civil de a obţine despăgubiri.
În realitate, instanţa de apel a creat pe cale pretoriană un regim de răspundere civilă atipic, prin care fapta generatoare de prejudicii are caracter ilicit doar dacă echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv de a sesiza instanţa, în condiţiile art. 15 C. civ.
Regula în materia răspunderii civile delictuale este reprezentată de răspunderea pentru cea mai uşoară culpă - conform art. 1357 alin. (2) C. civ.
Eroarea de judecată săvârşită de instanţa de apel constă în înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. şi valorificarea unei norme juridice (art. 1353 C. civ.), care nu era incidentă în speţă (aplicarea greşită a normelor de drept material).
Aşadar, în domeniul măsurilor asigurătorii, simpla desfiinţare (în calea de atac) este suficientă pentru a activa dreptul persoanei vizate de respectiva măsura de a-şi acoperi prejudiciul suferit, nefiind necesară probarea exercitării abuzive a dreptului procesual, dimpotrivă, este incidenţă regula de drept generală din domeniul răspunderii civile delictuale - răspunderea pentru cea mai uşoară culpă, iar admiterea apelului formulat de debitor echivalează cu o culpă procesuala a creditorului.
Un argument în plus în susţinerea interpretării propuse supra este reprezentat de reglementarea cheltuielilor de judecată, ipoteză în care simpla pierdere a procesului este suficientă pentru a genera această obligaţie în sarcina părţii care cade în pretenţii, fără a se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 1353 C. civ. şi verificarea caracterului abuziv al exercitării dreptului de a sesiza instanţa.
Ca atare, susţine recurenta, art. 1353 C. civ. nu este incident în domeniile în care suntem în prezenţa unor reglementări speciale (cheltuieli de judecată/măsuri asigurătorii) în ceea ce priveşte relevanţa/lipsa de relevanţă a atitudinii subiective a părţii care sesizează instanţa.
Pe cale de consecinţă, din perspectiva verificării condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel ar fi trebuit să valorifice dispoziţiile art. 1357 C. civ. şi să constate că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă (simpla desfiinţare a măsurilor asigurătorii de către instanţa de control judiciar), iar nu să facă aplicarea (total nemotivat faţă criticile exhaustive din cererea de apel) a dispoziţiilor art. 1353 C. civ.
Este evident că demersurile aşa-zis asigurătorii iniţiate de către intimată au avut şi continuă să aibă un caracter disproporţionat şi abuziv la adresa recurentei, fiind iniţiat cu scopul făţiş de a o falimenta, dar şi în scop vindicativ, în contextul extrem de tensionat dintre părţi şi al respingerii de către instanţele de judecată a două cereri de evacuare formulate împotriva recurentei (proba 3 a cererii de apel).
După cum se poate observa, elementul generator/scopul real (causa petendi) al cererilor de instituire a unor măsuri asigurătorii împotriva recurentei-reclamante a fost reprezentat de nepărăsirea spaţiului închiriat la data dorită de intimata B., în contextul în care societatea recurentă îşi validase dreptul de folosinţă în cadrul acţiunilor în evacuare iniţiate de intimată.
După respingerea celor trei cereri de instituire a măsurilor asigurătorii, B. a procedat la tăierea curentului electric în spaţiul în care recurenta îşi desfăşura activitatea, continuând acelaşi demers având drept finalitate eliminarea afacerii desfăşurate (proba 5 a cererii de apel).
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiei nulităţii recursului raportat la art. 486 C. proc. civ. şi excepţiei inadmisibilităţii recursului raportat la art. 444 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, se cuvine amintit că, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului pricinuit prin înfiinţarea nelegală a măsurilor asigurătorii ce au format obiectul dosarului nr. x/2022
Prin prezentul recurs, A. S.R.L. a înţeles să critice soluţia instanţei de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Cuprinsul exhaustiv al considerentelor hotărârii atacate, precum şi calitatea acestora, relevă o motivare corespunzătoare şi o aplicare corectă a normelor legale ce reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluţia pronunţată nu echivalează cu lipsa analizei criticilor sale de natură a conferi hotărârii judecătoreşti un viciu de motivare, în contextul în care din aceasta rezultă în mod clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.
Amplu argumentat şi legal motivat, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, curtea de apel a apreciat acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu instituie un caz special de răspundere civilă delictuală obiectivă, că era necesară întrunirea condiţiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, precum şi că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a întrunirii cumulative a tuturor acestor condiţii, nefiind dovedită exercitarea abuzivă de către intimata-pârâtă a dreptului de a solicita instituirea măsurilor asiguratorii.
Recurenta-reclamantă a adus în discuţie şi pretinse deficienţe ale motivării instanţei de apel, arătând că nu au fost analizate "argumente fundamentale" ("instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a cinci motive de apel").
Este ştiut că instanţa nu este ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.
Contrar susţinerilor recurentei, se constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că ar fi omis să se pronunţe asupra vreunei chestiuni esenţiale ce i-a fost supusă spre analiză, în condiţiile în care, ţinând cont şi de obiectul litigiului, Curtea a examinat problema de fond supusă judecăţii, a efectuat o analiză şi o motivare concretă, cercetând în mod efectiv problemele esenţiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.
Astfel, instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea cerinţelor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului "tantum devolutum, tantum judicatum", faţă de limitele în care reclamanta a înţeles să învestească instanţa de apel şi să-şi argumenteze pretenţiile, verificând aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, menţionând în mod expres, că nu pot fi avute în vedere motive de apel noi, expuse în răspunsul la întâmpinare sau prin cuvântul pe fondul apelului.
În plus, a subliniat că:
"eventualele aprecieri referitoare la raporturile juridice efectuate de către instanţele care s-au pronunţat în procedura de instituire a măsurii asiguratorii demarate de către pârâta din prezenta cauză, nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat nici în litigiul având ca obiect fondul pretenţiilor decurgând din acelaşi raport juridic, şi nici în litigiile având ca obiect restituirea cauţiunii şi constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, întrucât - contrar susţinerilor apelantei - hotărârea anterior amintită nu analizează şi nu tranşează nici realitatea juridică a raporturilor dintre părţi, nici natura obiectului contractului încheiat între acestea, nici depăşirea sau nu a limitelor subiective sau obiective ale dreptului afirmat, nici nu instituie vreo prezumţie de abuz de drept, caracterul sumar, necontencios al procedurii sechestrului asigurator opunându-se unei aprecieri contrare".
Conchizând, se reţine că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu raţionamentul instanţei de apel nu poate echivala cu o nemotivare, cu o insuficientă motivare sau cu existenţa unor considerente contradictorii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse ca nefondate.
În cauză, nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a dat o corectă eficienţă normelor de drept material care au susţinut soluţia pronunţată.
Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd următoarele:
"cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1) Cu toate acestea, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus". Critica este nefondată.
Înalta Curte subliniază că acest text legal nu insitituie o formă specială de răspundere civilă delictuală, necondiţionată de ideea de culpă, ci reglementează condiţiile pentru restituirea cauţiunii. Această concluzie este susţinută, pe de o parte, de conţinutul său, referirea la cererea pentru plata despăgubirii fiind realizată în scopul enunţării unei condiţii de restituire, iar, pe de altă parte, de includerea textului legal în titlul referitor la cauţiune. Nicio menţiune din cuprinsul acestui text legal nu justifică ideea susţinută de recurenta-reclamantă în sensul că ar reglementa o răspundere civilă delictuală obiectivă, ce ar scuti reclamanta de obligaţia de a proba exitenţa unui abuz procesual săvârşit de intimată.
Rolul cauţiunii este acela de a constitui o garanţie în situaţia în care se recunoaşte persoanei îndreptăţite un drept de despăgubire, însă în condiţiile parcurgerii unei proceduri în care să fie dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nicio dispoziţie legală nu instituie dreptul la încasarea cauţiunii ca simplu efect al respingerii cererii în considerarea căreia a fost achitată, cum în mod greşit pretinde recurenta.
Pe cale de consecinţă, în mod legal instanţa de apel a reţinut că ipoteza reglementată prin art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. este o aplicare a principiului general consacrat în art. 1357 C. civ., conform căruia oricine cauzează prin fapta sa altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu menţiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispoziţiilor art. 1064 C. proc. civ. impune cerinţa dovedirii unui prejudiciu.
O cerere în despăgubire din valoarea cauţiunii este o cerere contencioasă, care presupune examinarea elementelor răspunderii civile delictuale, sub aspectul exerciţiului nejustificat al acţiunii, al prejudiciului produs, şi al legăturii de cauzalitate dintre paguba pricinuită şi conduita procesuală a părţii.
Recurenta nu poate pretinde existenţa unor contradicţii şi nicio încălcare a art. 10 C. civ., în speţă fiind incidente prevederile legale de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, precum şi cele ale art. 1353 C. civ., referitoare la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, atât timp cât ceea ce impută recurenta-reclamantă intimatei-pârâte este un pretins prejudiciu provocat prin instituirea unor măsuri asiguratorii pe cale judiciară, la solicitarea acesteia.
Conform art. 1353 C. civ.:
"cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv".
Acest text legal este menit a exclude din sfera răspunderii civile delictuale exerciţiul unor drepturi, inclusiv al drepturilor procesuale (de acţiune în justiţie), chiar şi în ipoteza în care un astfel de exerciţiu ar fi păgubitor pentru pârât, cu singura excepţie a situaţiei în care dreptul este exercitat abuziv. Astfel cum reiese din art. 15 C. civ., exerciţiul abuziv al dreptului se verifică atunci când respectivul drept este deturnat de la scopul recunoscut de lege şi este exercitat cu rea-credinţă.
Nu se verifică aserţiunea recurentei-reclamante potrivit căreia acest text legal ar fi înlăturat de la aplicare de art. 1064 C. proc. civ., care ar reprezenta o normă specială în această materie şi, astfel, ar exclude incidenţa normelor cu caracter general.
Aşa fiind, cum în cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sensul că ar exista o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, intimata exercitând un drept prevăzut de lege în limitele instituite de aceasta, s-a reţinut corect ca fiind inutil a mai analiza existenţa sau cuantumul prejudiciului pretins de către apelantă, câtă vreme condiţiile răspunderii trebuie îndeplinite cumulativ.
Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecăţii, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, instanţa de recurs nu este în măsură să realizeze o reevaluare a relaţiilor care s-au derulat între părţile litigante, pentru a stabili dacă intimata-pârâtă a dat sau nu dovadă de rea-credinţă în iniţierea demersului său procesual de instituire a măsurilor asiguratorii (amploarea măsurilor asiguratorii, efectul sau scopul acestora etc.), întrucât o astfel de reevaluare implică stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, iar această prerogativă nu îi este recunoscută instanţei de recurs.
Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., la plata sumei de 5950 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., împotriva deciziei civile nr. 963 A din 18 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.., la plata sumei de 5950 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2025.